November 24, 2020

Curentul International

Curentul International Magazine

Inima

10 min read

Inima

Autor: Lili Crăciun

 

Tom conducea cu mâinile încleștate de volan. Buza de sus îi tremura impreceptibil. Lăsase în urmă mica localitate Bradford, cu casele în stil victorian, placate cu cărămidă roșie care se înșirau cuminți de-a lungul străzii principale. De la cafeneaua din centru reușise să afle că Alfred Durand, pictorul în icoane pe sticlă pe care-l cunoștea toată suflarea, locuia într-o zonă izolată, dincolo de pădurea care se întindea la marginea satului.

Gonea ca un nebun, fără să-i pese de gropile în care lovea Buickul, împrăștiind în toate părțile apa ce sclipea în băltoace. Pe marginea drumeagului, care urca pieptiș, copacii înalți și întunecați se uneau amenințător peste capota mașinii, formând o boltă prin care se zăreau câteva stele și o lună rotundă. Un vânt cald de primăvară mișca crengile într-un vals de umbre și lumini. Bărbatul strângea din dinți bombănind.

– Gata, rezolv și vin. Nu mai e mult, în noaptea asta ne vom revedea. Uite, se vede, aia trebuie să fie. Puțin, încă puțin, Tom! Apoi niciodată nu ne vom mai despărți, John. Niciodată. Nici de tine, Marlene. Iubito, vin!

La nici o sută de metri de singura casă, așezată pe o colină și înalțată pe două etaje într-o poiană înconjurată de brazi, Tom a oprit motorul, a stins luminile și și-a rezemat capul de volan răsuflând anevoios.

Amintirile i s-au aliniat în minte, ca niște soldați gata de luptă, aducându-i în obraji o culoare pământie, accentuată și mai mult de întunericul nopții. Frământat de dorința de a pune capăt unui capitol care îl durea precum o rană deschisă, a urcat scările tiptil și s-a apropiat cu pași de pisică de ușa masivă din stejar, atent la orice zgomot al nopții. Cu o mână bâjbâia după sonerie iar pe cealaltă o îndesase adânc în buzunarul pardesiului. Un câine lătra furios din spatele casei. Țârâitul spart al soneriei l-a făcut să dea un pas înapoi apoi și-a revenit, urechea percepuse un scârțâit și pași, mărunți și grăbiți, apropiindu-se. Un bec s-a aprins la parter.

– Cine-i? a auzit de dincolo de ușă un glas răgușit.

– Seară bună. Aveți telefon fix? M-a lăsat mașina și nu am semnal la telefon. Vă rog, am nevoie de ajutor, permiteți-mi să dau un telefon la firma de tractări și la un taxi.

– Așteaptă puțin.

Ușa veche s-a întredeschis cu un zgomot sinistru, făcându-l să se înfioare. Știa că venise clipa. Fulgerător, a scos mâna stângă din buzunarul hainei. Lama unui cuțit a lucit rece în noaptea luminată de stele. S-a repezit la Alfred care încremenise, l-a strâns brutal de braț și l-a izbit cu putere de ușă, lipindu-l de toc.

– Mișcă! Mișcă, nenorocitule.

– Dumnezeule! Vă rog, vă dau bani, tot ce am numai nu…

– Taci în pizda mă-tii. Mișcă!

Bărbatul, împins în sufragerie de cuțitul al cărui vârf îl simțea între omoplați, avea părul complet alb și umerii gârboviți deși nu trecuse de patruzeci de ani. Mic de statură, era îmbrăcat modest cu o perche de pantaloni de doc ieftin, o cămașă cadrilată și o pereche de pantofi vechi în picioare. Încerca, cu ochii mari și verzi, împăienjeniți de somn, să se întoarcă și să-l vadă pe agresor. Pășea nesigur pe hol, încruntându-se în lumina slabă a becului.

Calm, un calm ce prevestea o furie ascunsă, Tom s-a proțăpit în fața lui în mijlocul sufrageriei. Mijind ochii la străin, bărbatul agresat a început să tremure. O frică de moarte i-a apărut în ochi, încețoșându-le verdele.

– Știi cine sunt, nu? Uită-te la mine, piticanie. Știi cine sunt, Alfred Durand!

– Da, știu, a gemut Alfred. Ești soțul lui Marlene, tatăl lui John. Vă rog, eu… te rog!

Pumnul greu al bărbatului înalt s-a abătut asupra trupului gârbovit. Alfred a icnit scurt. Ținându-se cu mâinile de stomac, a căzut în genunchi.

La fel de calm, de parcă nimic rău nu se întâmpla, Tom a scos din rucsac o frânghie, a legat mâinile victimei și a pălmuit-o cu sete. Întâlnirea palmelor lui cu obrajii lui Alfred a răsunat în încăpere ca un bici.

