Să facă… să fie…
4 min readSă facă… să fie…
Autor: Lili Crăciun (Oradea)
Mai țineți minte cazul actorului Alexandru Arșinel? Omul, de altfel un talent – recunosc umil că l-am iubit ca actor, punându-și la bătaie toate relațiile a trecut frumușel, lin și fără remușcări peste rând, fiind programat la operație de transplant de rinichi în aceeași zi în care s-a înscris pe lista de așteptare, în Registrul Național de Transplant. Despre subiect s-au consumat tone de cerneală, s-au scurs oceane de injurii și critici prin ziare, pe platformele de socializare, în emisiunile televizate. Nemernicul, eu n-aș fi făcut așa, nenorocitul… o lichea, un mizerabil. Puneam atunci, pe facebook, în zilele în care scandalul a dat în clocot, în discuție mai multe chestiuni dar cu același substrat – diluat în întrebări aparent nevinovate: IPOCRIZIA. Întrebam dacă nu cumva fiecare am făcut rost de medicamente pe sub mână, dintre cele care nu sunt la liber? Și dacă, procedând astfel, nu l-am lăsat pe un alt om fără tratamentul la care ar fi avut dreptul. Întrebam (retoric, nu-i așa!) dacă am trece peste rând în cazul în care copilul nostru ar avea nevoie de un transplant, de o operație la care se așteaptă la rând cu lunile sau anii. Cele mai multe răspunsuri au fost halucinante: Da, eu nu aș trece peste rând indiferent de riscuri, dacă va fi să moară (copilul, iubitul, mama) înseamnă că așa i-a fost soarta…
Halucinante. Nu pot fi reale asemenea răspunsuri. Sunt doar ipocrizii grosiere, nici măcar ascunse în cuvinte pompoase, în ambalaj strălucitor. Nu au cum fi reale. Prin definiție umanitate înseamnă subiectivitate, înseamnă alegere individuală și nu colectivă, înseamnă protecția ta și a celor dragi. Iar când te afli în anticamera morții percepția despre viață sau morală se schimbă radical, principiile – după care te conduceai până ieri când strigai din tribună – sunt altele. În fața unei primejdii iminente organismul reacționează, se activează instinctul de conservare care este mai puternic decât toate regulile și principiile pe care le-ai clamat, le-ai fluturat, ți le-ai prins în piept. Instictul de conservare nu are nimic de a face cu morala, nu știe de educație, de reguli impuse de majoritate, de social întrucât este doar un complex de reflexe înnăscute, necondiționate, care asigură indivizilor dintr-o specie dezvoltarea, alimentarea, reproducerea și apărarea. Cu alte cuvinte, în fața morții ne întoarcem la nivel de primate. În organizarea naturală a omului nu există conceptul de moral sau imoral, există doar instinctul de supraviețuire. În fața morții ești tu cu tine, cu conștiința ta, cu instinctele tale; societatea, cea care îți impune norme de conduită, care ți-a vorbit despre morală, dispare, nu mai are relevanță…
Poate mai mult decât oricare din filosofii existențialiști, Jean Paul Satre a exprimat mai bine ce înseamnă libertatea și responsabilitatea ei. În cuvinte puține („Omul este condamnat să fie liber”), filosoful atrage atenția asupra faptului că, deși nu este propriul său creator, omul este liber. Dar, întrucât este și responsabil de tot ce face, e condamnat la această libertate. Altfel spus, în fața propriei conștiințe, indiferent ce spun regulile, legile, dacă le-a respectat sau le-a încălcat, omul este singur, fără justificări. Aș spune că e la fel de singur ca în fața morții.
Sigur, la nivel de teorie pusă în practică, nu a fost moral ce a făcut actorul Arșinel însă nu despre asta este vorba. La nivel de teorie toți știm să fim morali și suntem la modul absolut, perfect. Când trebuie să coborâm personal (pentru sine sau pentru cei pe care îi iubim) din teorie în practică, lucrurile se schimbă: facem la fel ca cel pe care l-am hulit însă ne căutăm scuze, justificări: situația nu a fost chiar identică, noi am avut motive obiective, nu se compară, etc. În practică aplicăm celorlalți teoria moralității.
Să facă… să fie… (ei, alții, ceilalți, restul) nu „să fac” sau „să fiu” – în asta constă toată transpunerea moralei din teorie în practică.
Cu atât mai vizibilă a fost ipocrizia în timpul pandemiei de Sarscov2. Dată fiind primejdia morții la nivel planetar, cazurile de „să facă… să fie…” sunt din ce în ce mai multe și e normal să se observe. Unii oameni, care îl criticau furibund pe Arșinel jurând că „eu n-aș fi făcut niciodată așa ceva”, au trecut cum au știut peste rând, și-au inventat boli, meserii „esențiale”, cunoștințe găsite la telefonul fără fir și s-au vaccinat. Era dreptul lor să se vaccineze în acel moment? Nu. Contează că vaccinul lor trebuia să ajungă la o mămăiță sau un bunic din Cuca Măcăii, care ar putea muri – dacă nu s-au și dus într-o lume mai dreaptă? Nu. Iar dacă îi întrebi… ei nu sunt lichele, mizerabili, nenorociți, au mii de justificări obiective pentru gestul lor.
Foto. Lili Crăciun
