Polonia vs UE

Polonia vs UE

Autor: Alexandru Lăzescu

Departe de a fi o dispută tehnică, contenciosul dintre guvernul polonez şi Comisia Europeană aduce la lumină o dispută esenţială, între adepţii federalismului şi cei care văd UE ca o uniune de state suverane.

Curtea Europeană de Justiţie a decis să aplice Poloniei o amendă record de 1 milion euro pe zi pentru că nu s-a conformat unei hotărâri anterioare a Curţii în care i se cerea să suspende aplicarea unor acte legislative privind organizarea şi funcţionarea sistemului de justiţie. Ceva asemănător cu controversele de la noi legate de SIIJ. Guvernul polonez, căruia o hotărâre a Tribunalului Constituţional de la Varşovia i-a dat dreptate, respinge decizia şi spune că nu va plăti amenda penalizatoare susţinând că sistemul de organizare a instanţelor din Polonia, ca şi în toate celelalte ţări din Uniune, nu face obiectul legislaţiei comunitare. Este o chestiune de competenţa exclusivă a ţărilor membre. Amenda este a doua aplicată recent Poloniei. A primit o alta, în valoare de 500 mii euro pe zi, pentru că nu a închis mina de cărbuni de la Turow. Impusă în cadrul obsesivului „Green Deal” al UE. „Green Deal” care are un rol major în actuala criză a energiei şi are toate şansele să afecteze masiv competitivitatea industriei europene. În plus se discută despre blocarea sumelor destinate Poloniei prin Planul de Rezilienţă.

Contenciosul Polonia vs UE nu este însă o chestiune de natură tehnică, aşa cum pare la prima vedere. În marea lor majoritate, mass media din Europa şi de peste Ocean o prezintă drept o bătălie între Comisia Europeană, în calitate de apărătoare a integrităţii „proiectului european” şi a „valorilor europene”, şi guvernul de dreapta de la Varşovia care ar încălca aceste „sfinte” concepte. Oficialii de la Bruxelles şi o serie de lideri europeni, între care premierul olandez Mark Rutte face o figură distinctă, parte a unui curent progresist dominant, privesc cu o antipatie vizibilă existenţa unor guverne conservatoare, precum cele de la Varşovia şi Budapesta. De aceea judecă asimetric ceea ce ei consideră a fi abateri de la „valorile europene”, a căror gamă a fost extinsă permanent, mai ales în ultimul deceniu. Astfel că decizii cel puţin la fel de controversate privind sistemul de justiţie din Polonia luate de guvernul liberal condus în trecut de Donald Tusk, care a devenit ulterior preşedinte al Consiliului European, nu au provocat nici un fel de reacţii similare.

După cum scrie UnHerd, liberalii europeni susţin acţiunile UE împotriva Poloniei şi Ungariei, deoarece consideră că guvernele acestor ţări încalcă normele democratice. Cu toate acestea, există o ironie flagrantă aici – şi anume că „supremaţia UE asupra legislaţiei naţionale se bazează pe învestirea cu puteri supreme a unei entităţi care nu este nici o naţiune, nici o democraţie”. În ceea ce le priveşte, Polonia şi Ungaria susţin că atât Comisia Europeană, cât şi instanţele UE şi-au depăşit competenţele şi au lansat atacuri politice împotriva guvernelor lor din cauza diferenţelor ideologice pe teme de la drepturile LGBTQ, la reforma judiciară. Aducând drept dovezi atacurile virulente la adresa guvernului maghiar după ce acesta a interzis promovarea studiilor de gen în şcoli. La fel şi în ceea ce priveşte Polonia. De pildă, într-o postare pe Twitter, Dacian Cioloş, liderul Grupului Renew din Parlamentul European, l-a atacat pe preşedintele polonez Andrzej Duda care susţine interzicerea predării în şcoli a tematicii LGBTQ şi a studiilor de gen caracterizând această poziţie drept un atac la „drepturile minorităţilor”, „un populism incompatibil cu valorile UE privind toleranţa”. Chestiunea supremaţiei legislaţiei UE nu este nici pe departe atât de clar stabilită pe cât pretind mulţi oficiali de la Bruxelles. După cum subliniau într-un articol publicat recent în Politico Stefan Auer şi Nicole Sciclunaun, un astfel de principiu nu a fost încorporat nici în Tratatul de la Rome din 1957, actul de naştere la UE, şi nici în alte tratate ulterioare ale Uniunii (Tratatul de la Roma acorda Curţii Europene de Justiţie un rol relativ modest, de curte administrativă). S-a încercat introducerea acestei prevederi în 2005 în proiectul Constituţiei UE, care a fost abandonat din cauza respingerii acestuia prin referendumurile din Franţa şi Olanda, iar Tratatul de la Lisabona, adoptat ulterior, nu a mai preluat o astfel de prevedere în corpul tratatului, ci doar în Anexa 17 în care se vorbeşte despre primordialitatea hotărârilor Curţii Europene de Justiţie. Însă, aşa după cum subliniază experţi în drept constituţional, în timp ce un tratat este un document adoptat de state suverane, o constituţie stabileşte regulile pentru o entitate suverană.

