Voichița

Voichița

Autor: Lili Crăciun (Oradea)

 

Pe următoarea menajeră am angajat-o prin telefon.

– Alo? Bună, Vasile, Liana sunt. Îți spun direct ce vreau fiindcă sunt disperată, n-am timp de scuze. Spune, te-ai supăra dacă te-aș trimite să vezi o femeie dintr-un sat de lângă voi, aproape de Bârlad?

– Bună, măi. O femeie?! Dragă, da’ ce să fac eu cu o femeie? Am una acasă, abia îi fac față.

– Pentru Buni, glumețule. Te rog, nu mă fă să râd, sunt nervoasă.

– Hă, hă hă! Iar ați rămas fără? La voi parcă-i haltă. Vin și pleacă femeile alea ca din gară. Și umblă pe tren la liber, fără să-l șpăguiască pe Nașu’; plătiți voi transportul. Trai pe vătrai: bani, haleală… și tot degeaba, cred c-ați schimbat vreo zece.

– Zece doar? Mai pune de două ori. Măi, Vasile, se cunoaște c-ai lucrat în „chefere”, numa’ poante cu trenuri și gări știi. Da, iar am rămas fără. De două zile și trebuie să rezolv situația. Le-am chemat pe vară-ta Dorina cu Măicuța. Dar cât pot să stea, au și ele casă? Ne trebuie o femeie, știi starea lui Buni.

– Păi n-o aveai pe Sanda? Aia mare din Oradea, cât un dulap. Părea că vă înțelegeți.

– Ne înțelegeam, n-am ce spune. Numai că a plecat sâmbătă de dimineață, așa, nitam-nisam.

– Cum adică a plecat, te-ai certat cu ea?

– Nu. M-a trezit sâmbătă cu noaptea în cap să-mi spună că pleacă. Habar n-am de ce. De altfel, nici n-am înțeles unde se duce, eram atât de adormită încât am crezut că vrea să meargă la piață. „Bine, bine, du-te liniștită”, i-am zis. Până m-am dezmeticit, dispăruse. Naiba știe de ce. Oricum, nu mai are importanță, a plecat. Pe Voichița, asta din zona ta, am găsit-o în ziar, la cereri de muncă. Am schimbat câteva vorbe la telefon dar n-aș angaja-o fără să o vadă cineva. Spune-mi, te duci?

– Mă duc, na, mă duc! Ce să fac, dacă mă rogi așa frumos… Dă-mi adresa și mă duc. Și să nu vă faceți griji, o întreb eu de toate. Aflu și cât lapte a supt de la mă-sa, dacă vrei.

Eram tare bucuroasă. Vărul meu urma să-mi ia de pe cap un drum lung, anevoios. Om serios, gospodar, puteam avea deplină încredere în observațiile lui.

Telefonul a sunat scurt a doua zi.

– Alo! Vasile-s. Iaca am fost.

– Și? Zi, cum e?

– Mi s-a părut în regulă. Am luat-o și pe Jeni, să se uite și ea, știi tu, cu ochi de muiere. Cam mutulică, vorbește puțin dar mie mi-a dat impresia că vrea să muncească. Stă cu familia lui frac-su într-o casă veche, care se dărâmă peste ei. Da-i urâtă, soro, urâtă cu spume.

– Iaca, de asta nu mai pot eu. Doar n-o aduc să se mărite. Sper că nu e chiar ciumăfaie.

– Hi, hi, hi! Chiar dracu’ nu-i, e ceva-ceva mai arătoasă decât el. Daa’… nu cu mult. Dacă nu vrei s-o iei de consoartă, merge. Mai închizi ochii, îi vorbești din altă cameră, te uiți pe geam când îi spui ceva.

– Ha, ha, ha, lasă gluma. Ia zi, i-ai spus ce-i de făcut, care e leafa?

– I-am spus eu câte-n lună și-n stele. Cu ce are de făcut, a tocat-o vară-ta. Acum, dacă o vrei, a rămas să o sun și să o aștept mâine la autobuz și să o pun mai apoi pe un microbus de București. Ce spui?

