O rană încă vie: refugiul din 1940-1941 – să ne ferească Dumnezeu de „vămile năpăstuirii”
7 min readO rană încă vie: refugiul din 1940-1941 – să ne ferească Dumnezeu de „vămile năpăstuirii”
Autor: Maria Toacă (Cernăuţi)
(Text scris în data de 22 februarie, cu două zile înainte de invazia rusească, n. red.)
Se vorbește tot mai serios despre un posibil refugiu în România. Drept că nu pe aici, la noi, ci mai mult dincolo de sârma ghimpată ce ne desparte de Patria-mamă, disponibilă să-i primească pe cetățenii Ucrainei indiferent de naționalitate. Am auzit și de la cunoscuți că sunt chemați, așteptați de prieteni din România în cazul declanșării unui conflict militar în zona noastră. Acum o zi, și premierul statului român a declarat că România poate primi un număr destul de mare de posibili refugiați din Ucraina (inclusiv cereri de repatriere din partea românilor aflați în Ucraina). Întrebarea vină: „Poate asta și se așteaptă pe aici, să plecăm săraci și goi, lăsând pământul străbun și mormintele?”. Nu vreau să fac vreo analogie cu refugiile (mai mult fugă decât refugiu) din 1940-1941, ci doar să amintesc despre destinele unor refugiați din părțile noastre. Mărturiile lor ne deschid ochii la adevăruri dure, imposibil de a fi înțelese. Voi începe cu George L. Nimigeanu (3.01.1938-12.02. 2018), poetul din Mediaș, născut la Tereblecea, prima comună românească din actuala regiune Cernăuți de la granița cu România. Nu l-am întâlnit niciodată, dar am primit prin poștă toate cărțile sale de versuri și cele două volume – „Vămile năpăstuirii” și „Vămile speranței”, despre cutremurătoare întâmplări ale familiei refugiate în Banat, deportate apoi în Bărăgan. Voi reda în continuare câteva fragmente din reflecțiile pe marginea suferințelor, adunate în carțile sale.
Întâi i-am cunoscut poezia. Cuvintele încărcate de sens, sculptate măiestrit în statuia stilului clasic și în flexibile forme moderne, m-au captivat de la prima lectură. Întâlnirea noastră în miracolul cuvântului scris mi se pare predestinată. La redacție, aveam masa de lucru în același birou cu șeful secției de cultură Ion Crețu, înrădăcinat la Tereblecea. La el am văzut primele cărți ale lui George L. Nimigeanu, de la Ion Crețu am auzit primele versuri ale acestui poet, născut în același sat cu colegul meu de condei. Am primit de la poetul George L. Nimigeanu multe plicuri – cu cărți, dar și cu ilustrate poștale de fiecare Crăciun și Sfinte Paști. Dezobișnuită cu scrierea și trimiterea scrisorilor în plic, prin poștă, le deschideam cu tremur de suflet și un sentiment de încântare față de bărbatul de modă veche, înzestrat cu talentul de a rotunji atât de caligrafic litere, așa cum își revarsă măiestrit în armonii lirice cuvintele.
…În „Vămile năpăstuirii” George Nimigeanu își retrăiește Golgota începutului pământesc, de la fragedă copilărie și până la intrarea în viața matură. Până la aceste cutremurătoare „mărturii-mărturisiri”, cum le numește autorul, am întâlnit și în creația-i lirică, în special în placheta de versuri „Zodia nedreptății” (Ed. SAMUEL, Mediaș, 2010), crâmpeie dintr-un trecut traumatic.
Poetul George L. Nimigeanu n-a fost doar martor implicat, ci pe nedrept năpăstuitul. Până a deveni și al Ardealului, fiul Bucovinei, născut la 3 ianuarie 1938, la Tereblecea (judeţul Rădăuţi la acea dată), a trecut printr-un infern incredibil chiar și pentru noi, cei rămași sub stăpânirea ciumei roșii: „Cu frica-n sân și moartea în spinare,/ prin sârme,-n țară unii s-au tot dus…/ Și ne-am rugat și noi Celui-de-Sus, și am fugit, ziua-n amiaza mare,/ de-a valma, printr-un lan de grâu mănos,/ cu mama și cu-n frate dus în brață…/ cu spaima-n suflet… și cu moartea-n față…/ în noi purtând osânda Lui Hristos”.
