81 de ani de la masacrul de la Lunca

81 de ani de la masacrul de la Lunca

Români nevinovaţi, majoritatea din Mahala, au fost secerați de gloanţele mitralierelor, înjunghiaţi de baionetele grănicerilor sovietici şi îngropaţi de vii

Au trecut 81 de ani de la masacrul din noaptea din 6 spre 7 februarie 1941, când lângă localitatea Lunca din actualul raion Herţa, sute de români nevinovaţi din satele din jurul Cernăuţiului, majoritatea fiind din Mahala, au fost secerați pe malul drept al Prutului de gloanţele mitralierelor grănicerilor sovietici, au fost înjunghiaţi de baionetele călăilor bolşevici şi îngropaţi de viu, unica vină a acestor oameni paşnici fiind dorinţa de libertate, de a scăpa de jugul asupritorilor.

Multă apă s-a scurs pe învolburatul bătrânul Prut, care atunci, în 1941, a gemut însângerat şi înfierbântat, clocotind de sângele  martirii români masacraţi de mitralierele călăilor sovietici în Lunca Prutului doar pentru singura vină că au dorit că trăiască liberi în ţara lor de sorginte. Mult amar de vreme românii răstigniţi pe crucea Golgotei neamului românesc aici, pe malul Prutului, n-au avut nici cruce, nici lumânări aprinse la căpătâi, doar lumină în ceruri, cu excepţia celor din groapa comună, identificaţi, aduşi şi reînhumaţi creştineşte în cimitirul din Mahala.

Acum, toţi cei răpuşi aici, din primul grup, hotărât să treacă clandestin în România în noaptea de 27 spre 28 ianuarie 1941, români din Mahala, Buda şi Ostriţa-Coteni, dar şi cei masacraţi la 6-7 februarie, sutele de români seceraţi pe malul Prutului sau înecaţi sub sloiurile de gheaţă, tineri din Boian, Ostriţa Herţei, Horecea Mănăstirii şi Horecea Urbană, Plaiul Cosminului, Voloca, Ceahor, Corovia… au o Cruce simbol, o troiţă la care, în fiecare început de februarie arde candela memoriei, sunt glorificaţi, inundaţi de coroane şi flori, pomeniţi în rugăciunile preoţilor, conaţionalilor şi  în cântările copiilor nu doar din Mahala, ci din întreaga Ţară.

La Troiţa eroilor măcelăriţi,înălţată în 1916, din iniţiativa dnei Elena Nandriş, primarul de atunci al satului Mahala, nu departe de gardul de sârmă ghimpată ce ne desparte de fraţi, unde pământul geme încă sub picioare şi se mai aude plânsul înăbuşit al celor răniţi şi îngropaţi de viu alături de cei împuşcaţi, vin românii din nordul înstrăinat al Bucovinei, din Ţinutul Herţa, pentru a aprinde o lumânare în memoria mucenicelor fără nici o vină, viaţa cărora a fost secerată fără cruţare de mitralierele grănicerilor sovietici, celor tari în credinţă şi suferinţă, care s-au jertfit pentru neamul românesc, care, prin moartea lor tragică, ne-au lăsat legământ să fim şi mai puternici, mai uniţi în credinţa limbii materne pentru păstrarea identităţii naţionale. Să nu uităm pentru ce şi-au sacrificat tinereţea, au mers la moarte sute şi chiar mii de tineri români din satele din jurul Cernăuţiului, dreptul nostru la graiul strămoşilor fiind plătit cu viaţa lor.

(„Zorile Bucovinei”)