– Ce să spun? Trimite-o, normal. Frumoasă, urâtă, am nevoie de menajeră.

– Bine. Te sun mâine, după ce-o văd urcată în microbusul de București, să îți spun unde s-o aștepți și cum ai să o recunoști. Oricum nu va fi greu: te uiți și tu după un top model și dai de ea.

– Ha, ha! Mulțam tare mult, Vasile, ne-ai scăpat de o corvoadă.

– Sper să fie bine. Dacă nu, să nu dați cu ouă stricate după mine.

– Nu dăm cu ouă, fii fără grijă. Cel mult ne vom pregăti cu roșii coapte.

Tonul hâtru al vărului Vasile și gândul că vom avea din nou menajeră m-au făcut să uit de supărarea produsă de plecarea Sandei. Le-am spus alor mei veștile.

– Sper să fie cum trebuie femeia. Nu-i o problemă să stăm câteva zile, ne e drag la voi, cu Buni. Numai că nu putem sta la nesfârșit. Știi și tu.

– Știu, Dorina, știu. Mulțumesc pentru tot ce faceți pentru noi, tu și Maica.

Dimineața telefonul a zbârnâit iar.

– Bună, Liana dragă, ți-am pus-o pe Miss Univers pe microbus.

– Mulțam, omule. Azi te-ai sculat bine-dispus, bag seamă că ești pus pe glume.

– Păi cum să nu. Vezi că am vorbit cu șoferul și i-am dat-o în grijă, o să o coboare la Urziceni, la intersecția cu Movilița. Pe la ora 13.00 să fie unul din voi acolo.

– O, ce bine! Mi-e mult mai ușor așa, nu mai intru în București. O s-o aștept eu și voi ști care e, doar nu vor coborî șapte frumuseți deodată. Și, să nu uit, îți rămânem datori. Mii de mulțumiri.

– Măi, o frumoasă ca asta n-o să mai găsești, îți garantez. Dacă stă mult la tine, ai toate șansele să-ți pierzi bărbatul. E cuceritoare, zău!

Am plecat spre Movilița destul de târziu, după ce mi-am aranjat ploile la birou, fiind nevoită să gonesc prin pădurea de la Fierbinți ca să ajung la timp.

Când să opresc mașina, la intersecția de la Movilița cu drumul național, de emoție cât pe ce să dau un cap zdravăn de parbriz.

Pe marginea șoselei, așezată pe o sacoșă rufoasă, stătea o zdrahoancă de muiere. Nici bărbat, nici femeie. Neîngrijită, cu părul scurt și țepos ca al unui arici nervos, femeia nu părea prietenă nici pe departe cu pieptenele. Privea în toate părțile, rotindu-și ochii bulbucați și rotunzi ca două mărgele. Pe față, mai ales deasupra buzelor, avea o pajiște de păr care se întindea nestingherită, sub forma unei adevărate mustăți, numai bună de bărbierit. „Are dreptate Vasile, e tare urâtă”, mi-a venit să strig. Călărea sacoșa cu picioarele crăcănate, întinzând de fusta dreaptă, care stătea să crape din cauza deschizăturii largi a butucilor, cu care încălecase ca un bărbat sacoșa cu haine. Un nas lung și coroiat se desfășura măreț și regal în fața mea, așezat pe un obraz plin de găuri și pete, rămășițe de la o boală din copilărie. Vârful nasului se apropia amețitor de buze, două dungi unite într-una singură și subțire ca un fir de ață.

Dacă n-ar fi trebuit să o îmbarc în mașină și să o iau acasă, aș fi dat frâu liber unui hohot sănătos de râs. „Doamne, Vasile, Miss Univers, ai? M-ai înnebunit!” Cum, însă, aveam nevoie urgentă de menajeră, mi-am tras o mină serioasă, am înghițit hlizeala care clocotea în gât și am oprit lângă femeia – bărbat.

– Tu ești Voichița?

– Îhî, duoamnî, mu-o trămis Vasâli din Bârlad.

– Da, Vasile este vărul meu. Te rog, urcă în mașină și hai să plecăm.

