Curentul International

Curentul International Magazine

Pricăjitul

5 min read

Pricăjitul

Autor: Lili Crăciun (Oradea)

 

Era un viscol cumplit când a intrat în birou. Un amărât de nici un metru și jumătate, zgribulit și înfofolit într-un cojoc prea mare pentru trupul lui, cu un fes pe cap roșu care avea în vârf și un moțoțoi uriaș, legănându-se caraghios în toate părțile de ziceai că tocmai ne venise în vizită Moș Crăciun din Țara Piticilor.

Din capul locului l-am suspectat. Nu eram eu Agentul 007 dar aveam biroul pe DN1, departe de București, fără reclamă la stradă. De fapt, fără reclamă deloc în exterior, exista o reclamă doar la subsol, pe ușă. Cum aflase de noi și de ce s-ar fi deranjat un om, cu domiciliul în capitală, să vină până la mama dracului ca să vândă un imobil situat tot în București! Notariatele din capitală se călcau pe bombeuri, atât erau de dese. Mai avusesem clienți din capitală, care ne aduseseră la vânzare imobile din oraș, dar fie erau trimiși de un prieten, fie un bucureștean cumpărase, în zona biroului nostru, un teren sau mai multe și ne simpatizase. Un necunoscut, aterizat din neant, dădea de bănuit. I-am făcut semn Elenei, cea mai rece și mai tupeistă secretară, să fie cu ochii în patru. De regulă actele le verificam în secretariat, acolo se făceau copiile xerox și, în plus, mă bazam pe atenția fetelor; mai mulți ochi nu stricau.

Vreau să programez o vânzare, ne-a spus omulețul privindu-ne rotund, la grămadă, de parcă ne-ar fi înghesuit pe toate sub o lupă liliputană. Eu sunt vânzător împreună cu soția da’ ea nu vine. Am procură să o reprezint la vânzare.

– Cum vă numiți? l-am întrebat.

– Burlă Daniel. Iar pe nevastă-mea Olga Burlă.

– Și de unde ați aflat de notariatul nostru?

– De pe internet. De ce, e o problemă?

– Nu, sigur că nu, eram doar curioasă, am îmblânzit tonul. Aveți actele?

– Sigur.

– Dați-i-le domnișoarei Elena, să facă copii, i-am spus, indicându-i cu un deget despre care secretară era vorba. Cât timp face ea copii luați loc lângă mine, să discutăm clauzele viitorului contract.

Fetele urmăriseră atent conversația iar mie îmi era clar că ascundea ceva. Mâinile au început să-i tremure ușor când a deschis o geantă de piele, ruptă pe la colțuri și mâner, din care a început să scoată câte un act, pe care-l punea cu grijă pe biroul Elenei, uitându-se mai întâi atent la el. Ridicase geanta la piept și scormonea în ea ca un șobolan, cu capul băgat pe jumătate înăuntru. Tremurul mâinilor era aproape insesizabil numai că noi aveam sirenele pornite și antenele ridicate de când intrase.

– Domnule, s-a răstit la el Elena, dați-mi-le mie pe toate și aleg eu ce îmi trebuie. Dumneavoastră luați loc în fața doamnei notar, așa cum v-a spus.

În timp ce-i vorbea, fata a scos mâna de după monitor și a introdus-o fulgerător peste birou, direct în geanta omului, de unde a tras afară un dosar gros cu hârtii.

– Cum vă permiteți? a ridicat glasul mititelul.

S-a iscat o mică ambuscadă, fiecare repezindu-se să devină stăpân pe dosar. Victimă au fost doar actele. Fără să prindă niciunul de veste s-au împrăștiat toate pe jos, poposind cu o fluturare ușoară pe gresie. Pe sub birouri, scaune, în mijloc, peste tot erau presărate numai hârtii. Elena s-a aplecat rapid să le strângă, omul s-a lăsat și el în patru labe, pradă unei furii pe care nu o mai putea controla. Mihaela a sărit și ea în ajutor. Dacă n-ar fi fost suspiciunile, ar fi trebuit să izbucnesc în râs. Scena era caraghioasă, trei oameni maturi se târau în genunchi și coate pe sub birouri, smulgându-și unul altuia hârtiile, bodogănind, țipând. Rămăsesem singura în picioare.

– Vă rog să o iertați pe Elena, am auzit-o Mihaela vorbind pe sub un birou iar pe el mormăind ceva nedeslușit.

– Nu-s numai eu vinovată, s-a auzit și Elena de pe undeva, tot de la nivelul solului.

După mai puțin de un minut, Mihaela s-a ridicat brusc. Îi tremurau mâinile.

– Doamna notar, e… e un certificat de deces, Olga Burlă, soția, e moartă. De… îh, de șase luni.

A urmat o altă scenă de film. Micuțul a sărit la bătaie tot la Elena – vinovata care declanșase nebunia – cu ochii injectați de furie, strângând la piept un dosar dezordonat, din care ieșeau afară capete de hârtii îngălbenite. I se încurcase limba, nu-și mai găsea cuvintele, se sufoca.

– Ce? Ce dacă e moartă? Ce, cum… cum v-ați permis? Dacă vreți să știți, am și testament de la ea, sunt unic moștenitor, a țipat, încercând să o smulgă de braț pe Elena.

Nu eram dispusă să accept o conversație, politicoasă doar din partea mea, cu un om care mințise din momentul în care intrase în birou și, cu atât mai puțin, să-i permit să se ia la bătaie cu secretara.

– Ascultă, stimabile, am ridicat tonul, dacă în jumătate de minut nu-ți strângi catrafusele și nu dispari din birou, inclusiv din clădire, chem poliția. Ia începeți fetelor să numărați! Hai, 1…

Individul mi-a smuls din mână certificatul de deces al soției, a înșfăcat ca un prădător restul actelor – strânse de fete de pe jos și așezate pe un birou – și în mai puțin de trei secunde a dispărut, prelingându-se pe ușă ca un șarpe cu clopoței defecți, dacă luai în considerare moțoțoiul care s-a legănat sumbru și tăcut mai înainte ca proprietarul lui să dispară ca și cum nici n-ar fi fost.

Săracu’, a oftat Mihaela, mijind a râs. A plecat dezbrăcat, cu cojocul pe braț. La ce viforniță e afară și ce mână de om era, o să-l arunce vântul cine știe pe unde, poate-l găsim înghețat în vreun șanț. Și… nici nu l-ați lăsat să se bată cu Elena, aș fi pariat că-l face marmeladă.

(Din volumul de proză scurtă, ”Șopârle cu cheiță” de Lili Crăciun)

Foto: Lili Crăciun

Please follow and like us:
Twitter
Visit Us
Follow Me
Follow by Email
RSS
INSTAGRAM

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may have missed

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.