Elsa D. Tofan – O poetă infra-, între nonconformism și luciditate

Elsa D. Tofan – O poetă infra-, între nonconformism și luciditate

Autor: prof.univ. Ada Stuparu (Craiova)

În această perioadă de scepticism generalizat, nu este de mirare întoarcerea, în căutarea unei formule salutare alternative, spre lumea scrisului, spre plăsmuiri ale spiritului uman, noi universuri necesare pentru contracararea efectelor unei realități din ce în ce mai apăsătoare. Este timpul favorabil aplecărilor spre sine, al autocontemplării interioare și, în același timp, unul al libertății spiritului, al ideilor fecunde, generatoare de literatură. Într-o astfel de ipostază se regăsește Elsa Dorval Tofan, româncă stabilită de mai multă vreme în Canada, care a păstrat limba română pentru a-și construi lumea poetică, remarcabilă prin sensibilitate și inedit.

După debutul cu volumul de poezii Lansare de promisiuni[1], Elsa Dorval Tofan își menține opțiunea anunțată în titlu, prin alt volum de versuri, intitulat Antimetafore[2], pentru ca în același an să publice și proză, Pozitiv la pătrat[3], o originală consemnare a experienței canadiene. Ca element paratextual de semnificare, titlurile alese oferă, și în aceste cazuri, o cheie de lectură, creând un orizont de așteptare, căruia conținutul îi răspunde pe deplin. S-a observat deja aceasta în intervențiile critice la care volumele au fost supuse, precum cele semnate de Mihaela Malea Stroe (,,Vatra vecheˮ, 4/2019), Eugenia Țarălungă (,,Viața Româneascăˮ, 3/2020) sau Florin Șindrilaru (antologia ,,Poeți brașoveniˮ, 2020). Atitudinea nonconformistă și respingerea canoanelor consacrate conduce în mod inevitabil spre o altă modalitate de manevrare a limbajului, libertate asumată cu mult curaj în versuri și în proză. Vom avea în atenție pentru a ilustra aceasta cele două volume de poezie care descriu un profil de creator cu particularități speciale, mai ales în măsura în care poeta însăși își declară apartenența la infrarealism. Deplin sau temperat, dar fără îndoială creator de poezie.

O bună premisă pentru abordarea creației Elsei Dorval Tofan o furnizează semnificaţia elementului de compunere infra- care, conform DEX (p. 491), înseamnă ,,dedesubtˮ, ,,de mai josˮ, ,,dincolo deˮ, desemnând astfel nivelul elementelor de bază care susțin structura unui sistem. Observator superlucid, atent, dar și nemilos al realității, autoarea propune un nou tip de lirism, acela identificat în prefața volumului Antimetafore, semnată de criticul brașovean Iulian Cătătlui, ,,ca o reflecție critică și lucidă asupra destinului omenirii, la nivel global, reprezentativă pentru sentimentul de singurătate, neîncredere și derută al omului contemporan, după moartea  ideologiilor și apariția inevitabilă a noilor provocări științifico-tehnologice, dar și politice.ˮ (p.11) Vom regăsi, în consecință, o poezie care refuză orice constrângere, cu o libertate absolută la nivelul conținutului și al formei. De altfel, orientarea infrarealistă, apărută la inițiativa unor artiști din Mexico City în anii ʾ70 ai secolului trecut, a fost definită ca ,,Dada à la Mexicanaˮ, poeți rebeli ca Roberto Bolaño, Mario Santiago Papasquiaro sau Ruben Medina recunoscându-se în descendența Generației Beat. Eliberarea de sub jugul raționalului a fost formulată de pictorul chilean Roberto Matta: ,,Blow the brains out of the cultural establishment”. Activarea spontană a imaginației, eliberarea oniricului sau exploatarea zonelor iraționalului sunt acreditate ca surse poetice.  Se oferea astfel un câmp nelimitat de inspirație și de expresie, pentru scriitori ,,cu un picior în realitate și cu altul în visˮ, așa cum se lasă purtată și Elsa Dorval Tofan.

Autorul Noului Manifest Infrarealist, George Asztalos, pornea de la constatarea după care ,,cunoașterea nu este decât o încercare de punere în acord cu imposibilulˮ, pledând pentru un alt fel de realism, unul care să refuze turnurile de fildeș. De acestea se desparte pentru a se confrunta cu o nouă estetică și Elsa Dorval Tofan, care tentează să se alăture unor consacrați deja poeți infra-, precum Ionel Ciupureanu sau Robert Elekes, prin biografismul supralucid și echilibristica tensionată, sfidătoare uneori sau în termenii ludicului, dintre vis și realitate.  Mircea Brenciu, observând noutatea absolută, îi prefațează volumul de debut sub titlul ,,O poveste despre poepropale și glialeˮ, o incitantă invitație la dezlegarea criptică a mesajului.