– Undi sî-mi răstorn bagajâlî, duoamnî?

– În spate, dragă, le așezi pe bancheta din spate.

Am demarat în trombă. Curioasă să știu mai multe, să aflu amănunte despre cea care urma să aibă grijă de Buni, am început să o chestionez despre viața ei, cu ochii țintă la drumul plin de gropi.

– Ești măritată? Sau ai fost?

– Nuu, n-am la ci, bărbații e tățî niști porci.

– Ei, nu chiar toți, am zâmbit.

– Ba da, tăți, tăți, a ridicat tonul.

– De ce spui asta? Ai avut o experiență nefericită cu vreun bărbat?

– O șhi?! s-a mirat zdrahoanca și m-am abținut din greu să nu râd, mai ales că îi simțeam ochii holbându-se la mine ca la o arătare venită din altă lume.

– Adică ți-a făcut ceva rău vreun bărbat de ești așa de supărată pe toți?

– Da, m-o violat, a trântit scurt.

Răspunsul m-a șocat. Fără să-mi dau seama, am pus o frână bruscă.

– Ce ți-a făcut?

Cu ochii țintă la drum, am ridicat involuntar o sprânceană. Fizicul doamnei nu mă ducea nicidecum cu gândul că într-un bărbat, frumos sau nu, se putea naște, năvalnic și de nestăpânit, dorința de a o avea, de a o poseda chiar și cu forța.

– M-o violat.

– Cine, femeie?

– Măi mulți. Tățî.

– Cum mai mulți, erai copilă sau cum? Un grup de bărbați te-au violat? Când?

„Hait!” O temere începuse să-mi dea târcoale, o senzație de frică îmi apăsa creierul, îmi șoptea că femeia nu are toate țiglele pe casă. Mi-am stăpânit cu greu agitația, nu mă simțeam confortabil știind că sunt în mașină cu un om ce îmi părea nebun, mai cu seamă că traversam pădurea iar drumul era pustiu. Voiam, totuși, să continui, îi găseam scuze, poate femeia chiar fusese supusă vreunui abuz sexual.

– Nu o datî, di măi multi ori.

– Adică cum de mai multe ori? Aceiași bărbați te-au violat de mai multe ori?

– Nu, alții. Tățî, duoamnî, tățî mă violează. Ce nu pricepi? s-a enervat iar tonul a devenit ascuțit. În tătă ziua mă violează. Tățî.

Am aprobat-o repede, dând din cap.

– Aha, deci te violează toți. Și de mai multe ori. Îmi pare tare rău. Ia spune, dacă nu te superi, când ai fost violată ultima dată?

– Amu’ duouî zîli.

– Ei! Acum două zile? E… de necrezut. Doamne-ferește! Unde, cum? De cine?

– Pe stradî, în sat la mini.

– Pe stradă?! Te-a violat cineva pe stradă?

– Da, duoamnî, pe stradî. Da’ bătută-n cap mai iești matali di mă tăt întrebi.

– Păi nu era lume pe stradă?

– Era. Șhî ci dacî? Iel tăt m-o violat.

Femeia mă exaspera cu violul. Nu era violentă dar nici normală nu-mi părea a fi.

– Cine e el? Cum te-a violat, poți să povestești?

– Unul di la mini din sat. Un bou. M-o tras di fustî ca sî mi-o dia jos. Apoi m-o violat.

– Și cei care treceau pe stradă ce-au zis?

– Șhi sî zîcî, n-o văz’t nica. Niminea nu vede, numa’ io văd șhi știu când mă violeazî șhineva. Ceilalți trec pi lîngî, ca chiorii. Asta ni-i soarta, a oftat.

Am schimbat rapid subiectul. Voiam să nu-i mai întărât Voichiței imaginația. Îmi era clar că mintea ei o luase pe coclauri iar noi treceam prin pădure, unde nu vedeai țipenie de om sau mașină.

– Știi ce ai de făcut la noi, nu? Mi-au spus verii mei că ți-au povestit în ce va consta slujba ta.

– Știu, sî grijăsc di soacra matalî.

