Doamna sufletului mov

Doamna sufletului mov

Autor: Carmen Marin

(Fragmet din volumul „Doamna sufletului mov”)

Sufletele calde se nasc ȋn noiembrie. De ce? Pentru că asta le-a fost menirea. Să se caute, să sufere, să se iubească, apoi să dispară în neant. Un V şi un E s-au plămădit din același aluat al iubirii. Erau chemați să dea examen în fața sorții. Nu aveau ȋn suflet decât aceleaşi chemări pornite din lacrimi, din prea multe lacrimi. Un fel de tribut pe care urma să ȋl așeze în fața lumii. Lumea? Prea crudă pentru a le înțelege iubirea, prea anostă pentru a avea vreun drept ȋn a emite judecăți. Da, prea searbădă pentru a le înțelege jocul. Și totuși? Jocul lor… jocul cuvintelor şi al emoțiilor, jocul speranței, şi jocul iubirii interzise.

Sperau că vor avea timp pentru bucurii curate, pe care le vor aşeza suav ȋn inimă. Sperau că vor avea frunțile prăfuite de amintiri ce vor mocni doar ȋn suflet. Sperau şi visau. Cuvintele se rostogoleau printre ȋntâlnirile lor rare. Nu ȋşi promiteau nimic pentru că nu voiau să strice vălul ce se ȋntindea peste inimile ce se unise ȋntr-un joc al sorții.

Se gândeau ce cuvinte vor folosi atunci când soarta se va îndupleca şi le va da răgaz să se vadă. Erau ca doi adolescenți întâlniți ȋntr-o ceainărie. El încărcat de acte, ea încărcată de lacrimi si suferință. Și nu erau adolescenți de mult. Erau cu umerii încărcați de ani şi gânduri.

Ella suferea dupa soțul care plecase spre stele, iar Victor era căsătorit de mulți ani. Amândoi purtau frică de iubire, de iubirea lor.

– Cât durează la tine iubirea? zise ea înghițind un strop de ceai cu mișcări lente, aşezându-şi cu delicatețe mâinile pe masă.

– O viață! răspunse el, privind-o fix în ochi. Ar fi vrut să ȋi atingă mâinile. Să le cuibărească ȋn sufletul lui iubitor. Dar nu putea, nici măcar în treacăt și dorința asta îl omora.

– Poate o vară! spuse Ella printre lacrimile care nu-i dispăruse din ochii frumoși.

– Doar o viață și încă o viață, dacă tu îmi dai voie!

– Ai o soție, dragă domn. Greșesc?

Victor nu-i răspunse. Căuta un răspuns. În mintea lui o vedea pe Ella cea de acum 15 ani. Tânără, frumoasă, cu privirea caldă, privire pe care nu o uitase de atunci și care îi rămase în adâncul sufletului. O căutase pe strazi, în ochii altor femei, dar a ei era unică. Era un contrast ȋntre flacără și gheață, între răsărit și apus, ȋntre întuneric si lumină. Ar fi iubit-o ceasuri la rând, dar ea nu voia păcatul acestei iubirii. Voia să fie ea, cu lacrimile adunate în palmă. Să le arunce atunci când va putea. Să ceară îngerilor să se adune și să o acopere, pe ea și pe fii ei, dar și pe el. Și el era al ei, al gândurilor ei.

– De ce mă iubești? rupse Ella tăcerea.

– Pentru că ai riduri, spuse el surâzând. Surâsul izvora dintr-o gură sinceră, voind parcă să îi aducă pacea după care ea tânjea. Ella privi pe fereastră, iar în treacă îi întâlni ochii. Erau plini de lumină și culoare purtând ȋn ei parfumul liniștii și al siguranței.

– Va ploua în curând! zise ea. Trebuie să plec, angajații mei au nevoie de mine.

– Muncești prea mult! spuse el.

– Nu știu.

– Poate ar trebui sa te menajezi un pic.

– Nu pot.

– Tot greul firmei a rămas pe umerii mei și nu ȋmi permit odihnă. Ella avea o firmă agricolă care o epuiza, dar în același timp îi ținea și gândurile ocupate. Uneori acestea zburau la el. Nu putea să le oprească, ar fi vrut sǎ le țină din iureșul lor, să rămână captive doar în inima ei, dar ele țâșneau asemeni unor flăcări arzând toate îndoielile ce se strecurase ȋn sufletul său. Se ridică şi așeză banii pentru ceai pe masă.

– De ce faci asta? zise el trist.

– Ce fac?

– Voiam să fii invitata mea. Să plătesc eu ceaiul.

– Data viitoare, zise Ella zâmbind trist și plecă. Victor rămase privind-o cum se depărtează. Ar fi vrut să aibă puterea să o oprească, dar nu reușea. Ar fi strigat-o, dar nici așa nu avea forță.

Foto. Carmen Marin