Bunicii, un sigiliu viu

Bunicii, un sigiliu viu

Autor: pr. dr. Ilie Rusu

Cum la începutul anului 2022 s-au împlinit 125 de ani de la nașterea lui Ionel Teodoreanu și cum bunicii reprezintă un laitmotiv obsedant în opera sa, îmi propun să abordez tema bunicilor de pe poziții bio-psiho-socio-educaționale, precum și complexele lor implicații în viața de familie din zilele noas­tre.

Mă refer la o nuvelă a scrii­torului mai puțin cunoscută, intitulată „Râsul verii”. Redau câteva rânduri din această lu­crare de numai 5 file de carte: „Bunicii mei erau așa cum sunt îndeobște bunicii care se în­drumă spre nunta de aur, purtând pe capete, rărită, beteala căruntă a nunții de argint. Prietenii lor, bunici și ei desi­gur, erau mai toți la fel. Când se adunau mai mulți laolaltă, era o adevărată încântare pen­tru ochi priveliștea brumăriului, fumuriului și argintiului, odihnind cuminte pe capetele bătrânilor… Eu, din altă odaie, mă tot uitam la ei și, de pe ca­petele lor, privirile mele se răzlețeau alene, întâlnind cren­gile înflorite. Și așa, privind printre gene, risipele de alb în­gemănat în lumină – al odăii și al livezii – mi se năluci, de la o vreme, că bătrânii au ieșit afară să se plimbe și că pomii au in­trat înăuntru, ținându-le locul la jocul de cărți. Astfel mi-am trăit eu mulți ani ai copilăriei, privind mai mult decât jucându-mă. Capetele vârstnicilor noștri oaspeți erau, pentru ochii mei, un șirag de mătănii scorțoase și prăfuite, pe care-l știam boabă cu boabă, și-l desfăceam în voia visului. Cu motanul pe genunchi sau cu o carte de basme, mă cuibăream pe o canapea, priveghind cu duioșie adunările lor, ca și cum eu le-aș fi fost bunic: și doar numărul anilor mei nu-l întrecea pe al degetelor cu care îi socoteam… De la bunici am învățat cum se păstrează pururi, în suflet, frăgezimea vremelnică a obrajilor copilă­riei. De la bunici am învățat să devin un om mare la locul meu. De la bunici am învățat enorm de multe lucruri”.

Desigur, pagini tot atât de re­velatoare pe tema bunicilor s-ar putea cita din nenumărate alte opere și din nenumărați alți scriitori, și în special din „L’arte d’atre grande-pare”, operă aparținând lui Victor Hugo. Mutațiile survenite în societatea contemporană, de pe urma exploziei demografice neuniforme, sat, oraș, regiune, emigrație, dar și a creșterii mediei de viață, merită de văzut cum au afectat rolul bunicilor în familie.

Un exemplu, din atâtea altele, îl dăm din anul 1983, când sub egida O.N.U., la Viena, s-a discutat cum să se asigure vârstnicilor prelungirea vieții active, cum să se lupte împotriva prejudecăților existente în lume față de ei, precum și ce trebuie în­treprins pentru ameliorarea condiției somatice și psihice a persoanelor de vârsta a lll-a. După toate calculele de atunci, în anul 2025 numărul bunicilor îl va depăși pe acela al nou-născuților, omenirea se va afla în fața unui „fenomen demografic unic, care trebuie să ne dea de gândit”, preciza atunci William Kerrigan, secretarul general al adunării menționate. În familia unei țări civilizate de la sfârșitul secolului al XIX-lea, copilul, ca medie de vârstă, avea doar 19 ani când îi murea unul din pă­rinți. În zilele noastre, același copil are aproape 50 de ani.

Tot la sfârșitul secolului al XIX-lea, unul din părinți dispărea din viață înainte ca ultimul din­tre copiii lor să se căsăto­rească. În zilele noastre, cuplu­rile trăiesc încă ani frumoși după căsătoria ultimului copil. Altfel spus, părinții îmbătrâneau în propria lor casă și în mijlo­cul propriilor lor copii, stingându-se din viață înainte de a rămâne singuri, în timp ce astăzi, dimpotrivă, ei asistă de regulă la plecarea tuturor copiilor pe calea căsătoriei, a ocupării unui loc de muncă, a migrației,  rămânând ca atare singuri, în aceeași casă, în care au trăit cândva cu toții. În anii de demult, prezența bu­nicilor reprezenta în familie, o rara avis. Astăzi familia formată din 4 generații este foarte greu de găsit, după cum, în curând, fa­milia compusă din 3 generații ni se va părea tot atât de neobiș­nuită.

Bunicii aduc în familie, prin însăși prezența lor fizică și mo­rală, un aer de stabilitate, de înțelepciune, de echilibru și ți­nută morală. Placide Rambaud, un sociolog francez, consta­ta încă de acum 40 de ani, prin cuprinzătoare statistici, că acei copii care proveneau din familii în care și-au trăit copilăria și adolescența în preajma nemijlocită a bunici­lor, au oferit incomparabil mai puține probleme colectivității decât copiii care au trăit de­parte de ei.