– Ai mai îngrijit vreodată o femeie paralizată?

– Da, una la mini în sat, o vecinî.

– Bravo, asta e bine. Știi ce este un pampers, nu?

– Șhi dacî nu știu, ci? Mă învațați, ci aveți de făcut? s-a rățoit iar Voichița, cu un glas dogit din care mi-am dat seama că o enervasem din nou.

Am cedat, aprobând-o.

– Bine, bine, te învăț. Uite, o să ai camera ta, alături de a lui Buni. Cât suntem noi la serviciu mai speli o farfurie, mai dai un aspirator sau ștergi praful, da? Dar slujba de bază este soacră-mea, noi îi zicem Buni. Dimineața trebuie să îi faci toaleta (adică o ajuți să se spele, o schimbi). Apoi îi dai să mănânce. La fel la prânz și seara.

– Cu lingurița?

– Nu, dragă, se mișcă. Are o măsuță cu rotile pe care i-o aduci la marginea patului, apoi o ajuți să se ridice. Mănâncă singură.

– Șhi ci mânâncî?

– De toate. Dar nu trebuie să gătești tu. Gătesc eu, soțului meu nu-i place mâncare făcută de mâna altcuiva.

– Matali ai soț?

Glasul menajerei se schimbase brusc, devenise din nou ascuțit ca o lamă, de parcă cuvântul „soț” trezise în mintea ei un șarpe ascuns, un dușman care o ataca.

– Da, am.

„Cine dracu m-a pus să aduc vorba de un bărbat?”

– Nu-i ghini, duoamnî! Bărbații îi tăți porci, iei violeazî. Nu-i ghini, nu-i ghini, a repetat din ce în ce mai tare Voichița, scuturând energic din cap.

– Al meu nu este porc, e un om normal, dragă. Dar hai să lăsăm bărbații, să vorbim mai bine despre slujba ta, de tine.

– Di ci sî-i lăsăm? Di ci? Șhi… ia spuni, el vrea servișhii complecte?

Întrebarea m-a lăsat cu gura căscată.

– Cum adică?

– Lasî, bre, nu ti fofila cî ai priceput matali. Adicâtelea complecte, așa cum ăi auzât.

– Soțul meu nu vrea nimic de la dumneata decât să ai grijă de Buni, mama lui. N-are nevoie de niciun fel de servicii, nici complete, nici incomplete.

– Io numa’ am întrebat, ca sî știu în ci anume constă meseria mea. Dacă zîci mata că n-are, te cred. Da’ vrau sî știu. Cî la servicii complecte îi altu’ tariful. Așă am auzât de la alteli. Sper cî dormiți separat.

– Nu, dragă, dormim în aceeași cameră, doar suntem soț și soție, ce Dumnezeu! Oamenii căsătoriți așa dorm, în aceeași cameră.

I-am zâmbit dulce. Numai mintea mea știa că zâmbetul îmi era strâmb, ca o jucărie stricată. „Cum dracu’ a ajuns să mă interogheze ea pe mine?”

– Zău? Asta nu-i normal. O duoamnî nu duoarmi în același pat cu un bărbat.

O singură privire, aruncată pieziș către femeia de alături, a fost de ajuns să mă ia frisoanele, făcând ca mâinile să-mi tremure pe volan. „Măiculiță! Cu ce m-am ales, ia te uită ce privire are. Vasile, Vasile, cum dracu’ n-ai văzut?” Abia așteptam să ajung acasă, să o vadă Buni, Dorina și Maica.

În timp ce plângeam în sinea mea, mașina a ajuns în fața biroului lui Marius. Mă rugase să opresc, era și el curios să o vadă. Oricum, ușa spre stradă era deschisă iar el în prag, ne observase.

– Voichița, vezi că vine soțul meu pe partea ta, vrea să te cunoască.

– Sî mă cunoascî? Di ci sî mă cunoascî? Auleo, vrea să mă violeze, s-a agitat femeia, dând haotic din mâini într-o stare de agitație puternică.

– Stai cuminte, nu te violează nimeni.

Inutil, era pradă unei crize de isterie.