– Mișcă-te. Așa, așa, mai repede. Așează-te acolo.

O altă frânghie, înfășurată de jur împrejurul trupului, l-a țintuit pe Alfred de un scaun.

– Eu… te rog…

– Tu ce? Tu ce mă rogi? a zbierat Tom.

– Pot să explic. Lasă-mă să…

– Să-mi explici? Să-mi explici? Ce este de explicat?

Un alt pumn, greu ca un ciocan, l-a trăsnit pe Alfred în moalele capului. O șuviță de sânge i s-a scurs din nas, lăsându-i o dâră roșie pe față.

– A fost un accident, un accident nenorocit. Dar eu… te rog, nu!

– Să-l rogi pe dracu’. Un accident?! A, ok, accident zici. Foarte bine, atunci un alt accident se va petrece aici. Acum, azi. Însă nu înainte de a-mi explica cum, în ce fel ai convins judecătorii să te elibereze? De ce nu ești la pușcărie, scârnăvie? De ce te plimbi și trăiești nestingherit, liber? De ce?

Fiecare întrebare era însoțită de pumni, repeziți cu furie în obrazul bărbatului legat, care nu mai încerca să-și ferească fața. Sub ochiul stâng îi apăruse o vânătaie.

– Domnule Hardcor, cred… eu… eram supărat și…

– Supărat? Supărat! a urlat Tom cu o privirea halucinantă, agitând în jurul lui cuțitul. Și din supărare mi-ai omorât familia? Atunci tot din supărare am să te omor și eu pentru că și eu sunt supărat. Nebun de supărare, cum vrei. Te-ai ascuns, jigodie, ai fugit ca un șobolan din Londra, ți-ai anulat expozițiile, ai rupt legătura cu toți cunoscuții. Te caut de doi ani. După ce mi-am revenit am încercat să dau de tine, să încheiem socotelile dar nimeni nu știa unde ești. Ai crezut că scapi? Iată că ți-am găsit bârlogul, în noaptea asta nu te mai poți ascunde.

– Tom, s-a rugat stins Altfred Durand, renunțând la formulele reverențioase, te rog, nu câștigi nimic dacă mă omori. Pe Marlene și John nu-i mai aduci înapoi. Atunci eram eu supărat și uite ce nenorocire am provocat. Acum ești tu și…

– Nu-mi pasă, l-a întrerupt brutal Tom. Și să nu îndrăznești să le pomenești numele, criminalule!

– Nici mie nu mi-a păsat, a îndrăznit să-l înfrunte Alfred, înghițind sângele care-i ajunsese pe buze. Problemele mele erau importante, durerea mea era singurul lucru care mă interesa. Restul nu conta și n-am mai fost atent. Nu este zi să nu-l rog pe Dumnezeu să mă ierte dar, dacă-ai ști de ce…

– Taci!

Cuțitul din mâna lui Tom s-a apropiat periculos de gâtul lui Alfred. O venă de la tâmpla agresorului pulsa ritmic, egal, ca secundarul unui ceasornic. Alfred a închis ochii, lăsându-se pe mâna destinului. Era pregătit să moară. În secunda următoare i-a deschis, îngrozit. Scara începuse să scârțâie iar Tom s-a întors rapid înspre colțul casei de unde venea zgomotul, îndepărtînd cuțitul de Alfred. Spiona cu o privire în care lucea un grăunte de nebunie.

Un adolescent deșirat, îmbrăcat în pijamale largi, cobora cu pași nesiguri, ținându-se de bară. Când l-a zărit pe Alfred legat fedeleș și pe bărbatul masiv care îl amenința, tânărul a dus mâna la gură înăbușind un țipăt. Ochii, la fel de verzi și de mari ca ai bărbatului legat, s-au furișat spre chipul străinului. A deschis gura și a închis-o cu zgomot apoi a ieșit din muțenie și a îndrăznit să vorbească cu un glas timid și subțirel:

– Tata, tata, el e…

– Taci! Fugi, Bob, fugi! a strigat Alfred Durand, nelăsându-l să termine.

– Tata, seamănă cu…

– Taci, a strigat iar Alfred. Lasă-l să plece, el nu-i vinovat, s-a rugat de Tom cu lacrimi.

– Treci aici, a strigat Tom la tânărul care nu se dezmeticise. Bob, ha? Cu cine semăn, ia zi, i-a ordonat târându-l de păr până în fața scaunului, unde era legat Alfred. Cu cine semăn?

Bob n-a apucat să-i răspundă, o palmă i-a acoperit gura cu o lovitură năprasnică.

– Taci, fiule. Tom, nu da în el, e un copil! a gemut Alfred.

