Gabriel Chiriac și excelentul său roman de război

Gabriel Chiriac și excelentul său roman de război

Autor: Liviu Antonesei (Iaşi)

Puțini dintre vizitatorii blogului știu că prietenul nostru Gabriel Chiriac, autorul unor comentarii mereu pline de miez, subtile și nuanțate, este și un foarte bun romancier, autor de romane istorice – trei la număr, unul situat în istoria medievală și două în cea contemporană. Nu am citit pînă acum decît cel mai recent roman apărut, Iarnă cu fulgi însângerați (Editura Sedcom Libris, 2020), și am fost impresionat de maturitatea autorului. Cînd ne-am cunoscut și mi-a dat cartea, eram amîndoi mascați, așa era moda, așa că puteam doar aproxima vîrsta, și nu știam că mai publicase două romane. Pe parcursul lecturii, m-am simțit și frustrat. Nu de lungimea cărții, nici de o presupusă dificultate, ci de ritmul lent al lecturii mele, datorat unor dificultăți ale vederii care par să se retragă, încet și greu, după vorba poetului Mihai Ursachi. Cartea mă prinsese și aș fi vrut să pot citi mai repede!

Un roman istoric, de istorie contemporană, prin urmare, și un roman de război, povestea se petrece în cel de-al Doilea Război Mondial, în perioada în care armata română participa la luptele pentru eliberarea Slovaciei. Unde drumul său s-a și oprit, URSS nedorind ca România să participe pînă la capăt, să nu devină cumva participantă la victoria finală. Se cuvin două precizări. Prima se referă la formula istorie contemporană. Cum eu socotesc că secolul XX a fost unul scurt – deși cumplit! – care a început la finele Primului Război Mondial și apariția comunismului și s-a încheiat odată cu prăbușirea acestuia, consider că istoria contemporană acoperă intervalul dintre cele două repere. Din 1990, am intrat în istoria recentă.

Un roman de război? Da, dar cu niște precizări. Nu războiul este personajul principal al romanului, de altfel acesta a fost clarificat în linii mari și în detalii de istorici, inclusiv de cei militari. În contextul războiului, povestea, cea mare, dar și cele mici care alcătuiesc ciorchinele romanesc, cartea abordează locuri, oameni, întîmplări, chipuri și priveliști, ca să citez o formulă consacrată. Dar mai important este că romanul este excelent scris, foarte bine construit, de unde se vede că autorul are control pe arta compoziției – poate de unde este și un mare meloman – personajele, deși uneori trecătoare și surprinse minimalist, pregnante. Și mereu și mereu, atenția la detalii, la nuanțe, la cele mai complicate decît par la prima vedere.

Pe măsură ce citeam, m-am întrebat de mai multe ori care este formația autorului. Mă gîndeam că ar putea fi istoric, pentru că informația vehiculată, pe cît pot eu evalua, este corectă. Simțul preciziei m-a făcut să cred că ar putea fi matematician. Mă înșelam, dar nu chiar de tot în presupunerile mele. Gabriel este restaurator de piese de patrimoniu și cred că formația i-a modelat și modul de a gîndi și a practica literatura. A restaura o tapiserie, de pildă, înseamnă a o reface conform originalului creat de artistul tapiser. În cazul unui roman istoric, artistul este istoria însăși, cu evenimentele, oamenii și contextele ei. În ambele situații, este nevoie de precizie, acuitatea privirii, simțul nuanțelor. Romanul pe care îl recomand are toate aceste calități, este o tapiserie foarte reușită.

Foto. Liviu Antonesei