Curentul International

Curentul International Magazine

Prinţesa Meghan, monarhia britanică şi libertatea de expresie „pe stil nou”

8 min read

Prinţesa Meghan, monarhia britanică şi libertatea de expresie „pe stil nou”

Autor: Alexandru Lăzescu

 

Este atacul lansat de Megham Markle asupra monarhiei britanice doar o întâmplare izolată sau asistăm în realitate la un episod din demersul stângii radicale,  pornit din America, de a distruge simbolurile şi reperele culturale şi instituţionale ale civilizaţiei occidentale? Recentele reacţii îngrijorate din Franţa şi Germania sunt un indiciu că este un fenomen care trebuie luat în serios.

Atacul prinţesei „woke”, Meghan Markle, asupra monarhiei britanice, în compania soţului, Harry, pe care pare să-l controleze total, alimentat de resentimentele personale acumulate de cei doi, a avut un impact global şi consecinţe încă greu de calculat, dar cu siguranţă serioase. Jacinda Arden, premierul Noii Zeelande, a trebuit să intervină pentru a spune că în urma acestuia este improbabil ca ţara sa să devină republică şi să înceteze legăturile constituţionale cu Marea Britanie. Din contra, un fost prim ministru australian, Mike Turnball, crede că interviul îi întăreşte convingerea că Australia trebuie să înceteze legăturile constituţionale cu monarhia britanică. În timp ce The Telegraph notează că percepţia pozitivă a Marii Britanii în America este probabil la cota cea mai de jos de la atacul britanic asupra Casei Albe din august 1814. În Statele Unite, după difuzarea interviului, care a avut o audienţă record, 17 milioane de telespectatori, Joe Biden a ţinut să laude „curajul ducesei”, ceea ce a dus la speculaţii că ar putea fi pusă sub semnul întrebării o eventuală viitoare vizită a noului preşedinte la Londra.

Bineînţeles, nici The New York Times, devenit în ultimii ani una dintre cele mai importante bastioane mediatice ale noului curent radical de stânga, alături de CNN, MSNBC sau Washington Post, nu putea rata ocazia de a saluta cu satisfacţie faptul că Harry a avut curajul de a „denunţa privilegiul alb care ţine unită familia regală de care aparţine”. O precizare pentru cei care nu sunt încă familiarizaţi cu arsenalul de retorică progresistă: „privilegiu alb”, „supremaţie albă”, „atitudine rasistă” sunt sintagme utilizate curent pentru a ştampila ideologic, trimite în derizoriu, diaboliza, fără a face efortul de a oferi şi argumente, pe oricine şi orice le contrazice discursul şi „sentinţele”. Până una alta, cei doi se bucură din plin de privilegiul legăturilor financiare cu familia regală britanică, la care nu par deloc dispuşi să renunţe pentru a se lepăda de infamul „privilegiu alb”, deşi se declară nemulţumiţi de faptul că nu li se mai asigură serviciul de securitate gratuit, prin grija contribuabilului britanic. Harry şi Meghan, care locuiesc în California, la Montecito, într-o casă superbă de $15 milioane, cu vedere la Pacific, 9 dormitoare şi 16 băi, teren de tenis, piscină şi sală de cinema, au o avere de peste $120 milioane (mai toată provenind de la Harry). În plus, e puţin probabil ca fără acest „statut regal”, doar cu CV-ul de starletă de Hollywood al lui Meghan, cei doi ar mai fi putut semna contracte generoase cu Netflix şi Spotify.