Având ca termen de referință propria creație, poemul care dă și titlul volumului Lansare de promisiuni descrie în termenii marketingului,  ironic, cu detașare și simulată indiferență, avatarurile intrării în literatură. Poeta își oferă produsele în stadiul de manuscris în fața singurului magazin de cărți autorizat, unde se confruntă cu dificultățile acceptării. Preocuparea pentru demitizarea vechilor teme lirice este evidentă. Este și prilejul etalării unei noi strategii poetice: acreditarea lirică a narativului,  investigarea sinelui în raport cu o realitate bolnavă și libertatea totală a  limbajului. Acestea îi permit poetei o viziune lucidă asupra propriei existențe, pe care o vede legată de lumea cărții, după cum mărturisește în poemul Cartea: ,,Scriu ca să vorbesc cu mineˮ  sau, în vocabularul de toate zilele: ,,Mă scriu pe mine, mă, cred că este onestˮ. Autoreflexivitatea se intensifică în Interviul meu, cu mine, unde definește noul concept de poezie, ,,poepropaleˮ, acestea denumind stadiul infra- ,,când sunt în capˮ, unde pot vorbi chiar și despre ,,respirația abdominalăˮ, aducând în mod conștient un afront metaforei, de care vocea creatoare înțelege să se depărteze. De aceea, evadează  din ,,dorința de a râni și plescăiˮ, într-un vis cu ,,capucini pătațiˮ. Iată punerea în acord cu imposibilul prin intermediul oniricului.

Starea creației în actualitate este o preocupare și în volumul Antimetafore: „Poeții, în grevă, zgândăresc gelatina, foița memoriilor/ Inspirației, îi fac respirație gură la gură, o redemarează,/ Dar de atâta încercare e înecată, de atâta manipulare/ Ofilită…ˮ, iar ca urmare, ,,Poezia e în burn out, rima, în atac/ De panică, proza e desfrânată, iar drama e depresivăˮ (Burn out). Conștientă de responsabilitatea sa, poeta își devoalează travaliul: ,,Selecționez claviatura, selecționez diacriticele,/ Am grijă de acum-ul pe care îl numesc reprezentare./ Suficient să pui glugă utopiei, suficient să-i fie/ Cald, fantezia devine realizabilăˮ (Ad impossibilia nemo tenetur). Propus ca alternativă, visul devine câmpul de eliberare a fanteziei. În Lansare de promisiuni aceasta se petrece mai ales în somn, când ,,pleoape ruginite se închidˮ (Dispare girafa) pentru a porni în căutarea unei girafe apărute prin magie sau în timpul unei deplasări cu mașina pe autostradă, la întâlnirea cu ,,lunieniiˮ, apariții amenințătoare ,,cu dinți strălucitori de nichelˮ (Intercepție). Existența, reală sau imaginată, se află sub semnul spaimei, al confruntării cu propriul eu terorizat de o realitate cu care se află în conflict și pe care o denunță. Sinceră, poeta nu ezită să declare: ,,am o relație conflictuală cu mine/ cea din urmă/ mi-e frică de mine, cea de acumˮ (mânie și frică) și să devoaleze ceea ce refuză: ,,Dobitocismul ca formă de socializare/…Aroganța cu mască de bunăvoință/ Prostia cu mască de știință..ˮși chiar ,,Mirosul pestilențial al flatulației anonime/ din autobuz…ˮ (Luxor, Luxor).

