Dincolo de nori, timp de 20 ani

Dincolo de nori, timp de 20 ani

Autor: Dana Fodor Mateescu (Bucureşti)

Meseria de stewardesă se situează pe unul din primele locuri în categoria profesiunilor cu grad mare de periculozitate. Însoţitoarelor de bord li se datorează confortul pasagerilor. Dincolo de aspectul fizic plăcut şi o sănătate de fier, ele trebuie să aibă o cultură generală adecvată. Elena Viorica Huţan este prima stewardesă, cu diplomă, a ţării, diplomă acordată unei românce, de foruri internaţionale, la Bruxelles.

S-a născut pe 26 august 1923, la Gura Humorului, judeţul Suceava. Activitatea sa a înregistrat, de-a lungul a 20 de ani, un număr record de kilometri parcurşi cu avionul. Această femeie, în aparenţă firavă, a străbătut printre nori, 8 milioane de kilometri, adică, de 180 de ori înconjurul Pămîntului pe la Ecuator.

Deşi la data scrierii acestui text, doamna Elena Viorica Huțan se apropia de 80 de ani, încă mai păstra supleţea trupului de stewardesă şi o undă de tinereţe, pe care unele femei o pierd devreme.

Din păcate, între timp, prima stewardesă din România, a murit, (2008) lăsând în urma ei povești incredibile.

Foto epocă. 1943. Din arhiva personală a Elenei V. Huțan

Atunci, în 2004, când am făcut interviul cu domnia sa, am găsit-o acasă, în garsoniera sa din Drumul Taberei. Veselă și optimistă. Mâini fine cu degete lungi, delicate, bărbie ridicată, zâmbet discret. Minte clară, brici, simţul umorului. Era posesoarea a două pisici: Şuşu şi Puşa, care torcea leneşe pe divan. Singurele prietene din serile pustii de toamnă.

Amintirile pluteau ca un fum subţire. Când se apuca de povestit ochii îi străluceau de bucurie. Lady, cum o alintau pe vremuri membrii echipajului, a ştiut pe parcursul întregii cariere să-şi păstreze verticalitatea morală şi n-a fost tentată nici măcar o singură dată să fugă din ţară. „Câteva colege de-ale mele au rămas în Occident, dar mie nu mi s-a părut că ar fi mai bine acolo. Am avut ocazii nenumărate. Şi ce dacă? Ţara mea era aici, rudele mele, prietenii mei, rădăcinile mele tot aici.”

Înainte de a fi însoţitoare de bord, Elena Viorica Huţan a lucrat tot în domeniul aviatic, ca secretară de pistă la şcoala de planoare. Asta se petrecea prin anul 1941. Era tânără de tot, curajoasă şi ambiţioasă. Atunci a făcut primul zbor cu avionul. În 1942 s-a angajat la Comandamentul Tineretului Aviatic Român. Când s-a terminat războiul, comandamentul s-a desfiinţat, iar Elena Viorica Huţan a trecut în administraţie, pe funcţia de inspector de învăţământ. Văzând-o cum arată şi că se descurcă bine în serviciu, ştia şi câteva limbi străine, colegii ei au propus-o pentru şcoala de stewardese, care abia se înfiinţase la Bucureşti. Aşa că, din anul 1955 a devenit prima însoţitoare de bord cu diplomă. Avea pe atunci 32 de ani.

„Examenul nu era chiar aşa de uşor, spune doamna Huţan. Trebuia să ai o cultură generală, să ştii câteva limbi străine, să zâmbeşti, să poţi conversa cu pasagerii. Să corespunzi fizic. Apoi, trebuia să stai bine cu sănătatea şi să nu fii o fricoasă. Sus, la înălţime, frigul intra peste tot. Bătea vântul în avion. Zdrăngăneau geamurile şi uşile, de nu vă închipuţi. Ce, credeți că era ca în avioanele astea de acum?! Nici vorbă! Tu, însă, râdeai frumos, ca să inspiri încredere celor din jur. Altfel nu se putea.”

La începutul carierei de stewardesă Lady zbura cu „Li 2” un avion greoi, cu două motoare, destul de şubred. Când se afla la înălţime se zdruncinau serios toate încheieturile, iar frigul intra înăuntru. După câţiva ani, aviaţia turistică a trecut la avioanele ruseşti IL 14 şi IL 18, confortabile, care aveau şi mai multe locuri.

Stewardesa trebuia să fie mereu cu ochii în patru pe timpul zborului ca să vadă dacă nu cumva pasagerii au nevoie de ceva. Unii o ascultau, alţii nu. Dintre toţi, îşi amintea zâmbind doamna Huţan, cei mai neastâmpăraţi erau tot românii. Se urcau gălăgioşi în avion, nu respectau indicaţiile însoţitoarelor şi făceau ce voiau, beau până li se apleca sau fumau pe ascuns.