Inginerul Masaru Ibuka, pre­ședintele fondator al firmei ja­poneze SONY, a devenit tot atât de celebru, prin încă două realizări de prestigiu: înființa­rea Asociației pentru dezvolta­rea cerebrală, precum și prin cartea sa de excepție, devenită best-seller peste noapte, scrisă la vârsta de 71 ani, în care co­mentează marile probleme care l-au frământat în anii tine­reții. Una din reflexii sună astfel: „Când o pereche tânără își întemeiază un cămin, înde­obște ea preferă să stea sepa­rată de părinți. Astfel că per­soanele în vârstă sunt automat excluse din ciclul educației ce­lor foarte mici. Aceasta este regula generală, dar, desigur, reprezintă o mare mutilare pentru tineret… Tendința fi­rească a bunicilor de a-i «răs­făța» pe nepoți este compen­sată de plăcerea pe care o au de a le spune povești, ceea ce constituie un izvor inegalabil pentru stimularea imaginației și a creativității copiilor…”

Mai putem oare susține, în zilele noastre, că bunicii exer­cită asupra noastră influențele hotărâtoare pe care le semna­la savantul nipon acum 50 de ani ? Nicide­cum, și asta pentru că o serie de mutații s-au petrecut în re­lațiile tradiționale între mem­brii familiei. O primă mutație ține de tendința, existentă pe toate meridianele lumii civili­zate, în virtutea căreia vârstnicii sunt destinați a locui separat de restul familiei. Din acest motiv, rolul lor tradițional în viața fa­miliei se estompează și se destramă.

Cercetări, nu chiar recente, au mai de­monstrat faptul că bunicii pot să joace în familie nu numai un rol educațional cert și de necontestat, ci și unul legat de dezvoltarea inteligenței copii­lor în primii lor ani de viață, dezvoltare absolut determi­nantă pentru destinul intelec­tual în perioada tinereții și ma­turității respectivilor copii. Ast­fel, reputați cercetători de la „Infant Education Research Proiect” din Washington, ca si alți cercetători în acest domeniu ne-au demonstrat faptul, și asta cu dovezi cât se poate de con­vingătoare, că perioada cea mai importantă pentru dezvol­tarea inteligenței copiilor este cea care corespunde primilor 4 ani de viață.

Benjamin Bloom, fost reputat profesor de pedagogie de la Universitatea din Chicago, pre­cizează, la capătul unor înde­lungate cercetări și investigații de acest gen, că un copil po­sedă, la vârsta de 4 ani, jumă­tate din inteligența pe care o va poseda la vârsta adultă, iar la 6 ani, două treimi din aceasta.

Aceasta este perioada când jocul bine ales, ca și cuvântul, exercită influențe considerabile pe linia dezvoltării inteligenței. S-a dovedit astfel, și tot pe bază de cuprinzătoare statis­tici, că potențialul intelectual al copiilor cărora li se vorbește mult, chiar din fragedă vârstă, când noi suntem convinși că ei nu înțeleg nimic din ceea ce le spunem, este evident mai mare decât al acelora pe care părinții și bunicii îi „menajează” cu vorbitul. Așadar, este în afară de orice îndoială că părinții și în special bunicii, care au mai mult timp pentru aceasta, tre­buie să vorbească clar și cu convingere copiilor, și asta chiar din perioada când ei încă nu știu să vorbească. Mai mult decât atât: frazele lor trebuie să fie complete și nuanțate. Acei părinți și bunici care, din grabă sau din lipsă de convingere, substituie cuvintele prin variate gesturi, trunchiind în felul acesta fraza, fac desigur un prost serviciu odraslelor lor, pe linie formativă și educativă. Era foarte ușor desigur să-i fi pus pe copii să asculte în trecut „Capra cu trei iezi”, „Scufița Roșie” sau alte povești la pick-up sau din transmisie radiofonică. Este foarte, foarte lejer ca bunicii să-i pună pe copii, să vadă sau să asculte azi, prin zecile de mijloace actuale, uneori teribil de moderne, pe „Povestitorul Andersen” pe „Motanul Arpagic” sau „Șoricelul de bibliotecă” al Anei Blandiana sau „Coraline” a lui Roald Dahl. Dar este incomparabil mai bine ca aceste povești să fie ascultate chiar de la bunici.

A fi, așadar, o bună mamă, un tată sau un bun bunic, nu înseamnă numai a crește un copil cu afecțiune și a te preo­cupa doar de dezvoltarea lui fi­zică, ci și din a-ți însuși, de pe poziții creștin-tradiționale dar și științifice de ultim moment, prerogativele celui mai important dintre toți profe­sorii. Părinții, și implicit buni­cii, sunt primii noștri profesori și chiar cei mai importanți din­tre toți. Anii pe care copi­lul îi petrece în sânul familiei reprezintă nu numai o universi­tate ca aceea pe care o va urma mai târziu, ci și cea mai importantă dintre toate univer­sitățile.

Foto. Ilie Rusu