De altfel, anul trecut şi Curtea Constituţională din Germania s-a pronunţat într-un caz în care se susţinea că Tratatul UE este neconstituţional concluzionând că deşi acesta era compatibil în general cu legislaţia ţării „Uniunea Europeană este o asociaţie de state suverane (Staatenverbund) şi nu un stat federal (Bundestaat)”. Or, conflictul actual dintre Tribunalul Constituţional din Polonia şi Curtea Europeană de Justiţie nu este foarte diferit de cel menţionat anterior care viza Curtea Constituţională din Germania care, deloc surprinzător, nu a mai fost judecat la Bruxelles în aceeaşi cheie radicală.

Un consilier al preşedintelui Duda, profesor la Universitatea din Lodz, respinge maniera în care oficialii europeni şi opoziţia din Polonia descriu în termeni catastrofali, ca un pas spre Polexit, acest contencios. „Opoziţia [poloneză] minte atunci când susţine că Tribunalul Constituţional polonez (CT) ar fi declarat Tratatul Uniunii Europene (TUE) incompatibil cu Constituţia şi că asta ar însemna, chipurile, respingerea de către Polonia a acestui tratat şi polexit. Nu a existat aşa ceva. Tribunalul Constituţional nu a declarat incompatibilitatea cu Constituţia a Tratatului UE ca atare sau a vreunuia dintre articolele acestuia, ci a modului în care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) interpretează legislaţia europeană”. Subliniind, ca şi experţii citaţi anterior, că CJUE are competenţe limitate, „numai în acele domenii de fond în care statele respective, în calitate de administratoare ale procesului de integrare europeană, i-au acordat astfel de competenţe”. Dincolo de aceste aspecte tehnice, problema de fond, trecută sub tăcere, este aceea că maniera în care se operează în interiorul Uniunii pleacă de la non-sensul supremaţiei legii UE într-o structură instituţională în care statele membre sunt suverane.

Însă această pretenţie este contestată chiar în interiorul statelor din nucleul de bază al Uniunii. Iată, în Franţa, Michel Barnier, candidat în alegerile prezidenţiale de anul viitor, cel care a fost negociatorul şef pentru Brexit, face un apel ca Franţa să-şi recâştige „suveranitatea legală, pentru a nu mai face subiectul judecăţilor Curţii Europene de Justiţie”, nimic altceva decât ceea ce susţine şi guvernul de la Varşovia, şi „să-şi crească influenţa în Europa pentru a rebalansa dominaţia Germaniei”. În plus, el cere un referendum privind imigraţia care să constituie „un scut constituţional împotriva interferenţei UE”. Ulterior Barnier şi-a nuanţat declaraţia spunând că „suveranitatea legală” se referea doar la chestiunea migraţiei.

Chestiunea „suveranităţii legale”, care a fost unul dintre motivele cheie pentru care Marea Britanie a decis să iasă din UE, a devenit, iată, una importantă în alegerile prezidenţiale franceze. Nu doar pentru candidaţii conservatori, ca Michel Barnier, ci şi pentru cei de stânga. De pildă fostul ministru socialist, Arnaud Montebourg, a declarat într-un comunicat că „afirmarea de către Polonia a suveranităţii sale naţionale prin lege este un eveniment important. Franţa, care nu împărtăşeşte înclinaţiile politice ale Poloniei, va trebui totuşi să afirme aceeaşi superioritate legilor sale faţă de deciziile europene”. În timp ce Valérie Pécresse, preşedintele Regiunii Pariziene, un alt candidat conservator, a declarat la un post de televiziune că „Europa este o Europă a naţiunilor”. „Aceasta înseamnă că legile noastre constituţionale, identitatea noastră constituţională, fiecare dintre ele, ca stat suveran, trebuie să aibă prioritate faţă de jurisdicţia europeană.”

