Amintiri de neuitat despre Florian Pittiş

Amintiri de neuitat despre Florian Pittiş

Autor: Dorin Nădrău (Grand Rapids, Michigan)

Întocmirea unui volum biografic despre Florian Pittiş constituie un act temerar, dat fiind că este vorba de o aşa vastă şi colorată biografie, foarte greu de condensat într-o carte.  Pittiş a recitat dumnezeieşte, a cântat, a jucat în filme, a interpretat roluri ce nu se pot uita, iar din 1992 a făcut parte din formația Colibri. Între 1998 şi 2004 a fost directorul Radio 3, România Tineret, după care a devenit redactorul-şef al postului de radio Radio3net.ro care emite exclusiv pe Internet.

Cred că un om ca Florian Pittiş se naşte foarte rar. Simplu, sincer, deschis şi uman, el face parte din categoria acelor oameni care ne-au marcat viața,  care au însemnat adevărate stele despre care abia după ce s-au stins ne dăm seama cât de frumos luminau sufletele noastre. Eu am fost avantajat de soartǎ să-l cunosc şi să discut cu el despre multe lucruri. Celor îndrăzneţi care îi urmăresc coordonatele vieţii şi sunt preocupaţi de documentare în vederea elaborării unui român biografic având ca subiect etapele parcurse de acest actor, traducător, regizor, interpret de muzică folk şi realizator de emisiuni radio, le ofer această addenda constând în amintiri inedite şi considerente semnificative din perioada anilor 1970, dar nu numai, precum şi relatarea unor întâmplări de suflet ce nuanţează în mod evident personalitatea emblematică a celui alintat de toată lumea, de la bunica sa încoace, Moțu.

O întâmplare deosebită petrecută împreună cu Florian Pittiş în primăvara anului 1971, mă face ca de câte ori îl ascult pe îndrăgitul Leonard Cohen, “trubadurul angoaselor”, să-mi aduc aminte ca şi cum ar fi fost ieri de pățania noastră neplăcută, dar nostimă, judecând-o astăzi. Student fiind la Politehnica din Bucureşti şi căminist, vrăjit de fenomenul cultural pe care îl oferea unui provincial capitala, intermediam întâlniri bilunare ale studenților cu personalităţi de valoare ale României. În treacăt fie spus, cea mai importantă întâlnire a fost cea cu inventatorul şi pionierul aerodinamicii, savantul Henri Coandă, ajuns atunci la venerabila vârstă de 85 de ani. Într-o frumoasă după-amiază, l-am invitat pe Pittiş la o întâlnire cu studenții la cămin. Foarte serios şi exigent în toate domeniile, Moțu a venit bine pregătit şi a început prezentarea unui mare cantautor, Leonard Cohen, despre care vorbea cu mult patos, încercând să ne desluşească profunzimea versurilor sale trădând o interesantă filozofie şi povestindu-ne despre stilul acestuia de viață şi despre elaborarea originală a creaţiilor sale pe o insulă pe care s-a izolat în acest scop pentru mai mult timp. Recuzita Moțului o constituia un magnetofon mare şi greu, destul de performant pentru acele vremuri şi, desigur, mai multe benzi magnetice. Farmecul prezentării de care numai Pittiş era în stare era susținut de faptul că la mici intervale de timp, oprea aparatul şi ne traducea versurile, într-adevăr “delicioase” ale canadianului (“Dance Me to the End  of Love”, “Hallelujah” ş. a.). Mirajul muzicii şi al poeziei nu a durat însă foarte mult: din ultimul rând al sălii, dintre studenții buluciți să-l vadă pe Pittiş şi să-l asculte pe Cohen, s-a desprins energic şi s-a apropiat cu viguroasă încordare un tovarăş chel, într-un fâş lung, un activist meritoriu, care cu vădită mânie proletară, s-a repezit urlând ca un disperat la mine, care eram organizatorul şi stăteam mândru alături de DJ, cu venele jugulare gata să-i plesnească: “Opriți imediat manifestarea!! Ce-i porcăria asta?! “Şi cine-i pletosul ăsta??”. Nu am apucat să-i răspund că Moțu, care nu era un fricos, i-a tăiat-o scurt: “Sunt actorul Florian Pittiş, angajat al Teatrului Lucia Sturza Bulandra, vă rog să vă adresați conducerii teatrului” şi s-a legitimat. Pentru binele meu însă, consecinţele putând fi foarte nefaste, Moțu a considerat că e mai înţelept să plecăm, totul petrecându-se în rumoarea şi fluierăturile studenților care sancționau astfel intervenţia deplorabilă a activistului. Am plecat cărând împreuna cu un bun coleg magnetofonul, iar Moțu, compătimindu-mă, ne-a invitat la el acasă, pe str. Cazărmii, “urcând” de la Podul Izvor pe strada Uranus, pe lângă fostul Stadion Republicii, un perimetru încărcat de un farmec special al capitalei de altădată, astazi disparut. El locuia atunci cu parinții într-o casă veche, ca toate casele din acea zonă de nostalgică amintire. În camera sa m-au surprins, întipărindu-mi-se adânc în minte, două lucruri. În primul rând, o fotografie alb-negru imensă, aproape cât peretele de care era fixată, cu chipul angelic al unei femei. Întrebându-l curios şi nerăbdător “Cine-i?”, mi-a răspuns liniştit “Ancuța”. Era poza Andei Călugăreanu, a cărei nume adevărat era Anca, prenume pe care la sugestia actorului Mircea Crişan, şi l-a schimbat în Anda pentru evitarea cacofoniei. În al doilea rând, am rămas în minte cu discurile nenumărate şi revistele americane de muzică pe care şi le aducea din turneele în străinătate, dar şi multe primite de la maestrul Radu Beligan care călătorea mult (era pe atunci preşedintele Institutului Internaţional de Teatru) şi-l preţuia pe Pittiş foarte mult. Avea saci de discuri în valoare de mulţi dolari. A fost o seară minunată în care am ascultat muzică pană noaptea târziu şi am râs cu poftă. Îmi sună şi astazi în minte din muzica cu care ne-am delectat în acea noapte câteva melodii ale unui grup de mult uitat pe care îl apreciam deopotrivă, “Dr. Hook and the Medicine Show”, formație ce a lansat celebra “Sylvia’s Mother”, precum şi câteva originale glume, cum ar fi: “Ați auzit? Albania a declarat război Republicii Monaco! În caz de ploaie, războiul va avea loc in sala de mese”.

