Vindecându-i pe ceilalți te vindeci de fapt pe tine

Vindecându-i pe ceilalți te vindeci de fapt pe tine

 Autor: Oana Rotariu

Era înaintea Paștelui, o obișnuită vântoasă zi de primăvară.

Părul îmi crescuse doar puțin și încă nu mă încumetam să mă lipsesc de baticul legat șmecherește pe o parte.

Am ajuns în fața clădirii pe care scria Institutul Oncologic Ion Chiricuță. Era o clădire imensă, de cam noua etaje – nu știu exact câte, fiindcă niciodată nu mi-a venit ideea isteață să le număr, dar nu-mi pare rău.

În fața spitalului o parcare nu foarte mare flanca un părculeț cu două rondouri de flori și ceva copăcei.

M-a impresionat imensitatea spitalului. Un fior rece mi-a trecut pe șira spinării și stomacul mi s-a ridicat până în gât.

Cu toate astea, am decis să nu mă las copleșită de această instituție, cel puțin nu înainte de a intra.

Până la urmă nu-i decât un alt spital, unul din acele locuri unde unii oameni învață să traiască, alții să moară, dar toți, fără excepție, învață să se roage cu adevărat.

Mai există și o altă categorie de oameni, pentru care clădirea adăpostește doar un loc de muncă, la fel ca oricare altul, mai ingrat sau mai puțin ingrat, mai bine sau mai prost plătit.

Am intrat.

Aveam o treabă de făcut, nu-mi puteam permite luxul de a-mi lăsa mintea să umble pe coclauri sau să mă las influențată de dramele pe care ea știa să mi le furnizeze .

M-am dus la recepție și ca de obicei, am zâmbit. O doamnă drăguță m-a ghidat către cabinetul doamnei doctor. Era la etajul trei.

Am urcat.

Acolo m-a întâmpinat o mare de oameni. Erau cel putin două trei sute de suflete. Îmi venea să mă întorc și să fug.

NU! Nu era cazul să mă las copleșită de emoții tocmai atunci când mai aveam puțin și se încheia corvoada tratamentului.

Începusem să repet la nesfârșit în gând ”Toți sunt bine. Toți sunt la fel ca mine și sunt bine.”

Am parcurs cu greu holul la capătul căruia trebuia să ajung. În fața mea mai așteptau vreo câteva persoane.

A mers repede. N-am stat decât vreo oră și mi-am auzit numele strigat. Doamna doctor era o femeie frumoasă, care atunci când zâmbea două gropițe îi împodobeau adorabil obrajii.

Mi-a explicat în ce constă procedura de simulare, ce presupune ea și care era tratamentul, în continuare.

Apoi m-a ghidat cu multă amabilitate oferindu-mi relații despre cum să ajung la cabinetul unde avea să aibă loc acea procedură.

Am ajuns la camera indicată. Lângă mine mai așteptau două persoane. Una a intrat. Cealaltă, o doamnă foarte volubilă care purta perucă, aștepta impacientată pe cineva.

Nimic neobișnuit. În această instituție peruca e la modă și fiecare povestește cu lux de amănunte despre boala prin care e nevoit să treacă.

Dinspre ușa de la intrare, am observat cum se apropie de mine o femeie abătută, cu privirile țintuite în podea.

Mi-a atras atenția părul blond cenușiu, lung până la umeri – atipic de lung pentru spitalul în care eram.

În stânga mea era un scaun neocupat.

S-a uitat la mine și m-a întrebat dacă se poate așeza. Zâmbind i-am răspuns că da, fiindcă era liber.

Avea o privire pierdută, de animal rănit.

Simțeam o compasiune infinită față de această ființă – îmi părea că eu sunt oarecum mai brează. Dumnezeu știe dacă chiar așa și era.

Am intrat în vorbă. Mi-a spus că e din Râmnicu Vâlcea, că a fost operată de cancer la sân și că a venit pentru măsurătorile premergătoare radioterapiei, adică pentru vestita simulare – exact ca și mine.