Analiza trăirilor și a stărilor fiziologice procură fondul pentru inserția terminologiei de specialitate, pertinentă în context, în mod surprinzător, în descrierea propriilor stări: ,,Acufene înalte și pârâite îmi sfredelesc auzulˮ (Acufene) sau ale celuilalt: ,,Țeasta ți-am spart-o, tibia ți-am umflat-o/ și gura/ cu un pietroi pe care mi l-am sudat/ cam… aici, între gât și duodenum, între umeri/ și splinăˮ (Ai furat-o). În registre diferite, Elsa Dorval Tofan pune în poezie aspecte neașteptate ale realității: ironic, vizita la medic (Colon iritat), sarcastic, drama copiilor părăsiți (De înfiat), persiflant, o întâlnire cu baba Vanga (Baba Vanga), sfidător, perspectiva morții (Pe data viitoare), detașatat, apropierea de celălalt (Victorsimache într-un singur cuvânt). Regăsim și evocarea unor scene simple de viață din trecut, cu personaje din biografia scriitoarei, precum Dodo ,,cea mică și sticloasăˮ pe care o imaginează, ca în pictura unui Dali, călărind un tsunami (Dodo cea mică) sau Bici, muncitor la Negru de Fum, însoțit la gară, scenă demnă de albumul infra-: ,,Ne așezăm pe o bancă, tragem în piept/ Aerul însmolit și ascultăm sfârâitura urinei/ Calde pe care un bețiv o lasă între șine.ˮ Modalitatea epico-lirică reface cinematografic realitatea, într-o transparență totală.

Coborârea în stradă, ca precept al infrarealismului, șochează în volumul Antimetafore prin prozaicul accentuat, sesizând declinul civilizației umane. Iată Așteptând autobuzul: ,,Din când în când mă uit în vitrine și văd pe fundal cerul azuriu,/ Peste el o față hâdă, ochi de demon care fură cadavre și plânge./ În stație facem rândul, demoni și cadavre așteptăm autobuzul.ˮ sau poemul Gingălbel, o descriere a  Crăciunului cu brazi din plastic și zăpadă artificială, când ,,Copiii sunt nedumeriți, în magazine toate sărbătorile/ Sunt la fel, muzică, sclipici, grabă, isterie generalizatăˮ. Automatismele, declinul şi degradarea existenţei sunt constatate de poetă cu o luciditate halucinantă. În mod semnificativ,  în cronica de întâmpinare a volumului de debut, Iulian Cătălui, îi defineşte cu profunzime analitică ,,Poezia ca vertij şi vortex civilizaţional” (Libris, Nr. 2(9), 2019)

Deși programate ca Antimetafore, poemele sunt puternic creatoare de emoții estetice; vocile auctoriale au puterea unui gheizer străbătând câmpul de gheață al ,,vremilor noroioaseˮ, ca în Orașul cuvânt,  o delicată elegie semnalând dorul de Brașov, orașul natal, exprimat, cum altfel, în metafore: ,,Mi-e dor să-mi zdrelesc tocurile în piatra cubică /A Istorieiˮ.

Inserate în canavaua textuală, referințele fiziologico-medicale: soare cianotic, anorectic în simțire, labirintul osos, citoscopia fără echivoc și multe altele, sunt semnalări ale patologiei unei lumi întregi. Dorința de inedit și excesul conduc, rareori, e drept, la rezultate mai puțin fericite, precum cea din Playa Pilar: ,,Boabele pe o troposferă transparentă dioptaz/  Peste umeri, Pilar îmbrățișează oceanul teurg.ˮ Fără entuziasme gratuite, dar semnificativ pentru orizonturile cunoașterii, poeta introduce și numeroase repere culturale, Empedocle, Pitagora, Solon, Dalai Lama, Freud, Kirkegaard, Boris Vian, Nichita Stănescu, Frank Zappa, Rita Mitsuoko și, de asemenea, altele, mai mult sau mai puțin cunoscute, propunând teme de meditație asupra evoluției și destinului omenirii. Tehnica dialogismului și a dedublării vocilor, a fracturărilor logice și gramaticale, a inserțiilor lexicale în limbile de circulație devine reflexia modului de viață contemporan. Aceasta se reflectă și în lipsa totală a restricțiilor prozodice – versurile lungi, frazele alambicate, organizate după fluxul liber al unei imaginații fecunde, o punctuație ce lasă cititorul să coopereze în decodare.

Cu o atitudine inovativă în forma și conținutul poemelor sale, Elsa Dorval Tofan își angajează abilitățile de observator atent și lucid  al lumii pentru a crea o operă plurivalentă, lirică, filozofică și sociologică totodată, ce îmbogățește semnificativ experiența infrarealistă.

[1] Elsa Dorval Tofan, Lansare de promisiuni, Prefață O poveste despre poepropale și gliale  de Mircea Brenciu, Editura Kron-art, Brașov, 2018.

[2] Idem, Antimetafore, Prefață Homeostază, metastază și stază de Iulian Cătălui, Editura Creator, Brașov, 2020.

[3] Idem, Pozitiv la pătrat, Prefață Elsa Dorval Tofan. Pozitiv la pătrat. Un observator obiectiv a două lumi de Ion Popescu Topolog, Editura Creator, Brașov, 2020.