Lumina de la capătul nopții

Lumina de la capătul nopții

Autor: Dana Fodor Mateescu (Bucureşti)

Ne știam de multă vreme. Am scris un text despre domnia sa când lucram la ziarul Adevărul. Și am rămas cu gândul la viața și realizările lui. Într-o dimineață verzuie de primăvară, am reușit să ne vedem. Ajung la poartă, spun cine sunt și unde vreau să merg: „Aaa, la dom` profesor Mihăilescu, de la laseri? Stați puțin, acum primește dumnealui vizite de la studenți, zice portarul vesel. Să anunț. Trebuie să vină cineva să vă ia.” Pune mâna pe un telefon, sună, vorbește: „Alo, da, da. Ce faci? Uite, îl caută o ziaristă pe domnul profesor Mihăilescu. E aici la poartă. Bine.”

În două minute vine o fată să mă conducă. Am scris „fată” pentru că are o înfățișare de puștoaică, slăbuță, fâșneață. Dar această micuță doamnă din fața mea, Marimona Miroiu, este cercetător științific, specialist în optică experimentală, laseri și plasmă. Mergem prin curte. Intrăm pe tărâmul laserilor și al radiațiilor cu o cartelă magnetică: „Piiiu”. Poarta s-a deschis. Urcăm. La etajul unu, un colidor lung, uși albe de-o parte și de alta, o fereastră în fund. Sala 309.

Pericol, laser! Optică și laseri în științele vieții. Mediu și tehnologie. Mai sus, altă ușă pe care scrie: Sala 308. Doturi cuantice, nanopulberi și straturi subțiri. Îmi amintesc vag, de la școală, doar că „numărul cuantic” este fiecare dintre numerele care caracterizează stările staționare ale unui atom, ale unei molecule…

„Domnul profesor încă nu este, dar o să vină”, îmi spune Marimona.

Ajungem într-o încăpere mai mare, luminoasă, pare a fi de ședințe, unde sunt mulți tineri fizicieni, fiecare la computerul lui. Cărți în limba engleză peste tot. Deslușesc din titluri „Laseri”, „plasme”, „chimie”, „fizică”, „nano”, „numere cuantice”.

Probabil că mulți se vor întreba ce i-a găsit, domnule, pe cercetătorii români să construiască laseri? Ce fac cu ei și la ce sunt ei utilizați. Unii poate cred că sunt folosiți în lupte, așa ca în celebrul film al anilor ’70, Star Wars. Ei bine, laserii ne salvează viețile. Sunt utilizați, în marea lor majoritate, în medicină. Cu laserul se fac operații dificile, se cauterizează răni. Primul laser românesc a fost realizat în anul 1962, la Institutul de Fizică Atomică (IFA) de la Măgurele.

Apare și domnul profesor dr. Ion N. Mihăilescu. Unul dintre colegii lui mai tineri îl ține de braț. Îl salută toată lumea, ne strângem mâinile. E înalt, să tot aibă 1.90, luminos și cald. Spatele drept, alură de sportiv, părul argintiu, tenul curat și întins. Își îmbracă halatul alb. Gata. Plecăm într-un alt birou, mai mic. De piept îi anină un ecuson: Ion N. Mihăilescu, PhD, Scientific Researcher 1st degree, Professor.

Intrăm. Domnul profesor se așează direct în fotoliu, eu îmi găsesc un loc în fața lui. Mă privește adânc de parcă ar vrea să mă scaneze, cine sunt, de unde vin, ce gânduri am, dacă știu ceva despre laseri. Din păcate, nu mă poate vedea. Ochii, două petale de catifea căprui, sunt stinși. Cunoaște atât de bine fiecare loc din acest institut, centimetru cu centimetru, fiecare ușă, colțișor, scaun sau masă, încât se poate descurca singur. Știe unde e computerul, sala cu laseri, agenda, telefoanele, știe unde-i poate găsi pe doctoranzi. În dreapta mea e o bibliotecă plină de cărți pe aceeași temă: laseri, plasmă, nanotehnologie. Descopăr una de vreo cinci kilograme: „Handbook of Chemistry and Physics” oare o fi citit-o? Pun pariu că da!

Îi povestesc despre ce aș dori să scriu, nu vreau să intru în amănunte științifice, ci să descopăr lumii OMUL Mihăilescu. Râde: „Haideți să începem.”