„La o cursă, unul dintre pasageri, un român, a refuzat să-şi lege centura de siguranţă. Toţi ceilalţi, englezi, nemţi, italieni, foarte civilizaţi, au fost ascultători. Românul nostru, nu şi nu, că el nu păţeşte nimic, se ţine bine de scaun. L-am lăsat în pace, să facă ce-o vrea. Dar în momentul în care au început nişte turbulenţe, intrasem într-un gol de aer, individul a căzut, s-a lovit rău la cap şi, până la urmă, nu se ştie cum, a ajuns sub scaun. A stat acolo tot timpul zborului. N-a mai ieşit de frică.”

E adevărat. Pericolele pândeau la tot pasul. Cu anticele aeronave sovietice, care scârţâiau din toate balamalele, nu era de glumit. Li se oprea unul dintre motoare, nu ieşea trenul de aterizare sau se bloca vreo elice. Când avionul nimerea în nori de furtună, toţi pasagerii şi echipajul erau zgâlţâiţi cu putere.

„Am fost odată la Atena și ni s-a blocat trenul de aterizare. Aoleu, ce ne facem?! Cum aterizăm? se întrebau cu ochii în lacrimi celelalte însoţitoare. Eu nu m-am panicat. S-a dat SOS-ul de rigoare şi aeroportul s-a umplut de ambulanţe, maşini de pompieri, cum vedeţi prin filmele americane. Am scăpat cu bine. Până la urmă, n-am avut probleme. Dar abia când am simţit pământul sub picioare mi-a fost frică şi am realizat că puteam să murim.” Altădată, echipajul s-a trezit că rămâne fără motoare chiar deasupra Mării Mediterane, la 8000 de metri altitudine.

„În 1962 duceam nişte pasageri care emigrau în Israel. Eram la bordul unui avion cu patru motoare, deasupra mării. La un moment dat, mă cheamă comandantul în cabină: Lady am rămas fără un motor. S-a simţit ceva? I-am zis că nu. Peste puţin timp, se mai duce un motor. În gândul meu ziceam, ei şi?! Lasă că mai avem două, nu ne prăbuşim şi oricum există barcă de salvare. Dar, în cele din urmă, avionul a rămas fără nici un motor. Nu știu, cum, nu știu de ce… Planam fără ele. Chiar că m-am speriat! Am reuşit totuşi, datorită piloților, să aterizăm forţat pe o plajă, la Paphos. Acolo era doar un măgar, care, atunci când a văzut ditamai magaoaia că se îndreaptă spre el, a zbughit-o speriat.”

Marele Raid, în jurul globului pământesc

Fosta însoţitoare de bord îşi aduce aminte mereu de aventurile aeriene trăite de-a lungul anilor. Nu le uită. Nu poate. Cel mai mult i-a plăcut „Marele Raid”, atunci când a înconjurat întreg globul pămîntesc, timp de 27 de zile. A văzut oraşe deosebite şi a cunoscut oameni minunaţi. Zborul, realizat cu o aeronavă Tarom, a fost în premieră mondială şi a reprezentat un record absolut la vremea respectivă, la sfârşitul anului 1969.

Evenimentul a trecut însă neobservat în presa din România, care nu a consemnat nimic la data aceea, pentru că zborul fusese finanţat de un grup de oameni de afaceri turci. Gestul de a pune la dispoziţia unor capitalişti un avion românesc, numai pentru ca aceştia să-şi vadă de afacerile lor, a fost apreciat de conducerea ţării drept nepolitic şi nedemn de a fi adus la cunoştinţa opiniei publice. Atunci au fost survolate patru continente, 27 de ţări, trei oceane, cinci mări, parcurgându-se astfel 47 de mii de kilometri. Câţiva ani mai târziu, aceeaşi aeronavă s-a prăbuşit în Marea Roşie.

Credit Foto 2004: Răzvan Mateescu

Elena Viorica Huțan era mândră de decoraţiile primite înainte şi după 1989, Ordinul Muncii clasa I, pentru merite deosebite în aviaţia civilă Română, o diplomă de onoare oferită de Autoritatea Aeronautică Civilă Română, alături de medalia de onoare pentru 30 de ani de la Marele Raid. Tot ea a luat în anul 1971 locul I pentru 7 milioane de kilometri parcurşi de-a lungul timpului, ca stewardesă.

Elena Viorica Huţan a stat în fruntea însoţitoarelor de bord, de la toate companiile europene, Air France fiind situată, atunci, pe locul al doilea, cu 6 milioane 500 de kilometri de zbor.

Fiul doamnei Huţan a lucrat tot în aviaţie, ca inginer comandor. La fel şi nepoata, care este inginer de aviaţie. Poate şi strănepotul va duce mai departe dragostea faţă de avioane şi de zbor. Cine poate ști? Noi îi urăm mult succes!

Foto. Dana Fodor Mateescu