– Cu John. E leit John, tata. Doamne, inima… John… E tatăl lui John, a scuipat Bob cuvintele, amestecându-le cu sângele care-i țâșnise pe gură. I-ni-ma, ah! John…

– John? Inimă. Cum? Care inimă, a urlat Tom și a mai tras două picioare în pieptul tânărului, prăbușit pe covor. Na, lepră, mori! Să vadă și tac-tu cum e.

– Nu mai da! Toom, inima… John. Inima lui John… e în Bob, a șoptit Alfred.

Ca un animal înjunghiat, Alfred se smucea să să scape din legături. Lângă el și fără să îi fi înțeles explicațiile, Tom a scăpat cuțitul, care s-a rostogolit pe covor. Alăturarea numelui lui John de al lui Bob îl paralizase, nu pricepea ce legătură avea fiul lui cu cei doi Durand dar ceva mai puternic decât el îl oprise. Rotea ochii de la bărbatul legat la tânărul ghemuit.

– Ce? Ce, ce spui? Inimă, John… ce? a reușit să bâiguie.

– Asta voiam să-ți spun, a preluat controlul Alfred, fără a mai fi întrerupt de Tom, care muțise privind de la unul la altul cu ochii injectați. Eram turbat atunci, Bob era foarte bolnav iar spitalul unde zăcea, așteptând un transplant, tocmai mă anunțase că inima destinată lui, pe care o așteptam de luni de zile, va merge către altcineva. Un politician sărise peste rând, pricepi? Vestea m-a trăsnit, mi-a întunecat mintea. Tremuram, nu înțelegeam nimic. Fusese pregătit de operație, aveau inima, eu mergeam doar să-l susțin, să fiu acolo când avea să-și revină. Urlam în mașină neputincios apoi, apoi… nu știu, m-am aplecat după telefonul care căzuse și am pierdut controlul volanului.

– Taci, a șoptit, cu voce pierită, Tom.

– Ai vrut să-ți spun? Să știi, să afli. Atunci taci tu și ascultă apoi n-ai decât să mă ucizi. Bob urma să moară. Să moară, înțelegi? Pentru că unul era mai puternic, era cineva, avea relații, avea bani. S-a întâmplat… Nici măcar n-am realizat că am ucis doi oameni. Urlam la toți că-mi moare copilul, îi rugam să mă lase să ajung la spital, eram la câteva sute de metri. N-am știut ce-i cu mine, nu-mi aduc aminte ce am declarat la Poliție însă îți jur că nu i-am văzut. Mă aplecasem după telefon, era important telefonul, poate fusese o glumă, poate mă sunau iar. În capul meu nu era decât un gând: Bob urma să moară. Mama lui murise cu un an în urmă, urma să moară și el, ce mai conta restul?! Cineva fura viața copilului meu. La nici o oră m-au anunțat de la spital, eram încă la Poliție, că intră în operație de urgență. Aveau o inimă disponibilă. Murise un tânăr într-un accident și se afla în baza lor de date – cu accept de prelevare de organe. N-am făcut vreo legătură, sunt atât de multe accidente. Nici nu judecam, de altfel. Plângeam și râdeam.

– Taci. Taci! a continuat să șoptească Tom.

– Nu. Nu tac, s-a împotrivit din nou Alfred. N-am știut. Acum câteva luni… oh, Bob nu s-a lăsat până n-a descoperit adevărul, voia să știe a cui este inima care îi bătea în piept. A înnebunit când și-a dat seama că… John, băiatul pe care tatăl lui îl ucisese. M-a pus să-i promit că te caut. Numai că eu… eu n-am putut.

– Taci!

– Ucide-mă, dar nu mai tac. Cum să-ți fi spus? Cum? Inima copilului, pe care îl

omorâsem, bătea în pieptul fiului meu. Iartă-mă, mă urăște suficient Bob. Iartă-mă! Dacă veneai la proces ai fi aflat de ce am făcut accidentul, de asta au fost îngăduitori judecătorii.

Alfred a lăsăt capul în pământ, așteptând să fie ucis. Tom încremenise prăbușit pe canapea, cu privirile golite de viață iar pe covor tânărul gemea stins, pieptul îi tresălta anemic sub bluza de pijama.

Scuturat ca de friguri, Tom a ieșit din casă în fugă, lăsând ușa larg deschisă. A urcat în mașină și a pornit în viteză la vale, direct printre copaci. Foșnetele pădurii acopereau strigătele bărbatului ghemuit peste volan.

– John, Marlene! Nu pot, nu pot, nu pot!

Foto. Lili Crăciun

Please follow and like us:
Twitter
Visit Us
Follow Me
Follow by Email
RSS
INSTAGRAM

1 thought on “Inima

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.