L-am îndrăgit mult pe Florian Pittiş. Pentru mine intâlnirile cu el erau reconfortante şi fără îndoială fermecătoare. Ne-am întâlnit de multe ori la Teatrul Bulandra, eu fiind un ahtiat al acestui gen de artă. M-a dus in vestita Cabină 16 a teatrului care dacă ar putea vorbi ne-ar putea povesti despre colegii săi, nume celebre ale teatrului românesc: Cornel Coman, Petre Gheorghiu, Mihai Mereuță. Nu voi uita niciodată serile de după spectacolele de la Sala “Grădina Icoanei” ( “Puricele în ureche” de Georges Feydeau, în care juca rolul lui Camille, “Valentin şi Valentina” de Mihail Roscin, în care juca rolul lui Valentin s.a.) când la Restaurantul din apropiere, “Moldova”, împreună cu genialul actor Marin Moraru, dilatam, în lacrimi de râs, la o bere, multe probleme “importante”, Moțu iubindu-l din străfundul sufletului său pe inegalabilul “Marinuş”.

Pe la jumatatea anilor ’70, un trio format din Anda Călugăreanu, Florian Pittiş şi Dan Tufaru, sub bagheta marelui dispărut la cutremurul din 1977 Alexandru Bocaneț,  însenina şi înviora la TV serile monotone ale românilor. Acele momente de aur din istoria televiziunii române se pot revedea cu multă placere, astăzi, toți patru fiind dispăruți dintre noi.

Florian Pittiş era unic în tot ce făcea, era o personalitate demnă de respect şi, indiscutabil, un perfecționist. Era mereu “cel mai frumos din oraşul acesta”, parafrazând cu titlul poeziei de Radu Stanca pe care o recita într-un mod greu de imitat. Îmi povestea cu multă sobrietate despre perioada de început în ale artei dramatice când la prima încercare nu a fost admis la institut pentru că avea un “R” prea puternic. Eşecul nu l-a descurajat şi timp de un an a luat lecții susținute de dicție. În acea perioadă s-a angajat ca electrician la Bulandra, numai ca să poată vedea cât mai multe piese de teatru. Zicea că piesa “Cum vă place” a vizionat-o de 236 de ori, primul său rol oferit de marele nostru regizor Liviu Ciulei fiind în această piesă.