Este exact ceea ce se afirmă şi mult discutata hotărâre a Tribunalului Constituţional polonez: faptul că anumite părţi ale legislaţiei UE sunt incompatibile cu constituţia poloneză. La nivel fundamental ceea ce este în dispută este raportul dintre statele membre, în teorie suverane, şi structurile UE. „Ne aflăm într-un moment crucial, aţi putea spune la o răscruce de drumuri în istoria UE”, a declarat Morawiecki în faţa Parlamentului polonez. „Democraţia este pusă la încercare – cât de departe se vor retrage naţiunile europene înainte de această uzurpare de către unele instituţii ale UE.”

Premierul polonez are dreptate chiar dacă părerile privind esenţa demersului european pot să difere considerabil. Adepţii influentului curent federalist, în rândul elitele politice, academice şi din mass media din UE, doresc să adâncească încontinuu integrarea, în sensul sloganului „a never closer Union”. O integrare înţeleasă ca transfer al suveranităţii de la statele membre către structurile UE, care nu sunt alese, şi deci nu au de dat socoteală în faţa alegătorilor. După ce proiectul Constituţiei UE a fost respins s-a mers pe această direcţie federalistă „pe sub masă”, pas cu pas. Este ceea ce acuză adepţii unui proiect european care să rămână în esenţă o „uniune de state suverane”. Şi ei au dreptate atunci când spun că această abordare, către federalism, ar putea fi una legitimă doar dacă statele membre din Uniune ar decide asta în urma unor referendumuri. Lucru puţin probabil. Sondajele recente din Franţa relevau că doar 36 procente dintre francezi au încredere în UE. Şi pe ansamblu, doar 49 procente dintre locuitorii statelor membre UE au încredere în UE. Însă e important de precizat că la fel ca în Polonia, unde aderenţa la UE se bucură de un sprijin ridicat, nici francezii şi nici italienii sau alţi cetăţeni din UE nu doresc ieşirea din Uniune. În majoritate doresc menţinerea acesteia, dar într-o formulă în care deciziile importante să rămână totuşi la statele membre. Există două elemente suplimentare care întăresc această poziţie. Temerea că de fapt Uniunea este în realitate, mai ales după plecarea Marii Britanii, un fel de imperiu franco-german, în care chiar influenţa Franţei este în declin. Ceea ce explică retorica de campanie din Franţa. În plus, demersurile tot mai frecvente de la Bruxelles de a solicita imperativ, în principal în Europa de Est, luarea unor decizii precum cele legate de introducerea educaţiei sexuale şi a studiilor de gen în şcoli sau acceptarea unor politici dezavantajoase în plan economic sub stindardul „Green Deal” nu fac decât să erodeze simpatia pentru UE şi să ofere un teren politic prielnic unor partide politice radicale din ţările membre.

La ultima reuniune la vârf a Consiliului European, premierul Morawiecki a ţinut să declare că tribunalele şi parlamentarii polonezi nu vor accepta „presiunea şi şantajul” Bruxelles-ului. Semn că tensiunile din interiorul UE sunt departe de a se calma. Şi nu sunt singurele probleme cu care se confruntă Uniunea. Clivajul economic dintre ţările din nord şi cele din sud, divergenţele în materie de securitate şi privitoare la relaţia cu statele Unite, tensiunile de natură ideologică Est-Vest sau conflictul fără precedent în ultimii zeci de ani dintre Franţa şi Marea Britanie constituie tot atâtea motive de îngrijorare. Acesta este probabil şi motivul pentru care Angela Merkel, aflată la ultima ei reuniune UE la vârf, a făcut apel la un dialog între statele membre care doresc o adâncire a integrării şi cele care doresc un grad mai înalt de suveranitate. Avertizând că o cascadă de acţiuni legale înaintate spre decizie Curţii Europene de Justiţie nu au cum să rezolve un diferend fundamental precum cel în care este implicată în acest moment Polonia.

Foto.Alexandru Lăzescu