Acesta este contextul în care cuplul în cauză, care declarase că doreşte să-şi apere intimitatea în faţa asaltului presei din Regatul Unit refugiindu-se în Statele Unite, a decis totuşi să facă un sacrificiu părăsind temporar acest mult dorit spaţiu privat pentru un interviu cu Ophrah Winfrey, vecina lor de la Montecino, care locuieşte într-o casă şi mai impresionantă, de $90 milioane, din apropiere. Oprah, o producătoare de televiziune de mare succes, care a adunat o avere de aproape $3 miliarde, este ridicată în slăvi de Washington Post care o consideră „cea mai mare realizatoare de interviuri cu celebrităţi din toate timpurile” spunând că „toţi jurnaliştii ar trebui să ia lecţii de la ea”. Numai că dacă prima afirmaţie poate fi eventual acceptată, dacă considerăm drept principal criteriu de evaluare averea acumulată de ea din astfel de programe de televiziune, cea de-a doua dovedeşte cât de masiv s-au schimbat standardele în materie de jurnalism de calitate de când activismul în favoarea „justiţiei sociale” a devenit principalul unghi de abordare pentru o bună parte din mass media de peste Ocean. După cum scrie Rod Liddle în The Spectator în „Adevărul meu despre Meghan”, Oprah „este o intervievatoare îngrozitoare, care pare complet lipsită de curiozitate, cu întrebări prezentate spre aprobare şi răspunsurile repetate în prealabil, prost informată, incapabilă să pună o întrebare interesantă, întotdeauna gata să se scoată pe ea în evidenţă în dauna invitaţilor”. Subliniind că Oprah „subscrie la o ideologie găunoasă, aceea că adevărul lui Meghan Markle este la fel de valid ca adevărul însuşi, deci nu trebuie în nici un fel pus sub semnul întrebării sau dovedit, o adevărată probă de anti-jurnalism”.

În ceea ce priveşte momentul ales pentru difuzarea interviului este evident că pentru Harry şi Meghan nu a contat deloc faptul că Prinţul Philip, bunicul lui Harry, se afla de peste trei săptămâni în spital după o operaţie pe inimă şi că starea sa de sănătate este îngrijorătoarea. Ar fi însă interesant de ştiut dacă este doar o coincidenţă faptul că interviul a fost difuzat în preajma începerii procesului privind moartea lui George Floyd şi exact de Ziua Commonwealthului, având în vedere că în cadrul acestei organizaţii cu 53 de state care, cu două excepţii, au făcut parte din Imperiul britanic, acuzaţia de rasism la adresa familiei regale, pentru care cei doi au evitat să ofere detalii, urma să aibă cel mai mare impact negativ. Cum era de aşteptat o bună parte din mass media au şi grăbit să găzduiască puncte de vedere din care să rezulte că „instituţia monarhiei” este un simbol al rasismului şi că sistemul Commonwealthului susţine „supremaţia albă”, după cum declara pentru Forbes (revistă care are proprietari chinezi) un om de afaceri provenind din Barbados, ţară care şi sub îndemnul Chinei, vrea să părăsească Commonwealth-ul.

În ceea ce îl priveşte, Traian Ungureanu nu are nici o îndoială că „actriţica” ajunsă în familia regală britanică este parte a unei enorme operaţiuni mediatice. Ştiind foarte bine pe ce puncte de sprijin contează, scrie el într-un articol, Țaţă apocaliptică şi agent istoric, postat pe noua platformă antimaterie.ro: „pe două atitudini publice dominante în lumea politică, mediatică şi academică occidentală: laşitatea şi resentimentul. Coroana Britanică era, evident, o ţintă naturală. O instituţie istorică ilustră şi o bază vie de civilizaţie, Coroana nu putea lipsi de pe lista de inamici ireductibili ai fanaticilor progresişti. Existenţa şi credibilitatea Coroanei trebuiau ştirbite repede, cât mai repede, într-un program de demolare care nu poate tolera vestigii credibile şi incomode. M. Markle nu e, deci, o simplă ţaţă de Reality Tv, ci o scorpie angajată, un soldat şi agent principal al cauzei generale a progresismului”.