Este inevitabil să-ți aminteşti de Florian Pittiş fără să te gândeşti la una dintre cele mai longevive şi de succes emisiuni produse de Televiziunea Naţională, Teleenciclopedia. Vocea Moțului din documentarele acesteia, probând naturalețe, seriozitate şi profesionalism, persistă şi astăzi în urechile telespectatorilor.

Şi la radio a realizat emisiuni deosebit de gustate, identificate în mod cert cu vocea sa: “Clubul curioşilor”, “Pittiş Show”, precum şi seriale şi multe emisiuni de divertisment.

Cu seria de spectacole “Poezia muzicii tinere” a încântat sute de mii de tineri din întreaga țară.

Sobru şi simpatic, foarte modest, neafişând niciodata aere de vedetă, dar totuşi conştient de talentul său de a comunica, vorbea cu oamenii, cânta împreună cu ei, îi făcea să ofteze, să plângă, dar şi să râdă sănătos, iubea publicul cu toată puterea sa. Era un mare admirator al fenomenului “flower-power” sau “hippie”, un poet, un interpret aparte şi un răzvrătit.

Mă simt dator să reproduc opinia sa exprimată retoric despre folk, gen muzical în fața căruia îngenunchia şi la propriu şi la figurat: “Ce inseamnă folkul? Un om cu o chitară? Asta s-ar putea să însemne şi blues-ul. Un om care işi cântă propriile compoziții? Şi la blues se întâmplă lucrul ăsta. Folk este destul de apropiat de folclor…Să fie oare nevoia de cultură a unor oameni care şi-au pierdut calitatea de ţărani şi n-au dobândit-o încă pe cea de orăşeni? Să fie o întoarcere la origini, pentru că în Antichitate versurile erau spuse acompaniate de un instrument, ceea ce se numea melopeea? Folkul să însemne numai cântecele de protest? O melodie populară cu autor cunoscut? Cine ştie?! S-ar putea să însemne toate la un loc…”.

Actor care a excelat pe scenă şi care a făcut cinste generației lui, ne-a lăsat recitări inimitabile, adevărate capodopere de rostire actoricească: “Cetatea Neamțului” de George Coşbuc, “Ultima scrisoare” de Mihai Beniuc, “Sunt tânăr, doamnă” de Mircea Dinescu, “Invocație” de pe albumul  “Cantafabule” al formației Phoenix.  A fost un cântareț de valoare care a excelat pe scena şi în ale muzicii. Nu se poate uita că a tradus cu mare pasiune şi a interpretat ca nimeni altul din muzica lui Bob Dylan pe care îl idolatriza: “Nu-i nimic, asta e!”, “Toţi suntem puţin luaţi…”, “Mr. Tamburine Man”, “Oameni buni”, “Sfârşitul nu-i aici”.

Muzicalitatea sa extraordinară într-o fericită armonie cu mişcarea scenică, împletite perfect cu meştesugul actoricesc, îl făcea pe Pittiş exponentul poeziei şi al muzicii de calitate pentru generația sa, dar nu pot omite nici meritul de a fi excelat în domeniul criticii muzicale şi de a fi fost un jurnalist cu un mesaj extrem de puternic.

Cu citate din Florian Pittiş s-ar putea tipări o carte. Voi aminti doar câteva care ne făceau să zâmbim si…să gândim: “Nu uitați, astăzi este prima zi din restul vieții voastre! Trăiți clipa!”, “Nu credeam să-nvăt a maneliza vreodată!”, “Mişcarea de rezistență împotriva prostiei revărsate a învins!”, “Ştii ce-i dragostea? E efortul supraomenesc al bărbatului de a se mulțumi cu o singură femeie”.