Deci, suntem la Măgurele, la Institutul Naţional pentru Laseri, Plasmă şi Radiaţii. Aici este „casa” profesorului dr. Ion N. Mihăilescu, un specialist de notorietate mondială și manager al unui laborator cu performanțe care a înfruntat ani de zile condițiile modeste ale cercetării românești. Recunosc, la început am fost cam emoționată. Nu e de loc ușor să îl găsești disponibil pe domnul profesor, care muncește foarte mult, ține conferințe, seminarii și nu stă locului o clipă. Acum e la Măgurele și, peste câtva timp, la Academia Română sau la Facultatea de Fizică unde se întâlnește cu studenții. Autor și coautor a peste 600 de lucrări de specialitate, prof. Mihăilescu a publicat trei dintre cele cinci cărți scrise în afara țării și este primul câștigător din lume al celui mai mare premiu pentru optică, „Galileo Galilei”, conferit de Comisia Internaţională pentru Optică.

Foto. Dana Fodor Mateescu si prof. dr. Ion N. Mihăilescu (Foto.Răzvan Mateescu)

Cercetătorul se află în permanenţă în mijlocul unui colectiv de tineri specialişti cu ajutorul cărora îşi duce la îndeplinire proiectele şi despre care spune că sunt „ochii şi mâinile lui”. Rodul studiilor făcute în laboratorul de laseri de la Măgurele îşi găseşte bogate aplicaţii în medicină. Un exemplu este aplicarea prin pulsiuni laser, pe o suprafaţă, a unui strat foarte subţire de hidroxiapatită, o substanţă specifică ţesuturilor osoase. Datorită acesteia implanturile ar putea fi mult mai bine suportate de către organismul uman. Profesorul Mihăilescu este membru al Societății Optice din America, din 1986, al Societății Europene de Fizică (Quantum Electronic Division) din 1984 și al Societății Internaționale de Inginerie Optică, din 1983.

E aproape prânzul. Miroase a cafea pe hol. Câteva tinere nevăzute ciripesc ca vrăbiile. Eu stau de vorbă cu domnul profesor. Îi e greu să discute despre necazul lui, mai lesne despre formule complicate, laseri și plasmă. Pare că s-a obișnuit, totuși. A rămas fără vedere în urma unui accident nefericit în timpul unui experiment de laborator petrecut în 1991. Despre întâmplare vorbește puțin, și îl înțeleg perfect, cui i-ar plăcea?

Era toamnă, și profesorul Mihăilescu se pregătea să facă o experiență cu un laser. Atunci a fost. Destinul. Un gest. Cum? De ce? Cine a greșit? Nu știm. O secundă în care laserul a scos colții ca o fiară și a mușcat. Lumina ochilor s-a scurs. Disperare. Panică. A dus mâinile la ochi. Ochii lui. Nu mai simțea decât o durere ascuțită, o arsură care-i înghițea creierul, mestecându-l încet. Să fie ăsta oare tributul pe care îl plătește un muritor pentru că îndrăznește să mergă dincolo de limite? „Ultima imagine, pe care am avut-o, a fost o lumină roşie, intensă”, își amintește profesorul. „De atunci, nimic. Am sperat că se va găsi vreun remediu, am colindat spitalele, atât la noi cât și în străinătate, am făcut numeroase investigaţii. La un moment dat, aveam impresia că sunt un fel de cobai pentru unii dintre medici. Și am spus STOP! Gata. Mă reîntorc la munca mea. Numai așa voi putea supraviețui. A fost greu. Nu puteam să las ceea ce începusem. Trebuia să merg mai departe. Nu m-am oprit din activitatea mea de cercetare, am învăţat să mă descurc singur. Am participat la congrese ştiinţifice, m-am întâlnit cu parternerii externi, am învățat, am citit cu ajutorul doctoranzilor mei.”

