Drumul spre bunici

Drumul spre bunici

Autor: Ramna Sandrina Ilie (Alexandria, Egipt)

În fiecare an, după ce luam vacanţa de iarnă, ai mei mă duceau la buna şi la bunu. Nu neaparat că nu aveau ei ce face pe acasă, dar nu încăpeau de vorbăraia şi rugăminţile mele, care începeau ca nişte melodii pe repeat de dimineaţa până seara, încă dinainte de vacanţă, ca să ştiu că fix în ziua în care iau liber de la şcoală, mă urc în maşină şi direcţia Homorg!

Satul copilăriei mele, era la 45 de km distanţă de Oradea, km măsuraţi de mine pe kilometrajul de la roşia lui tata (aşa numeam eu Dacia lui tata), din faţa blocului nostru, până exact şi fix în curtea bunicii, unde parca el maşina.

Întotdeauna, pe vremea copilăriei mele, pe când mergeam la buna şi la bunul, Dumnezeu ne aşternea drumul prin zăpadă proaspătă, pe care o cernea atât de frumos de acolo de sus, din Cerul Lui Sfânt.

Nimic nu iubesc mai mult ca iarna! Când cerul devine gros, ca şi cum şi-ar lua o bundă de lână pe el, iar din ea, ar lăsa să ne sărute cu fulgi veseli, mici şi mari, reci, pe vârful nasului. Mereu scoteam palma pe fereastra maşinii şi lăsam câţiva fulgi să îmi cadă pe buricele degetelor, iar apoi, îi gustam.

Tata striga la mine tot drumul:

– Da închide geamul ăla măi copilă, că îmi vine un frig pe la urechi de înţepenesc aici! Nu trag eu destul frig prin aplicaţii şi dimineaţa la unitate?

Eu râdeam. Ştiam că are dreptate, da eram copil şi mă bucuram ca un copil de tot şi toate. Închideam un pic gemuleţul, lipindu-mi nasul de fereastră şi numărând kilometrii în case, copaci, câmpii albe, căprioare, iepuri şi oameni grăbiţi, înveşmântaţi gros, ca pe la ţară.

Ştiam toate satele de la Oradea la Homorog. Prima era Nojoridul, apoi Leş, Gepiu, Inand, Homorog. După cum vedeţi şi acum, la 41 de ani le ştiu pe toate. Dacă închid ochii, merg la buna pe jos, cu sufletul. Ştiu pe de rost fiecare staţie de autobuz, fiecare cotitură, fiecare drum lăturalnic, fiecare colină, Biserică din sat, apă pe care o trecem, fiecare fermă unde lucrase unchiul, fratele lui buna sau buna, fiecare casă a vreunui neam depărtat de satul natal. La toţi s-a oprit buna cu mine, când mergeam cu rata. Să îi cunosc şi să mă cunoască. Să le lase câte o găină, lapte, brânză sau cozonac. Să fie de sărbători. Că aşa era buna mea. Bună, ca mierea şi pâinea caldă! Niciodată nu uita pe nimeni. Lucra câte o săptămână înainte de sărbători, ca să le facă la fraţii, unchieşii şi mătuşile ei, cocături de sărbători. Şi porcul când îl tăia, jumătate era dat! Asta era regula. Mereu zicea:

– Nu om muri noi de foame că le dăm şi la ăia care nu au! Ne facem loc în Rai şi lor le bucurăm sărbătorile!

Şi le bucura. Şi nu uita de nici un vecin! Toţi aveau din pomana porcului, din cozonaci, din cornuleţe. Toţi o iubeau pe buna, iar eu, luminam de drag şi mândră de buna mea. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu mi-am iubit bunicii ca pe Biblie. Nu cu teamă, nu din musai sau din respect, dar din suflet. Acolo i-am cules din prima clipă a vieţii mele şi acolo îmi vor fi cu mult după ce eu o să joc cărţi cu Sfântul petru şi o să îl trişez. Aşa văd eu când nu mai suntem. Ca şi cum ne-am aduna familia mai mare acolo sus şi ne-am bucra de noi, de sfinţi, de îngeri şi de Dumnezeu. Un fel de alttfel de pomana porcului. Buna îmi dădea bobârnace când spuneam aşa, dar bunu mă pupa, zicând că am dreptate, că doar nu om fi ca în lafăr, flămânzi, speriaţi de Dumnezeu şi aliniaţi ca soldaţii. Şi râdeam apoi toţi trei! Buna făcea apoi cruce şi spunea:

– Iartă-ne Doamne, dacă spunem ceva rău, dar parcă îi cred când spun aşa de convinşi de Raiul lor!

Cu amintiri din alte ierni, cu gândul la prietenii mei, la verişorii care trebuiau să vină, la ce prostii om mai face, drumul părea mai scurt. Când intram pe drumul care ducea către sat, mi se părea că mi se luaseră toate grijile de pe inimă, toate greutăţile, toată tabla înmulţirii şi matematica aia insuportabilă, mă lăsau în pace. Eram numai eu şi povestea satului meu frumos!

Şi deschideam fereastra larg. Tata urla că îi zboară cascheta, dar nici nu îmi păsa. Trebuia să trag aer de acasă. Casele fumegau către cer firişoare de fum cenuşiu. Se simţea şi în aer mirosul de lemn. Câinii lătrau, iar câte o nană era la stradă. De departe ne ştiau maşina. Nu mulţi aveau Dacia roşie 47 ca a noastră. Şi începeau:

– Fată, fată, măi Vioară, ori e Maioru cu Ramona noastră?

Şi fugeau cât le ţineau picioarele în drum. Şi uite aşa, făcea tata un drum de 15 minute într-o oră. Numai pufăia, dar nu spunea nimic. Mama râdea ca un copil.

