Curentul International

Curentul International Magazine

Radu Stanca, dramaturgul, în deceniul proletcultismului

14 min read

Radu Stanca, dramaturgul, în deceniul proletcultismului

Autor: Victor Neghină

In Memoriam: 101 ani de la nașterea ilustrului om de cultură al României, Radu Stanca (1920-1962)

Interviu cu prietena Cenaclului Literar „Radu Theodoru”, stimata doamnă scriitoare Anca Sîrghie

 

Un obiectiv prioritar în activitatea colegiului redacțional al revistei „Rapsodia” a Cenaclului Literar „Radu Theodoru” îl constituie evocarea marilor evenimente din istoria poporului român, precum și a reprezentanților culturii noastre naționale. În acest context de preocupări, se înscrie și prezentul interviu, care se dorește a fi un profund omagiu adus marelui om de cultură, sărbătorit la 101 ani de la naștere, Radu Stanca. Înfăptuim, astfel, un gest de prețuire și de neuitare pentru marele scriitor și om de teatru, Radu Stanca, proiect prin care răspundem interesului membrilor cenaclului literar.

Foto. Radu Stanca

Reporter: Radu Stanca s-a aflat printre marii reprezentanți ai culturii române, care s-a confruntat cu regimul din anii proletcultismului. Vă propun să ne prezentați câteva aspecte semnificative din activitatea lui Radu Stanca, în acei ani grei pentru literatura română care au făcut mari pagube vieții naționale.

Anca Sîrghie: Radu Stanca este una dintre personalitățile emblematice ale culturii române contemporane ca poet, eseist și om de teatru complet, acesta fiind domeniul în care s-a impus prin talentul său de actor și regizor, de teatrolog și, nu în cele din urmă, de dramaturg.

Fervoarea actorului care juca în piesele montate la Sibiu, dar proiecta să se afirme și ca autor dramatic, se izbește  de obtuzitatea autorităților comuniste din fruntea instituțiilor culturale ce funcționau în România Socialistă. Autor a 15 piese de teatru, Radu Stanca a fost frustrat în timpul vieții de satisfacția așezării sub cheia literei de tipar a operei sale originale. Drama creatorului nereceptat în contemporaneitate era trăită cu atât mai profund cu cât nu puține au fost încercările lui de a sparge acest zid inespugnabil așezat în jurul operei sale.  Devenit în 1949 regizor, care numai la Teatrul din Sibiu a pus în scenă 30 de spectacole, el avea să încerce și amărăciunea nedeschiderii spre public a propriilor texte. În plină perioadă proletcultistă, alegoriile sale cu personaje istorice și mitice nu i-au oferit regizorului ingenios bucuria chemărilor la rampă și ca scriitor. Autorul conștientiza cu acuitatea inteligenței sale această frustrare, mărturisită într-o epistolă din 30 oct. 1948 lui Ion Negoițescu, prieten de idei inegalabil: „poți scrie pentru sertar orice, afară de teatru. Acesta trebuie scris cu sentimentul continuu al publicității, al contactului imediat cu publicul. Dacă lui Shakespeare  cineva i-ar fi prezis jucarea pieselor numai peste 100 de ani, sigur nu le-ar fi scris. Teatrul se scrie cum se respiră-în afară!”

Menționăm succesele dobândite în perioada 1949-1961 la Sibiu, ca regizor al unor spectacole montate ingenios, între care nici astăzi nu uităm Hagi Tudose, pentru care, în noiembrie 1952, i se conferă Premiul de Stat; O scrisoare pierdută, cu experimentul celor trei montări diferite, sau Hangița, în care artista Dorina Stanca debuta cu succes în rolul Mirandolinei. Ideea genială scenografic a finalului din Steaua fără nume, Harap Alb cu care el ne-a încântat copilăria, Gaițele, spectacolul purtat în turnee prin toată țara, cum se întâmpla cu cele mai multe piese montate de Radu Stanca, ori Maria Stuart, al cărei text schillerian a fost tradus din germană în limba română de el însuși, probează ingeniozitatea unei activități febrile și devotate marilor idealuri ale scenei.