Îmi amintesc şi astăzi cât de mult îi plăceau Moțului ciorba de burtă şi micii şi, într-un mod cu totul special, țigarile Carpați fără filtru. Pe vremea aceea, aceste țigari erau produse la Timişoara, Iaşi, Bucureşti, Târgu-Jiu şi Sfântu Gheorghe. Dintre acestea adora țigarile de Sfântul Gheorghe, relatându-mi deseori despre trocul pe care îl facea cu alți fumători înrăiți: “trei pachete de Carpați fără filtru de Iaşi pe doua de Sfântu Georghe”. Susținea cu convingere că cele de Sfântu Gheorghe erau singurele care nu îi afectau vocea. Nu pot să uit că mă ruga când plecam în vacanţa mare la părinţii mei în vestul ţării să îi aduc câte un bax (100 de pachete) de astfel de ţigări, în acea zonă a ţării fiind preferate ţigările de Timişoara, iar eu, de câteva ori, chiar m-am conformat…Dragostea sa pentru ţigara Carpaţi a devenit de notorietate, presa remarcând în repetate rânduri patima “profetului generației în blue-jeans”: “Te miri când îl vezi pe Pittiş fumând Carpați fără filtru, fumător pătimaş, nu se fandoseşte cu ţigara, chiar o stoarce de fiecare moleculă de nicotină” (Jurnalul Naţional, Aprilie 2005), “Pittiş înseamnă plete, ţigări Carpaţi şi rock” (Evenimentul Zilei, August 2006), “Pittiş fuma la greu Carpaţi fără filtru” (Gazeta Sporturilor, August 2007).

În fine, ca evocarea lui Florian Pittiş să fie cu adevărat colorată, aşa cum cred că se cuvine, voi reda în cele ce urmează cele spuse despre prima lor colaborare, un monstru sacru al scenei româneşti, despre care voi povesti probabil în curând în “Curentul International”, Florin Piersic: “Prima dată când l-am întâlnit pe Moțu, cum îi spuneam noi, filmam împreună cu un grup de actori maghiari (…). Noi, actorii români, eram: Ilinca Tomoroveanu, Ion Dichiseanu, Pittiş şi cu mine. În călătoria pe care o făceam în timpul filmărilor, pornind de la Lacul Ballaton către Marea Neagra, treceam pe la mănăstirile din Bucovina. În comuna Pojorâta, lângă oraşul Câmpulung Moldovenesc, trăiau sora mai mică a mamei mele, Daria Vermeşan, şi unchiul meu, preot ortodox, Samoil Vermeşan. Amintirea mea excepțională cu Pittiş este legată de ei. Totdeauna, când trec pe acolo, mi-aduc aminte de ziua în care eu, ca să le arăt colegilor de filmare maghiari şi români ce rude dulci am, am anunțat-o într-una din zile pe mătuşa mea, Daria, că noi, de la filmările pe care le aveam la o mănăstire aflată aproape de Gura Humorului, o sa trecem pe la ei, să luăm o gustare. Am fost aşteptaţi cu tot felul de bunătăţi, ei ştiind ca eu, Florinel, vin cu colegii mei acolo. Pittiş era fericit şi mi-a spus atunci: „Asta parcă-i masa din Harap Alb!” – în acea vreme jucasem deja “Harap Alb”-şi a continuat: „Măi Florine, nici la Împaratul Verde, în filmul tau, nu s-a întins aşa un banchet. Oaspeții maghiari o sa plece cam bolnavi de nervi”. Am stat toată seara în curte şi, la sfârşit, mătuşa mea ne-a dat fiecăruia într-un bol dulceața de mure şi fragi. Moțu m-a întrebat atunci: „Nu poți să-i mai ceri preotesei să-mi mai dea?”. Şi atunci, mătuşa mea, Daria, i-a oferit un borcan”.

Actor de teatru şi film, mim genial, cântăreţ, recitator inegalabil, poet, traducător, inimă de aur, multitalentat, profesionist pasionat, inteligent şi fermecător, Florian Pittiş a fost una dintre cele mai complexe personalităţi pe care le-am cunoscut vreodată. Cineva spunea că viața este doar un bilet de voie prin această lume…Convins că ne priveşti dintr-o stea, vreau să-ți transmit Moțule că iți mulțumesc că în parcursul tău prin lume te-ai oprit o clipa şi în sufletul meu…