În ceea ce o priveşte mass media britanică a privit cu mai multe rezerve decât cea americană „adevărul lui Meghan”. Cu excepţiile previzibile, între care The Guardian, echivalentul de peste Ocean al lui The New York Times în materie de aliniere ideologică la progresism şi, bineînţeles, BBC ai cărei corespondenţi pentru Casa Regală, scrie Charles Moore în Telegraph, „par să respecte o tradiţie în care persoana în cauză antipatizează monarhia şi ştie puţine lucruri despre ea”. Aşa că nu este de mirare că o concluzie previzibilă a analizei de la BBC a fost aceea că „Palatul Regal este un loc oribil”. Părere care nu pare să fie totuşi împărtăşită de opinia publică din Marea Britanie. Un sondaj YouGov post-interviu releva că percepţia pozitivă despre Harry s-a prăbuşi literalmente, cu 15 puncte procentuale, faţă de cea de la începutul lunii martie, ajungând să fie pentru prima oară negativă. Iar în ceea ce o priveşte pe Meghan doar 3 din 10 britanici au o părere pozitivă despre ea. În timp ce percepţia pozitivă faţă de Regină, William şi Kate se menţine la cote extrem de înalte. Doar Prinţul Charles face notă discordantă.

În acest punct, o bună întrebare este dacă după aceste noi informaţii ITV, canalul care a difuzat interviul în Marea Britanie, l-ar mai fi concediat pe Piers Morgan, popularul moderator al show-ului „Good Morning Britain”. Vina acestuia a fost aceea că în comentariile post-interviu a spus că „nu crede o iotă în acuzele lansate de celebrul cuplu la adresa Familiei Regale” şi a refuzat să-şi ceară scuze atunci când Carolyn McCall, CEO ITV, i-a cerut asta. Rezultatul a fost nu doar că a doua zi emisiunea a pierdut 300 de mii de telespectatori, ci şi faptul că au apărut numeroase critici care au văzut în acest gest un îngrijorător atac la adresa libertăţii presei, inclusiv din partea multora care sunt departe de a fi admiratori ai lui Piers Morgan. Critici care s-au amplificat după ce s-a aflat că decizia a fost luată la presiunea Prinţesei Meghan. Şi lucrurile nu s-au oprit aici. Între timp şi-a dat demisia Ian Murray, preşedintele Societăţii Editorilor de Presă Britanici. Motivul: a dat publicităţii un comunicat în care se declara convins că presa britanică nu este rasistă, în urma căruia mai mulţi jurnalişti au declarat că vor boicota ceremonia decernării Premiilor Presei. S-a ajuns astfel în situaţia paradoxală în care orice încercare de a te apăra de acuzaţii de rasism, bigotism etc. lansate de o persoană ca Prinţesa Meghan, la adresa întregii mass media dintr-o ţară, să fie automat calificată drept o adevărată blasfemie şi ca o fostă starletă americană sau moderatoarea Charlene White de la ITV care a iniţiat ameninţarea cu boicotul Premiilor Presei să aibă o influenţă mai mare în spaţiul public decât Coroana Britanică care în ochii elitelor progresiste este văzută drept expresia simbolică a „privilegiului albilor”.

Ceea ce îl face pe Traian Ungureanu să spună că scandalul Meghan vs Coroană, pe care îl descrie drept „un eveniment teologic” demonstrează forţa cultului anti-rasist care a „inaugurat, deja, rapid şi util: dogmatismul, cenzura şi eliminarea extra-judiciară a necredincioşilor”. Neo-McCarthyism-ul se răspândeşte mai repede decât Coronavirusul, se scria într-un articol apărut cu un an în urmă în The National Interest cu trimitere la dorinţa stângii radicale progresiste de a dicta ceea ce este şi ceea ce nu este acceptabil în privinţa libertăţii de expresie. O aserţiune greu de contrazis. Pe ambele maluri ale Atlanticului.

Foto. Alexandru Lăzescu

Please follow and like us:
Twitter
Visit Us
Follow Me
Follow by Email
RSS
INSTAGRAM

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.