După primele piese de teatru intitulate Cealaltă primăvară și Atotputernicul sânge din 1942, el va scrie Turnul Babel, Hora domnițelor, Critis sau Gâlceava zeilor, Greva femeilor, Ochiul, toate create în 1945. Socotim că atât de tumultuosul an al încheierii războiului, în literatura română ar putea să poarte numele lui Radu Stanca, întrucât el scrisese atunci nu numai poezii, ci și cinci piese de teatru, chiar dacă ele au rămas antum în manuscris. Au urmat alegoriile pe motive biblice Drumul magilor, Rege, preot și profet în 1946, când România trecea la instalarea puterii sovietice, iar asemenea abordări artistice contraveneau direcției ideologice care se impunea.

Rep.: În anul 1945, Radu Stanca devine profesor de estetică și de istoria teatrului la Conservatorul popular din Sibiu. Vă rog să ne evocați câteva momente semnificative din activitatea lui Radu Stanca în această perioadă.

A.S.: Devenit profesor de estetica și de istoria teatrului la Conservatorul popular din Sibiu încă din anul 1945, R. Stanca activează la instituția care își schimbă intempestiv denumirea din Teatrul Poporului și Teatru Municipal, în Teatru Muncitoresc, Teatrul Sindicatelor Unite, spre a intra în martie 1949 în rândul teatrelor de stat. În acest moment de mai certă stabilitate, Stanca este numit regizor, înțelegând să constituie în jurul său o veritabilă școală de tineri actori, pe care el îi va forma pentru scenă, începând cu Ion Besoiu, Ovidiu Stoichiță, Nicu Niculescu, Eugenia Barcan, Angela Păcuraru, Mircea Hândoreanu și alții.

Rep.: Ce a însemnat creația originală a scriitorului dramaturg Radu Stanca?

A.S.: Creația sa originală se constituie uneori ca o formă de luptă cu boala care îl mistuia, așa cum mărturisea el despre Dona Juana, pe care în 1946 „În ciuda suferințelor mele fizice, am dus-o la sfârșit. Și aceasta e ceea ce mă bucură. Că mi-am învins, cum nici un medicament n-a izbutit, șubrezenia fizică, impunându-mi o muncă, inutilă și poate cu consecințe, dar încăpățânată și recalcitrantă”. Înainte de a fi publicată, piesa aceasta avea să primească în 1947 Premiul Lovinescu din partea Asociației Scriitorilor. Era o recunoaștere la nivel național,  după care piesa pare să fi fost imediat solicitată la Sibiu, dar proiectul eșuează. Radu Stanca nu și-a pierdut speranța. „Dona Juana va intra probabil în repertoriul de toamnă al teatrului „Mogador”, al cărui șef este Emil Botta – pronostichează dramaturgul, scriindu-i prietenului său de idei – Acest mi-a cerut urgent piesa. De asemenea s-a interesat de ea Zaharia Stancu. Dacă se face ceva din chestia asta, aici la Sibiu îmi voi juca Critis. Clujul, precum văd, are un nou director. O să-l încerc și pe ăsta cu ceva. Poate cu Ochiul-care, istoric fiind – ar putea să atragă atenția istoricului… Scrisoarea aceasta e atât de scurtă deoarece ți-o scriu între două replici. Cum îmi vine rândul, te las!” (Scrisoare din 4 aug. 1947)

Rep.: Ce semnificație a avut Scrisoarea lui Radu Stanca din 4 august 1947?

A.S.: O asemenea confesiune explică interesul autorului pentru valorificarea scenică a textelor sale. În pofida atâtor încercări, în mod tacit, se crease o conjurație a tăcerii în jurul pieselor lui, care n-au depășit forma de manuscris în timpul vieții autorului, una suprapusă nefast celei mai negre perioade a contemporaneității noastre. O ilustrare fără echivoc a zicalei cronicarului: „Nu sunt vremile sub cârma omului, ci bietul om sub cârma vremii.” Nici măcar prestigiul de care el se bucura în societatea oamenilor de teatru din întreaga țară nu izbutește să-i deschidă drumul spre spectacolele visate cu piesele lui originale. Chiar dacă nu a fost întemnițat, ca cei mai mulți dintre prietenii săi cerchiști, Radu Stanca nu era jucat, ceea ce pentru un autor este tot o formă de prizonierat, sub raport artistic.

Rep.: Care a fost unicul text pe care Radu Stanca l-a scris și l-a văzut pus în pagină tipărită? Ce ne puteți spune despre relațiile lui Radu Stanca cu Uniunea Scriitorilor din R.P.R., filiala Regiunea Stalin, precum și cu cenaclul literar „Orizonturi Noi” din Sibiu? În ce au constat aceste relații?