Când Marius a băgat capul pe geam, Voichița s-a tras în lături cu o mișcare smucită, înfigându-și unghiile în brațul meu care se sprijinea de volan.

– Plecați di-aici, nu vreeu sî văd barbați! a urlat.

Marius a făcut ochii mari, întrebându-mă din priviri ce se petrece. I-am răspuns tot din priviri, sperând să priceapă. S-a îndepărtat repede de geam. Înțelesese.

– Bine, bine, stai liniștită, n-am vrut să te sperii, a încercat să o liniștească. Nevastă, ne vedem după-amiază și discutăm ce-i de făcut.

Până acasă Voichița a stat cu mâinile pe față. Din când în când își răsfira degetele și privea printre ele, uitându-se cu spaimă la copacii care se înșirau înainte și în urma mașinii.

– Io-ti-ti la ei ci mai aleargî! Parcî-s nebuni, mormăia cu ochii holbați.

Buni în cărucior, împreună cu Maica și Dorina așteptau în prag, nerăbdătoare și curioase să o vadă. La vederea unei călugărițe, femeia s-a mai liniștit.

– Sî știi cî nu trec la credința ta. Dacă dî asta iești aici, lasî-ti păgubașî. Io-s la alții.

Maica Varvara, o mână de femeie mică și slabă, cu o privire blândă ca a îngerilor din icoane, a privit-o lung.

– Nu te obligă nimeni să te lepezi de credința ta, fetiță, oricare ar fi ea.

– Maica este rudă cu noi. E în vizită, n-are altă misiune aici, am intervenit destul de sever, neavând chef să se lege nebuna și de Măicuța, care avea de mai mulți ani inima bolnavă.

– Când pleacă ea? Ea, când pleacă? a făcut iar o criză, arătând cu degetul spre Maica.

– Păi dacă te angajăm pleacă mâine-poimâine. Ele două sunt rudele mele de la Bacău. Dacă nu te angajăm… rămân ele aici și pleci tu.

Ochii încețoșați ai menajerei se roteau de la una la alta, încercând să înțeleagă ce spun.

– Io? Unde sî plec?

– Înapoi de unde ai venit. Asta numai dacă nu ne vom înțelege. Văd că ești speriată de apariția oricărui bărbat or în casa asta locuiește un bărbat. Dacă nu te poți obișnui cu prezența lui…

– Nu vreu sî am di-a faci cu barbați, a luat-o de la capăt. Cu tine da, vorbesc, cu el nu. Șhi, sî mă violezî?

Nu m-am mai putut abține. Pur și simplu am ridicat tonul, ignorând semnele disperate ale lui Buni și Măicuței, care îmi sugerau să fiu calmă. Dorina căscase gura ca la urs, neștiind dacă să râdă sau să plângă.

– Și cum înțelegi să lucrezi în casa asta? Nu-l poți ignora, e stăpân și el aici.

– Nu vreu sî-l văd, numa’ matali sî vorghești cu mini. Ai înțeles? Altfel nu stau.

Cele trei amuțiseră. Mie îmi dădea ghes un râs nebun. Eram acasă, printre ai mei. Spaima, care mă cuprinsese în pădure, dispăruse. I-am făcut semn Dorinei să o ducă, sub orice pretext, în cealaltă cameră. Voiam să aflu părerile soacră-mii și Măicuței.

– No, ce ziceți?

– Mamă dragă, asta mă strânge de gât cât sunteți voi la serviciu, s-a strâmbat Buni, nevenindu-i să creadă că scenele la care asistase erau reale.

– Așa zic și eu. Mai stăm noi o perioadă pe aici. Ne e greu și nouă dar n-o poți angaja pe fata asta, e… a sărit și Maica Varvara. Să mă ierte Dumnezeu, dar e rău de tot cu ea, a bătut-o soarta.

– Știu și eu că-i dusă. Dacă ar fi fost după mine aș fi dat-o jos din mașină după numai cinci minute de conversație. Însă n-am vrut să hotărăsc de una singură, fără voi și Marius.

– Marius a văzut-o? m-a întrebat Buni, privindu-mă cu ochii înveseliți.