La fereastră a venit o turturică și noi vorbim despre concedii, vacanțe, călătorii. Domnul profesor nu vede pasărea, dar o aude cum guruie. Nu-și mai aduce aminte când a avut ultimul concediu. Pentru că nu prea poate să stea într-un loc. Călătorește foarte mult. Într-un an, din 365 de zile aproape 150 este plecat la congrese în toată lumea, conferințe, ține cursuri în fața a sute de studenți. Turturica a fâlfâit într-un copac și ușa biroului în care suntem noi s-a deschis. Este unul dintre doctoranzi care îl ia de braț pe domnul profesor și îl ajută să meargă. Ajungem „la laseri”. Mă bucur ca un copil. Sunt curioasă să văd! Între timp, vorbim. Domnul profesor zice că revoluția neașteptată din informatică ne-a schimbat viața complet. Asta cam așa e. Omul viitorului? Un mare vagabond, crede prof. Mihăilescu. Va călători foarte mult, va purta pe el tot felul de „divaisuri”: ceasuri, brățări. Va ști ce aer respiră, ce apă bea, ce mănâncă. Va ști dacă e bolnav și ce tensiune arterială are.

Zâmbetul, care nu-l părăseşte niciodată, îi înfloreşte chipul distins. Vizităm și „laboratorul de laseri”, echipaţi corespunzător: halate albe, ochelari de protecție. Domnul profesor îmi explică modul de funcționare, foarte complicat pentru mine, îmi arată unde să mă uit, ce să citesc, de parcă ar vedea totul. Facem fotografii. „Experimentele desfășurate de colectivul de aici au fost orientate spre aplicații ale nanotehnologiei. Nanoparticulele sunt folosite de inginerii biomedicali, biologii și medicii cercetători pentru dezvoltarea de noi biosenzori și pentru administrarea dirijată de medicamente.”, explică prof. Mihăilescu. Apoi continuă: „Nu există limită, se fac laseri din plante, din celule, fibră optică. Cercetătorii visează acum laseri care să emită radiații Gamma, radiații nucleare. Ce să facem cu ele? Cei care le vor folosi vor fi militari. Dar putem să îi utilizăm și în domenii mai pașnice, ca medicina, în chirurgie. După accidentul meu m-am gândit foarte mult la aceste utilități ale laserilor. M-am întors în laborator. Am rămas cu o slăbiciune pentru cercetările științifice care au utilizări medicale. Am văzut atâta suferință prin spitalele noastre și pretutindeni în lume. Oameni care se chinuie. Am vrut să ajut. De atunci, toată puterea mea s-a concentrat asupra acestei idei: utilizarea laserilor în medicină. Laserii sunt viitorul. Vom putea construi cu ajutorul lor un organ omenesc, celulă cu celulă. Arhitectură 3 D. Vom putea realiza echivalentul unui vas de sânge, unei bucăți de ficat, din celule hepatice. Vă dați seama?”

Profesorul care stăpânește laserul nu mai vede de peste 20 de ani, dar imaginile din copilărie, apoi din viața sa, până la acel accident cumplit, sunt cele care îl „țin de mână” atunci când se simte singur în întuneric. S-a născut pe 30 mai 1947, la Slatina. Înfloriseră merii și cireșii, era o nebunie întreaga natură. „Am amintiri foarte îndepărtate despre casa în care am locuit, o minune de clădire din secolul al XVII-lea, un monumet istoric. Văd și acum niște melci, avioane, o trotinetă veche. Eram foarte mic. La Râmnicu-Vâlcea am făcut grădinița. Apoi ne-am mutat la Pitești. Mi-aduc aminte de învățătorul meu de la școală, un om excepțional, foarte cald și bun. Fratele meu, care e mai mare, își făcuse acasă la noi un laborator unde aveau loc experiențele. Firește că am început și eu, care eram atras de Matematică şi Fizică. Au fost tot felul de mici incidente, explozii, dar nu grave. Dar, într-o zi, era să dau foc casei. Am aprins o panglică de magneziu. Ardea ca o torță. Am avut noroc și n-am pățit nimic, nici eu nici laboratorul. Știți, eram un copil foarte curios. Am citit foarte mult. Voiam să văd, să știu, să cunosc cât se poate. Bunica din partea tatei, Elena, se ocupa de noi. Era foarte strictă, ordonată, avea reguli pe care noi trebuia să le respectăm: ore de culcare, de trezire, de masă. Ne spunea cum să ne îmbrăcăm când ieșim în lume, cum să ne comportăm în societate. Eu nu sunt și n-am fost un tip conflictual, violent. Dar eram odată la Craiova și m-a cam bătut un băiat, mai mare decât mine, negricios, voinic. Nici nu știu ce a avut, cu ce l-am deranjat. M-am dus acasă plângând. Bunica m-a văzut și mi-a tras și ea o mamă de bătaie. Apoi mi-a zis: Dacă ești prost, și nu știi să te bați, stai locului și nu te băga! Când faci o chestie trebuie s-o câștigi, să fii învingător. Și am înțeles. Din păcate ea a murit când aveam 15 ani. Am iubit-o enorm. Parcă o văd și acum. Avea niște ochi de un albastru deschis, foarte frumoși.” Bunica Elena venea dintr-o familie jumătate nemțească, jumătate românească. Țineau cu toții o cizmărie de lux. Se căsătorise la un bal al breselei de la București. Acolo l-a cunoscut pe bunicul profesorului Mihăilescu, iar în 1908 s-a născut tată lui. „Era o lege atunci care spunea că dacă ai un copil mic în întreținere poți să nu te duci pe front. Dar bunicul meu a plecat voluntar. Și nu s-a mai întors niciodată. E îngropat undeva pe la Ruginoasa. Ne-au rămas de la el Medalia „Mihai Viteazul” și ceasul, pe care le-a adus fratele lui. Bunica a rămas singură cu un copil, într-un oraș ocupat de trupele germane. Atelierele nu mai mergeau, era greu. Ea provenea dintr-o familie numeroasă, cu 14 frați. Îmi povestea că străbunicul număra seara pantofii. Dacă lipsea vreo pereche întreba: unde e cutare copil? Îi știa după mărime.”