A.S.: Unicul text pe care scriitorul l-a văzut pus în pagină tipărită a fost Grâuian și Dragomara (Lupta secerătorilor), din care al treilea act a fost selectat de Uniunea Scriitorilor din R.P.R., Filiala Regiunii Stalin, Cenaclul literar „Orizonturi noi” Sibiu în volumul colectiv Pagini sibiene, apărut în 1957 (vezi p. 95-114). Formularea din subtitlu în care apare ideea de „luptă” în lumea satului explică acceptul cenzurii amputante a „obsedantului deceniu”. Tot aceasta este singura piesă proprie pe care scriitorul a introdus-o în primăvara anului 1957 în programul repetițiilor la Teatrul de Stat din Sibiu, dar cu un subtitlu schimbat în mod cu totul semnificativ Grâuian și Dragomara (Secera de aur). Lui Ion Negoițescu regizorul sibian îi mărturisea: „Piesa mea care s-a repetat până de curând a fost momentan întreruptă. Aprobată de regiune și de teatru, acum se găsește la minister, care amână mereu aprobarea. Eu am avut totuși satisfacția câtorva repetiții, în care mi-am „auzit” pentru prima oară un text de-al meu spus de alții..” (vezi scrisoarea din 8 apr. 1957). Dar birocrația ierarhizată a stopat și acest demers, încât nu s-a ajuns la spectacolul visat.

Foto. Prof.univ.dr. Anca Sîrghie

Rep.: Ce fel de creații dramaturgice puteau fi acceptate de teatrele românești ale perioadei proletcultiste?

A.S.: Publicist de talent și cititor care nu pierde nimic din informațiile pe care le oferea presa culturală, Radu Stanca nu scăpa nicio noutate în domeniul teatrului, domeniu căruia i se consacră tot mai decis. El aflase, desigur, despre premiera piesei Bal la făgădău de la Teatrul Comedia din București, cu care debuta Aurel Baranga în 17 august 1946. Ea era simptomatică pentru direcția pe care o lua teatrul românesc sub regim socialist, căci farsa menită să ridiculizeze partidele politice istorice ale României, respectiv P.N.L și P.N.Ț, pregătea terenul ideologic pentru apropiatele alegeri parlamentare așa-zis democratice, organizate în mod stalinist, adică fraudulos, în 19 noiembrie 1946. Nu este întâmplător că același Aurel Baranga va relua problema de mare interes politic a alegerilor în piesa Bulevardul împăcării și tot o temă de actualitate va fi piesa cu caracter social-educativ Iarba rea, unde este reprezentată intelectualitatea care se implică plină de elan în construirea socialismului. Cu asemenea subiecte conectate nemijlocit la problemele și ideologia politică triumfătoare în Republica Populară Română în perioada aceea se deschidea drumul unui dramaturg român spre scenele teatrelor din țară. Era o practică acceptată de cei mai mulți dramaturgi, de la H. Lovinescu la P. Everac, dar se dovedește de neconceput pentru Radu Stanca. Și piesele lui de teatru, create ca alegorii existențiale cu subiecte și personaje mitice, se așezau cuminți și atent îndosariate în sertarele autorului. Pentru posteritate. Câtă dezamăgire, câtă resemnare! Dar asemenea stări și sentimente nu lăsau loc renunțării.

Lecturile continuau febril, fără vreo tangență cu marxism-leninismul care se implementează tot mai energic, chiar prin metode lipsite de scrupule. Nu, Radu Stanca citea cu totul altceva, în căutarea unei mântuiri care, în mod explicabil  întârzie și ea. „Lecturile mele din lumea teologală – se destăinuie el-nu m-au mântuit, ci, dimpotrivă, m-au întărit în convingerea mea că, pentru spiritele blestemate, nu există posibilitate de remediu, în afară de vechia (sic!) și insolita terapeutică a resemnării.”

Rep.: Ce a însemnat cititul pentru Radu Stanca și care a fost concepția lui despre lectură?