– Da, a rămas interzis. Stați să vă spun…

Râdeam cu lacrimi când s-a întors Dorina.

– Fată, asta-i șuie? Mi-a povestit că a fost și este violată de toți bărbații din lume. Cică o violează în fiecare zi câte unul. Mare-i grădina ta, Doamne! De unde ai scos-o? s-a mirat făcându-și cruce.

– Din jobenul lu’ văr’-tu, el a fost la interviu. Cică să am bază în el, că află și ce lapte a supt de la mă-sa. O fi aflat doar de lapte, că de restu’…

– Vai de capul meu, trimite-o repede de unde a venit. Stăm noi cât va fi nevoie da’ eu n-o las pe Buni pe mâna ăsteia.

– O trimit mâine dimineață, Acum nu am unde, nu mai sunt microbuse către Bârlad. O să-l rog pe Vasile să o aștepte mâine la autogară și să o pună pe autobuz către satul ei. În noaptea asta va dormi la noi. Sper să nu ne omoare în somn.

Dorina și-a mai făcut o cruce.

– Ei, chiar așa nu cred. Dar nici n-o poți ține. E bolnavă, săraca. Lasă că îi spun eu că nu corespunde cu ce așteptări aveți voi și că mâine o trimitem acasă.

– Ai grijă cum vorbești, poate iei vreo scatoalcă dacă nu te place, am atenționat-o, spre hazul lui Buni.

– Nu râdeți! Stați liniștite, știu eu cum să o iau.

Voichița n-a ieșit din camera ei toată după-amiaza și seara. Dorina i-a dus câteva sandwich-uri în cameră. Indiferent cât era de nebună, nu putea fi lăsată să se culce flămândă. Sub niciun chip n-a vrut să coboare să mănânce la bucătărie. „Câtă vreme e un bărbat în casă, eu nu cobor. Poate să mă violeze.” Începuse să mă enerveze paranoia cu violul, aproape că-mi venea să o arunc în stradă chiar din seara aceea.

Pe la zece seara casa se liniștise. Buni adormise în camera ei – alături de a Voichiței – iar pentru Maica și Dorina pregătisem patul din biroul de la parter. Doar noi doi mai bântuiam pe net. Afară, câinii lătrau veseli, fugărindu-se prin curte iar în grădină se desfășura un adevărat concert pe mai multe voci, interpretat cu pasiune de broscuțele care își aveau căsuța pe malul lacului. În pacea binecuvântată, întreținută de întunericul nopții, de după peretele care despărțea o parte a livingului de hol am zărit o mână fluturând, făcând semne disperate. Mâna, care se agita dezordonată prin aer, era acompaniată de șoaptele unei voci fără chip, ascunsă după zid.

– Doamnăă, doaamnî, vrei sî vii oleacî?

– Ce-i? Vino la lumină, nu te mănâncă nimeni.

– Nu, nu vin, nu vin.

Cu degetul arăta speriată către Marius, care nici nu observase că se întâmplă ceva, asculta muzică cu căștile pe urechi. Mi-era lehamite să-i explic iar că nu-i niciun pericol. I-am făcut hatârul și m-am apropiat, pășind pe holul ascuns de o lumină slabă, aruncată de o veioză prinsă în perete.

– Care-i problema?

– Vreu sî mă duc la veceu șhi nu știu di undi si trag apa.

– Ai baie și la etaj, dragă, nu trebuie să cobori la parter pentru asta.

– Da’ io nu vreu la baie, vreau la veceu, a țipat, uitând să mai șoptească. Șhi cum sî mă duc la etaj?! La parter pipili sî scurgi în pământ, da’ la etaj unde dracu’ sî duci? Nu fac io mizerie în casă străină.

Eram prea obosită ca să lupt cu mintea ei încurcată.

– Bine dragă, cum zici tu. Hai să îți arăt de unde se trage apa.

Dimineața devreme am dus-o pe Voichița la microbus, oftând ușurată că am scăpat. Când m-am întors i-am găsit adunați pe toți la cafea, cu ochii umflați de râs.