– Noa, ioi, ţuca-o-ar nana pe ea, da mare s-o făcut măi Nelică, spuneau ele ţucând-o pe geam şi pe mama şi pe mine! Tulai Doamne, Doamne, da mare te-ai făcut măi Ramonă! Da ce ne mai lipseşti tu din sat, măi copile. De zici că ne taie Dumnezo o vreme aerul pe aci! Că nu ne plictisim cu tine!

Tata, bombănea amuzat, ştiind el ce ştia, că toată ziua îi făceam capul calendar prin casă după ce venea de la serviciu:

– Apoi, atâta calitate are şi ea! Nu te plictiseşti cu ea, nici mort să fii, te trezeşte ea!, iar mama îl înghiontea râzând cu lacrimi.

– Apoi, Domn Maior, nu vă supăraţi pe noi, da ea e mai mult a noastră, decât a dumneatale! Că aci o crescut cu noi de când era ca un ştiulete de cucuruz (porumb) cu oăchi. Tătă, tătă, era numa oăchi!

Şi aşa era. A lor, a satului eram. Cunoşteam toate casele şi nanele şi bacii din sat. Am mers şi la grădiniţă acolo. Am fost cu gâştele pe mirişti, la săpat, la fermă cu buna, la CAP, la furat de ierboaie (floarea soarelui) cu verişorii. Am bătut toată huiuba (câmpia de la capătul satului), toată valea, toate pământurile şi drumurile satului, am fost cu Viflaimu, cu Steaua şi am aruncat cu ouă clocite din turla Bisericii de Paşte. Nu râdeţi că m-or fugărit atunci ca pe câinii fără stăpân. da tot ei m-or iertat repede. Că eram eu mai lipicioasă şi mă iertau repede, orice năzbâtii făceam. Şi am făcut. Vorba lui buna, Creangă era mic copil pe lângă mine şi Doamneee, mare dreptate avea. Da, toate pe rând. Că dacă mă las dusă de val, vă ţin de vorbă până de amu în paşte şi tot nu gat de povestit.

Când eram pe la Biserică, Rio începea să latre din curtea bunicii. Până la Biserică îl auzeam cu lătratul lui gros, pe care îl iubeam cu sufletul unui copil care îşi regăseşte prietenul ei cel mai bun cu care creştea împreună. Era legat numa cât eram eu plecată, că apoi, numa dezlegat era prin curte, de nime nu intra de teama lui. Da Rio era numa mare cât un viţel, nu era şi rău. Habar nu avea el să muşte, numa când era vorba de mine. Atunci, ferească Dumnezeu, că te mânca de viu! Nimeni nu avea voie să mă certe, să ridice mâna la mine sau să mă lovească. Într-o iarnă, s-a luptat cu o haită de lupi doar să mă scape pe mine şi pe nebunii de verişori. Vai de el a fost câteva luni, dar iaca e viu. Jumuliut olecuţă pe ici-colo, dar bine. O să vă povestesc eu şi de întâmplarea asta. Ţineţi numa aproape.

Tot drumul până la buna era alb. Ca şi gândurile unui copil pentru bunicii săi. Ca şi copilăria! În mijlocul albului, un păr mare, plin de zăpadă, care părea că te aşteptă numa bine să îţi deschidă lumea poveştilor de acolo, din mijlocul scorburii sale mari, bătrâne şi încreţite. pe mine, nu mă putea nimeni convinge că acolo locuiesc zânele, spiriduşii şi personajele alea frumoase de care îmi tot spunea bunul şi buna. Ba eram chiar convinsă că acolo trăia o bufniţă bătrână şi înţeleaptă, iar iarna, trimitea de acolo spiriduşi ghiduşi care puneau podoabele pe brad şi luminile în ferestre.

Acolo, în casele acelea bătrâneşti cu gutui la ferestre, cu perdele ţesute de mână, cu garduri de lemn vechi, verde, aşteptau bunicii şi părinţii. Aveau pe mese colaci, vin fiert, caltaboş şi cârnaţ, varză cu carne şi suflete pline de emoţie şi dor! Toţi aşteptau să le vină pruncii acasă! Toţi aşteptau să li se umple casa de veselie, de glasuri de copii, de colinde şi de bucurie! Toţi ieşeau din minut în minut la poartă cu mâna streşină:

– Oare or mai întârzia mult? Numa să îi ţâie Dumnezeu sănătoşi şi să ajungă cu bine!

– Mitrule, Mitrule, vin copiii acasă! spunea bunica frământându-şi mâinile în poala de la rochia ei de sărbătoare şi ştergându-şi ochii cu colţul de la năframa ei neagră cu gri şi maro.

– Deschide poarta larg, Jenică, spunea bunul care deşi nu vedea, deşi era şchiop, alerga parcă spre poartă, ţinând-o deschisă, ca sufletul lui mare, unde aveam impresia că se află tot universul.

Şi intram. Nu îmi amintesc nimic, decât braţele lor, mirosul de bunici şi cum nu mă mai dezlipeam de ei deloc, deloc. Atâta linişte se alternea deoadată. Şi erau Sărbători! De abia atunci erau sărbători pentru mine. şa ştiam eu că este Moş Crăciun, deoarece an de an, îmi împlinea dorinţa. Nimic nu vroiam, deşi el, îmi aducea. Acum însă, nu mai poate. E cumva sărac, dar uneori, când scriu eu aşa, Moşul pune răvaşe de la îngeri dragi din cer sub brad şi se aud parcă colindele, prietenii, glasurile bunicilor, lătratul lui Rio, iar copilăria răsare frumos, de după oblacul casei micuţe, dar atât, atât de nepreţuită!

Foto. Ramona Sandrina Ilie