A.S.: Cititul era pentru Radu Stanca un modus vivendi, unul care îi asigura  revelații spirituale, exact cum se întâmpla când descoperea cărți fundamentale, experiență pe care se grăbea să o împărtășească prietenului cu care se identifica spiritual. „Ai citit Die Philosophie im tragischen Zeitalter der Griechen a lui Nietzsche? Dacă nu, – îl va sfătui Stanca pe clujeanul Negoițescu, cu un juvenil entuziasm ultimativ – uită tot și citește-o. E o lectură mai pasionantă decât un roman de aventuri. De altfel, întreg Nietzsche (pe care l-am reluat) e fascinant. Nici nu mă mir că a izbutit, ca puțini alți scriitori, să extazieze o epocă. Când mă uit, acum după ce îl cunosc, în jurul meu, nu mi-e cu putință să găsesc, în tot veacul, un singur scriitor, intelectual sau om de acțiune, care să nu fie, într-un fel sau altul, sub raza lui toropitoare”.

Asemenea lectură continuă imperturbabil în condițiile în care pe plan oficial se poartă o vituperantă campanie împotriva cosmopolitismului occidental. „Presa și cartea occidentală, – va conchide Marin Nițescu în cartea sa Sub zodia proletcultismului, în care fixează concret tensiunea nefastă a proletcultismului- filmul și teatrul, dar mai ales ideile au fost considerate mai periculoase decât otrava pentru societatea românească. Importul cultural a fost mai drastic cenzurat decât importul bunurilor materiale. Lectura unei reviste franceze, italiene, engleze sau germane a fost considerată o crimă la adresa securității statului și pedepsită cu ani de temniță”. Era în evoluția istorică a culturii românești o amputare fără precedent, iar noul model, deși total neconvingător, venea din Răsărit și trebuia să fie impus cu orice preț, așa cum comentează același autor citat de noi: „Dimpotrivă, orientarea exclusivă spre Uniunea Sovietică a fost prezentată și impusă ca singura alternativă binefăcătoare, ca un izvor nesecat de regenerare a culturii noastre și de progres pe toate planurile.”

Rep.: Cum a fost intuită creația lui Radu Stanca și adevărata valoare a activității sale?

A.S.: Puțini au fost cei care i-au intuit lui Radu Stanca adevărata valoare în timpul contorsionatei lui vieți din perioada proletcultismului. „Întreaga mea activitate literară este deocamdată nestrânsă în volum, ci există sub formă de manuscris“, suna cu o testamentară nostalgie una din notațiile lui Radu Stanca, păstrată în arhiva familiei într-o schiță de Autobiografie. Desigur că amputările și îngrădirile, mai ales în activitatea de regizor a lui Radu Stanca la Sibiu, au fost numeroase. Deși încercările de a propune diferitelor teatre din țară propriile  piese sunt neîncetate, nimeni și nimic nu l-a convins să recurgă la stratagema de a se inspira din „victoriile” socialismului românesc. O asemenea verticalitate moral-artistică era datorată solidei sale formații intelectuale, dobândite în anii interbelici. Desigur că regizorul nu s-a putut eschiva de la montarea unor piese din repertoriul sovietic. În schimb, dramaturgul Stanca a rămas vertical, departe de orice imixtiune a politicului, chiar într-o perioadă năpăstuită ca aceea când gânditorii și scriitorii clasici în care el credea se aflau acum pe liste negre, erau scoși din librării și din bibliotecile României socialiste. Da, „Radu Stanca s-a născut prea târziu și s-a stins prea devreme”, cum glosa actorul Mihai Bica, între alții.

Rep.: Care a fost cea mai mare mulțumire a lui Radu Stanca cât a fost în viață?

A.S: Fără reținere, socotesc că întâlnirea cu Doti, sufletul-pereche, l-a făcut fericit ca om, poet, regizor și dramaturg. În perioada din urmă a vieții sale, una dintre mulțumirile lui Radu Stanca a fost aceea de a vedea comentată în revista cea mai citită pe atunci, numită „Contemporanul”, reabilitarea postumă a lui Lucian Blaga, fostul său profesor la Universitate, care murise în mai 1961 ca scriitor interzis. Bucuria lui Stanca a fost atât de mare, încât zile la rând el arăta revista cu acel anunț la toți cunoscuții pe care îi întâlnea, cum își va aminti actrița Eugenia Barcan. Gestul său exuberant avea o semnificație ce se răsfrângea și asupra propriului său destin de dramaturg, unul cenzurat antum fără cruțare. Aici similitudinea dintre Blaga și Stanca este deplină. Publicarea în anii proletcultismului socialist a pieselor de teatru ale celor doi dramaturgi a rămas un vis nerealizat, ca și punerea lor în scenă.

Rep.: Ce a însemnat pentru Radu Stanca fiecare victorie literară împlinită?