Chemarea pentru fizică și chimie avea să fie răsplătită de numeroase premii olimpice în timpul liceului. A doua pasiunea a profesorului Mihăilescu, recunoscută și asumată, a fost și este istoria. Vacanța de vară dintre clasa a 10-a și a 11-a, a petrecut-o pe un șantier arheologic, ca voluntar, la săpături. Atunci, echipa de arheologi, în care se afla și el, a descoperit un tezaur întreg. Acum e la mare cinste expusă la Muzeul din Pitești.

După liceu a urmat facultatea de Fizică. A fost remarcat încă din studenție de către prof. dr. Ion Agârbiceanu, fiul scriitorului cu același nume. La îndemnul acestuia, Ion N. Mihăilescu s-a angajat la IFA Măgurele. Erau anii de pionerat ai laserului românesc cu dioxid de carbon. Din 1972 şi până astăzi, profesorul a fost şeful laboratorului de studiere a interacţiunilor dintre laser – suprafaţă – plasmă. În același timp, a predat studenților la Facultatea de Fizică, în Politehnică și la Academia Militară Tehnică. „Profesorul Agârbiceanu m-a influențat și m-a impresionat profund. Este fondatorul istoric al secției laseri. Un om extraordinar. Impecabil. Impunător. Aristocrat. Școala britanică. Fuma țigări de foi. Purta papion. Eu eram un puști. Colegii mai în vârstă mă luau la întrebări: ce faci tu, acolo, cu Agârbiceanu? Ce să fac? În afară de laseri, discutam despre istorie, i-am povestit că am fost pe șantierul de arheologie. Și Agârbiceanu era pasionat. El este cel care m-a convins pe mine să fac laseri. Era un laborator mic atunci. După ce am urmat fizica nucleară, m-am hotarât să rămân alături de Agârbiceanu. Fusese în Franţa. Acolo a văzut primii laseri, a învăţat multe, iar când s-a întors în ţară, a realizat şi el primul laser românesc. Experienţa a reuşit, dar s-a întâmplat şi un mic accident: laserul i-a găurit pantalonii şi uşa laboratorului. Astfel de lucruri se petrec des în experimente.”

Un alt om extraordinar pe care l-a cunoscut profesorul Mihăilescu a fost fizicianul rus Alexandr Mihailovici Prohorov, cel care a luat, în 1964, Premiul Nobel pentru laseri. Era detașat la Măgurele și a avut șansa să lucreze cu el în echipă.

***

Cum arată o zi obișnuită din viața profesorului Mihăilescu? Iată: trezirea, la ora 5 și jumătate dimineața. Gimnastică de întreținere, o jumătate de oră. Micul dejun, apoi lucrul efectiv. Pe la ora 9 doctoranzii vin la dumnealui acasă. „Am făcut până acum 25 de doctori. Ei citesc și împreună discutăm, comentăm, luăm decizii, îmi pun întrebări, le răspund, îi întreb și eu pe ei despre ceea ce mă interesează și nu pot vedea. Îmi explică tot. Ei, doctoranzii, sunt ochii și mâinile mele.”

