Azi ca și altădată

Azi ca și altădată

Autor: Ioan Mugurel Sasu

Am încercat să măsor distanța până la linia orizontului, înțelesesem că acolo se află tot binele despre care se vorbește cam o dată la patru ani, încă nu am reușit; oare mai pot spera? Destul de recent mi s-a spus că sunt fericit, că în jurul meu nu lipsește nimic, că este atât de bine încât nu mai este necesară completarea antedecembristă „reale posibilități de mai bine”. Inițial am ascultat cu neîncredere, ca om, ca popor, apoi am găsit consolarea, da, locuința mea este modestă, fără lux interior, dar este foarte frumos peisajul care se vede pe fereastră. Tot e ceva. Dar tot ca om, ca popor obișnuit (din păcate) cu privațiunile și umilința, cu trădările celor care ar fi trebuit să mă reprezinte altfel de cum au  făcut-o, cer iertare lumii bune și, dacă deranjez, îmi iau lacrimile mioritice și plec, nu știu unde, că nici nu prea am unde.

Faptul că existăm de atât de mult timp nu se datorează nici medicinei, nici industriei farmaceutice, ci adaptabilității de care a dat dovadă egoismul nostru. Vorbim despre o formă de egoism care se manifestă printre factorii care determină supraviețuirea, adică conservarea speciei. Nu este egoismul provenit din interesul personal sau de partid, ori din gregarismul partizan care nu are nevoie de suport logic și de vreo legătură cu adevărul pentru a considera bun ceva afirmat de cei alături de care și-a situat preocupările orientate spre a obține succesul și, musai, avantajele, desigur fără a le neglija pe cele personale, iar ceea ce spun cei din cealaltă tabără este mult mai rău decât rău. Oare sunt chiar atât de dușmani pe cât vor să ne lase impresia? Tare mă tem că nu, doar unele neînțelegeri la împărțirea roadelor rupte din grădina națională, în rest numai spectacol pentru telespectatorii creduli. Să-i fi întrebat ce au făcut în ultimele cinci generații? Ce rost ar fi avut, doar vedem cu ce fel de discurs politic ne „fericesc norodul”. Ascultându-i apare impresia că Trăsnea încă nu a terminat de repetat pronumele conjunctive de dativ și acuzativ din gramatica lui Nicolae G. Măcărescu. Chiar ar fi interesant de auzit un discurs revelator pentru doctrina aflată la baza activității politice, pornind de la Jean – Baptiste Colbert, John Locke, Vincent de Gournay (nu le urați „la mulți ani”, doamnă ministru, sunt decedați de prin secolele XVII-XVIII), de la „Laissez faire, laissez passer, le monde va de lui meme” și până acum când „Prin noi înșine” nu se fac decât datorii.

Am mai pomenit despre evoluția învățământului de la tăbliță la tabletă și ghinionul acestuia de a fi trecut prin câteva reforme de pe urma cărora nu se știe când, și dacă, își va mai reveni. Poate atunci când cei aflați acum în bănci vor ajunge la catedră. Oare! Cultura generațiilor aflate în toamna, chiar în iarna, vieții primește lovituri tot mai greu de suportat, cu atât mai greu cu cât unele vin și din partea celor educați și formați pentru ceea ce acum devine nimic. Probabil așa este bine în accepția specifică prezentului, dar este greu de crezut că elucubrațiile incoerente strecurate în bolgiile postmodernismului trebuie considerate artă, poate numai după criterii total diferite de cele care au funcționat pe parcursul ultimelor câteva milenii, altfel vorbim despre artă indubitabil ratată estetic. Parcă nici folclorul maculat cu tot felul de manele rurale nu mai apare ca ceva ivit din lumea celui mediu pe care Lucian Blaga îl considera locul de naștere al veșniciei.

Până la urmă, eu omul, sau poporul, cum voi avea parte de egalitatea și respectul dorit, de ce nu și firesc, atunci când mă raportez la lumea bună? Lipsit de puținul pe care îl aveam, sau credeam că îl am (vidi Luca 8,18), oare nu voi fi ca o fată, care pătrunde în casa soacrei, fără zestre și cu inocența știrbită? Că datoriile vor crește până aproape de valoarea aurului românesc, acela care tot recidivează prin evitarea repatrierii.

Foto. Ioan Mugurel Sasu