Am apelat din nou la poezie, căci ghemul suferințelor redate poetic în „Zodia nedreptății” este depănat în volumul de proză – un viu document despre atrocitățile regimului dictatorial comunist, ce poate fi luat ca dovadă la marea judecată de apoi, la tribunalul din ceruri. Or, e prea scurtă o viața de om ca să-și vadă dreptatea pe pământ. Bărbatul ajuns în pragul senectuții rememorează trista, tragica poveste a copilăriei și adolescenței prin prisma copilului cu trupul frânt de chinurile pribegiei, cu sufletul rănit de ciulinii Bărăganului, din care maica sa n-a izbutit să plivească toți spinii. Însorita și domoala vale a comunei Tereblecea a rămas pentru copilul țăranilor Leon și Domnica Nimigeanu un pământ furat din clipa când a venit ziua plecării și taică-su „a legat cu un lanț solid un drug de lemn la roțile din spatele căruței… Au așezat apoi lada de zestre a mamei, după care au rânduit în ea cele de trebuință. La spatele căruței, sub coviltir, au pus sacii cu făină, pe cei cu cartofi și putina cu brânză… peste fân au tras niște țoluri de casă… în față, lângă ziț, tata a legat o găleată de tablă, sub ea așezând, la picioare și la îndemână, plita aceea de tuci cu două ochiuri, lângă o cutie de lemn în care se găseau ciocanul, cleștele, cuiele, o sârmă făcută rotocol… Ultimele unelte le-a legat tata sub marginile coviltirului, pe partea din afară a loitrelor: coasa desfăcută și împachetată cu grijă, furca, lopata și toporul…”.
Am selectat acest pasaj nu doar pentru a evidenția chibzuința gospodărească a țăranului tereblecean sau faptul că trecerea frontierei a fost bine gândită, minuțios pregătită de el, ci pentru că datorită acelei căruțe cu coviltir familia a supraviețuit. Căruța le-a fost casa de toate zilele și mijloc de transport dintr-un capăt în alt capăt de țară. Mai ales, plita aceea de tuci cu două ochiuri le-a menținut viața copiilor. Greu de imaginat că pe noi, cei rămași sub ocupația sovietică, cu bunei și părinți osândiți prin Siberia și Kazahstan, împușcați în Lunca Prutului și la Fântâna Albă, ar putea să ne impresioneze peregrinările unor refugiați trecuți ziua în amiază mare prin sârma ghimpată, fără nici o zgârietură, ba încă într-o căruță încărcată cu toate bunurile necesare supraviețuirii.
Am mai citit cărți cu acest subiect dureros, în special despre amarul refugiului până în adâncul Țării, descris de doctorul Gheorghe Nandriș din Sibiu, fiul țăranului Florea Nandriș, unul din membrii renumitei familii din Mahala. Dar nici una nu se compară cu peregrinajul soților Nimigeanu din Tereblecea. Trecând odată cu ei hotarul, ciuma roșie le-a omorât speranța și visele, i-a lipsit de râvnita libertate… Pentru ei exista un singur drept – să-și poarte răbdători crucea pe Golgota suferințelor, să-și rupă oasele muncind. Bărbatul care a luptat la Cotul Donului, care nu s-a dat de partea cozilor de topor, nu inspira încredere servitorilor regimului comunist din România. Refugiații din teritoriile ocupate erau considerați „trădători”, „reacționari”, nedemni de drepturi cetățenești… În căutarea unui loc mai liniștit, Leon Nimigeanu și-a purtat familia dintr-un sat în altul. Rătăceau dintr-o localitate în alta în căutarea unei gazde – Boroaia, Moinești, Magirești, iar din urmă îi prindea frontul. Apoi vine drumul infernal cu trenul foamei de la Jariștea, unde zădarnic încercau să-și amăgească durerea oploșiți într-o ploșnițărie, spre Banat, la Grabați, locul a cinci ani de oarecare liniște.
Când credeau că au scăpat de nevoi, ajungând să aibă, măcar pe hârtie, „casa noastră” în comuna bănățeană Grabați, o năpastă de nedescris a dat peste refugiații bucovineni. Copiii lui Leon Nimigeanu n-au mai avut parte de serbarea școlară. „În seara de 17 iunie, parcă pe nesimțite, comuna a fost înconjurată de mașini și militari, înarmați „de război”. Nimeni n-a mai avut voie să plece din sat, nimeni nu a mai intrat în sat… pe la ora două după miezul nopții s-au pornit niște bubuituri în poartă”, așa a început noaptea urii, noaptea nedreptății fără de sfârșit. Soldații au dat buzna în curte, au început să bată în obloane. Cu toții, mic și mare, au fost scoși afară, primind ordin ca până dimineață să fie gata de plecare. Și iarăși a înhămat gospodarul calul, și-a încărcat bruma de „avere”, având voie să ia numai cât încăpea în căruță. Și iarăși plânsete, și iarăși drumul spre chin și moarte… De rând cu refugiații basarabeni și bucovineni, deja resemnați cu prigonirile, au fost scoși din case și câțiva localnici. Aceștia treceau prin frământări cumplite. Cât de mult amintește acest episod al deportării în Bărăgan de exilarea în masă a românilor din teritoriile ocupate – în Siberia și Kazahstan! Deosebirea e doar că cei mânați în Siberia au fost adăpostiți în barăci, iar cei deportați în Bărăgan, cum s-a întâmplat cu familia Nimigeanu, au fost lăsați pe un câmp absolut gol, în bătaia vântului, în arsura infernală a soarelui, casă sau, mai curând celulă de pușcărie, servindu-le niște țărușii numerotați, care indicau lotul fiecărei familii. Toți țărușii aveau să fie „împroprietăriți”, cum scrie cu amară ironie George Nimigeanu, de câte o familie de „dușmani ai poporului”, părinților săi revenindu-le parul cu numărul 368.
Foto. Maria Toacă