Pe la ora 13 profesorul pleacă spre Institut. Îl aduce un coleg cu mașina. Și iar se apucă de treabă. Când îi este foame mănâncă. Merg doctoranzii cu dumnealui. Îl ajută cu drag. Apoi, din nou la lucru până la ora 17. Uneori și mai mult. Până noaptea sau a doua zi. Mereu e ceva de făcut. Rapoarte, documente, cercetare. După ce termină, se întoarce acasă. E bine că locuiește aproape. Dacă ar fi stat în București, ar fi fost un calvar.

***

Când e obosit, profesorul Mihăilescu se retrage în sânul familiei și în muzică. Îi place să asculte Radio România Muzical. Stă pe balcon, printre florile lui, la aer. Muzica clasică e medicamentul care îi dă putere. Mozart, Beethoven, Corelli, Grieg. Are doi copii: Cristian,și Luca. Cel mic a luat calea fizicii, însă Luca a făcut Dreptul. N-a fost exigent cu băieții lui. I-a lăsat să-și aleagă singuri drumul în viață. Și nu regretă. „Am încercat, când era la liceu, să-l orientez pe cel mare către fizică. Era bun la matematică, la informatică, geometrie în spațiu. Dar el a zis nu! De ce?, l-am întrebat. Și mi-a răspuns: Tată, îmi amintesc că atunci când eram mic, tu stăteai mereu în camera ta înconjurat de hârtii, erau hârtii peste tot, nici nu te vedeam, iar mama mă bătea dacă umblam prin ele sau le mișcam din locul lor. Seara vă auzeam cum vă certați, că n-avem bani. Iar eu nu vreau să fiu așa. L-am lăsat să facă ce vrea. A dat la Drept, când erau 18,5 pe loc. A luat, a terminat, și și-a găsit de lucru la o fabrică de alcool de pe lângă Bragadiru, era în corpul de avocați al întreprinderii. Câștiga mai mult decât mine și mama lui la un loc. Dar, la un moment dat și-a dat seama că acolo se petrec lucruri necurate, și-a dat demisia și a plecat în America. Acolo e și acum. Îi merge bine. Sunt mândru de amândoi băieții mei.”

***

Au trecut ore întregi de când stau alături de profesorul Mihăilescu. S-a cuibărit bine seara în Măgurele și cineva a aprins luminile în laboratoare. Simt mii de săgeți în pupile. Îmi dau lacrimile. Mă dor ochii și instinctiv îl privesc pe domnul profesor. Oare și pe el? Urmează o nouă sesiune de discuții cu doctoranții. Între timp, mai vorbim și despre Facultatea de Fizică de la Măgurele. „Este foarte grea, spune dl. profesor Nu mai există interes. Tinerii de azi vor să vadă foarte repede ce investesc și ce câștigă. Și evită să mai dea la fizică, oricât de mult sunt atrași de această știință. În vremea ei de glorie Facultatea de Fizică a avut 600 de studenți. Azi nu atinge 100 pe toți anii. Foarte puțin. E drept, o parte dintre tineri pleacă la studii în străinătate. Și au două posibilități, să lucreze în cercetare sau în învățământ. În cercetare nu sunt salarii ca în occident, dar nu e rău deloc. Lucrurile s-au schimbat mult. De când există sistemul pe bază de contracte cu competiții pot să spun că e bine. Dar în învățământ e dezastru. Am avut studenți care s-au dus să predea la școală sau la liceu și au fost foarte dezamăgiți.”

Ne despărțim aproape noaptea. Localitatea Măgurele are pleoapele grele și se pregătește de culcare. Aerul miroase a coceni arși și a ceva dulceag. Eu sunt la capătul puterilor, cu mintea „full” de informații, nanoparticule, laseri, teorii pe care le voi uita până acasă, idei, imagini, cifre. Însă domnul profesor Mihăilescu e fresh, gata de o nouă experiență. Incredibil. Cu asemenea oameni, inima cercetării româneşti va continuă să bată. Cu siguranță, prof. dr. Ion N. Mihăilescu stăpânește și îmblânzește laserii, dar deține și știința de a fi un învingător.

Foto.Dana Fodor Mateescu