A.S.: Aproape fiecare victorie artistică a lui Radu Stanca a însemnat depășirea unor obstacole pe care în atmosfera stalinistă a proletcultismului românesc el trebuia să le învingă. Ținta efortului său a fost să etaleze ca actor, regizor, eseist și ca poet realizări de certă calitate artistică. Era o luptă purtată în tăcere, creațiile lui dramaturgice fiind oferite spre lectură doar celor inițiați și capabili să le prețuiască. Frumoasa actriță de la Teatrul Național din Cluj, Doti Ghibu, a intrat în acest cerc restrâns, oricum îndrumată în deceniul cât a evoluat pe scena sibiană să adopte o tehnică actoricească numită de ei „euphorionistă.” În presa culturală a deceniului proletcultist au apărut doar unele poezii și mai multe eseuri ale sale. Ca dramaturg, scriitorul sibian era inexistent.

Rep.: Ce a însemnat pentru scriitorii români moartea lui Stalin (1953) și ce a adus nou în literatura română de toate genurile?

A.S.: După moartea lui Stalin se produce un ușor reviriment în strategia partidului unic cu scriitorii, astfel că în perioada 1953-1957 se resimte un  dezgheț poststalinist, cenzura arătând o neașteptată deschidere spre publicarea unor opere proscrise, unele care se abăteau tematic de la linia dictată strict de conducerea comunistă. Așa au fost publicate în 1953 Bietul Ioanid de G. Călinescu, în 1954 Toate pânzele sus de Radu Tudoran, în 1955 Moromeții, vol. I de M. Preda și Străinul de Titus Popovici. În perioada 1955-1958 Camil Petrescu tipărește romanul istoric Un om între oameni, iar în 1957 Eugen Barbu dă literaturii române cartea sa Groapa și I. M. Sadoveanu scoate Ion Sântu.

Rep.: Procesul de înnoire prin dogmatizare socialistă avea în lumea scriitoricească doi piloni utili. Care au fost aceștia?

A.S.: Aceștia au fost constituiți din scriitorii prestigioși ai perioadei interbelice, care mai erau încă activi (Mihail Sadoveanu este exemplul cel mai edificator) și tineri care se arătau mulțumiți să-și afirme fidelitatea față de puterea comunistă (Nicolae Labiș, cel mai talentat dintre poeți). Dar grija pentru calitatea artistică a unor noi producții literare era minimă. Nici Stanca și nici Negoițescu nu s-au încadrat în aceste categorii de scriitori care puteau să prezinte interes pentru autoritățile socialiste. De aceea, pentru piesele de teatru ale lui Radu Stanca nu a existat în epocă niciun modus publicandi.

Rep.: Prin ce măsuri importante autoritățile administrației locale au decis să păstreze în nemurirea timpului și a generațiilor care urmează locul și rolul lui Radu Stanca în peisajul culturii naționale?

A.S.: O primă izbândă a marcat-o Teatrului Național din Sibiu, acesta primind numele „Radu Stanca”. A doua și cea mai recentă a fost ridicarea bustului monumental al lui Radu Stanca în parcul natural din fața Teatrului sibian, creație de excepție a sculptorului Ioan Cândea. Se impune ca o datorie de onoare a acestei instituții de cultură să menționeze pe fațada clădirii numele patronului ei spiritual. Întârzierea acestui act recuperator dezonorează nu doar Teatrul Național, ci întreaga comunitate sibiană.

Rep: Stimată doamnă conf. univ. Anca Sîrghie, consider că prin întrebările formulate de mine am cuprins cea mai importantă parte din activitatea lui Radu Stanca, pe toate planurile: actor, regizor și, mai ales, dramaturg. În numele colegiului de redacție al revistei „Rapsodia”, al membrilor Cenaclului Literar „Radu Theodoru” și al cititorilor vă transmit cele mai sincere urări de mulțumire pentru că ați acceptat să realizăm acest interviu în memoria lui Radu Stanca, pe care am dorit să-l înfățișăm cititorilor în adevărata lui valoare pe toate planurile de activitate. Încă o dată vă mulțumesc, vă transmit urări de sănătate și cât mai multe succese pe planul pasiunii dvs. de o viață – literatura.

Foto. Victor Neghină

Please follow and like us:
Twitter
Visit Us
Follow Me
Follow by Email
RSS
INSTAGRAM

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.