– Ce-aveți, măi? Ce-i așa mare hazul?

– Să vezi ce-a făcut menajera ta azi noapte, probabil după ce ați adormit, s-a apucat de repovestit Dorina, printre chicotelile celorlalți. Când i-am dus sandwich-uri-le i-am spus că avem friptură de copănele de pui dar că nu-i pot duce în cameră. Ori vine în bucătărie să mănânce, ori se mulțumește cu ce-i adusesem. N-a vrut, așa cum știi. Însă, după ce ați adormit, a coborât pe furiș și a înfulecat vreo șase copane.

– Și ce dacă? Bine, frate, că a mâncat. Ce-i de râs? Cine știe de când n-o mai fi văzut carne, amărâta.

– Da, da! Numai că a pus oasele în același castron cu restul de friptură.

– Ce? Bleah, mi-e greață! Nu pot să cred.

– Ei nu! Așa că, iată, cățeii voștri au avut un mic dejun regal. Îți dai seama că am aruncat tot. Cum să mai mănânci? După ce ne-am enervat, am râs cu lacrimi.

– Ferească Dumnezeu! Bine că ne-am dat seama la timp ce-i cu ea. Dacă o angajam? Cine știe ce naiba putea să mai facă.

– Eu ce să mai zic? a sărit și Buni. Dacă mă lăsați cu asta, din două una: ori mă strângea ea de gât, ori o omoram eu cu bastonul.

– Lasă, Buni, o luai cu binișorul să-ți povestească cine a violat-o cu o zi înainte, a zâmbit Dorina. Nu te-ai fi plictisit niciodată, mereu alte și alte violuri. Palpitant.

– Păi da, voi râdeți dar cel mai înfricoșat am fost eu. Ce vă pasă? Doar eu eram singurul bărbat, care putea să o violeze, a intervenit Marius. Bine că te-ai dus tu după ea. N-am dormit toată noaptea, am stat și m-am gândit: „Dacă spunea că am violat-o prin pădure?” Măi, terminați cu chicoteala, nu-i de glumă! Până să se dovedească că nu i-am făcut nimic, mă și imaginam pe la Poliție, dând zeci și zeci de declarații.

– Ei, na! Aveai și tu o aventură cu Miss Univers, dragule. Și frumoasă și deșteaptă. Ce mai, femeia ideală.

– Hă, hă, te și văd pupând-o pe nas, l-a ironizat și Dorina. Că dacă o pupi pe gură, inevitabil ajungi să o pupi și pe nas.

– Măi, copii, măi, ne-a certat Măicuța. Nu vă mai distrați pe seama unei necăjite. Mai bine să spunem Doamne ferește și să mulțumim Domnului că noi suntem întregi la cap. Da’ Vasile ce zice? Chiar așa, să-ți trimită nebuna pe cap?

– Ei, Maică, am avut și cu Vasile porția de război.

– Cum așa?

– Păi n-a fost s-o vadă.

– Cum? au sărit cu toții. N-ai spus tu că…

– Ba am spus, așa cum mi-a povestit el. Pe drum, de la gară încoace, l-am sunat. Și l-am luat la trei-păzește. A vorbit numai la telefon cu ea, nici vorbă de vreo vizită. Na, să mai ai încredere în neamuri.

– Atunci de unde naiba, îhî, scuze Măicuță, știa el că-i urâtă? a întrebat Marius.

– De la un amic de-al lui din Bârlad ai cărui socri erau din satul lui Miss Voichița. Ăla i-a zis cum arată, nu și că-i nebună de legat.

– Putea măcar să spună că n-a fost. Lasă, lasă, vine el la țară la noi, să vezi ce-i fac, a amenințat Dorina.

– Nu-i mai fă nimic. A fost, a trecut, n-are rost să-l cerți. Oricum, ne-am distrat pe cinste o seară. Începuse o nouă zi și trebuia s-o luăm de la capăt.

(Din volumul de proză scurtă, „Menajerele soacrei mele” – apărut în 2016 la Editura Eubeea din Timișoara)

Foto. Lili Crăciun