I-am spus că eu sunt din Suceava și că mă aflu acolo din aceleași pricini.

I-am întins mâna și m-am prezentat. Ea a făcut la fel și mi-a zâmbit.

Ce frumoși suntem noi oamenii când zâmbim!

Păcat că nu conștientizăm lucrul acesta de fiecare dată! Păcat că nu putem zâmbi în orice circumstanță a vieții!

Am servit apoi amabilități, adică am povestit fiecare despre stadiul tumorii și tratamentul efectuat.

Când ne-a auzit vorbind despre regim alimentar, doamna cu perucă ne-a mărturisit că ea venise pentru internare și că e cu oala de sarmale după ea.

A mai adăugat că deși a fost diagnosticată într-un stadiu terminal al bolii, după trei ani e încă în viață pe când nu știu ce colegă de salon, diagnosticată într-un stadiu incipient și care a ținut regim riguros, a trecut de mai bine de un an la cele sfinte.

Astfel de povești care-ți ridică părul de pe tine le auzi prin toate ungherele spitalului. Cred că parte din ele sunt adânc memorate și întipărite până și-n pereții clădirii.

Din fericire, a apărut soțul dumneaei și doamna a fost nevoită să plece la salon.

Privind retrospectiv îmi dau seama că viața e ca o scenă uriașă. Fiecare dintre noi are anumite roluri de jucat, anumite replici de spus…

Doamna cu peruca și-a spus rolul și a ieșit de pe scen, lansând exact replica adecvată pentru a ghida în direcția potrivită discuția mea cu doamna din Vâlcea, acea ființă încrâncenată pe care mă străduiam să o fac să mai zâmbească încă o dată.

I-am turuit verzi și uscate: despre importanța parțială a regimului alimentar, despre cât e de important să fim pozitivi, despre încredere, despre Dumnezeu.

Nu știu dacă ați băgat de seamă dar, în general, noi oamenii povestim lucruri pe care avem nevoie să le auzim mai întâi și înainte de toate noi înșine și mai apoi interlocutorul nostru.

Orice discuție între două persoane are reverberații la ambele capete, la ambii receptori.

Discuția s-a încheiat atunci când doamna a fost chemată înăuntru.

A ieșit după vreo douăzeci de minute și a plecat grăbită.

Am fost poftită și eu și am făcut la fel.

Rezultatele simulărilor urmau a fi analizate de medic, apoi duse la fizicieni care aveau menirea de a calcula cu precizie și a determina felul particulelor, a substanțelor, timpul, unghiurile și pozițiile în care trebuia să fi așezat pentru a fi bombardat cu acele particule, așa încât tratamentul să aibă maximum de efect, iar organismul să fie minimum de afectat.

După ce toate acestea au fost făcute, după câteva săptămâni am fost în sfârșit poftită să parcurg și radioterapia. În acest sens am fost nevoită să stau la Cluj-Napoca pentru aproape șase săptămâni.

M-am dus la Institutul Oncologic la ora indicată. M-am așezat răbdătoare la rând, obișnuită să zâmbesc tuturor încrâncenaților de la coadă.

Zâmbeam pentru că așa sunt eu, zâmbeam pentru a mă încuraja, pentru a mă îmbărbăta, pentru a minimiza grozăvia situațiilor prin care treceam… zâmbeam de frică…

Lângă mine, surprinzător, a apărut și doamna de la Vâlcea și am fost chemate să intrăm în cabinet amândouă deodată.

Nimic nu e întâmplător în viață. Existența decise că aveam nevoie una de cealaltă.

Ni s-a explicat ce și cum aveam de făcut.

Am ieșit din cabinet și i-am propus să ne tutuim. I-am spus că eu mă numesc Oana, ea mi-a spus că se numește Mihaela.

Foto.Mihaela Gavrilescu

În religia noastră acest nume este asociat cu cel al arhanghelului bunelor vestiri și are originea în ebraică înseamnând ”asemenea lui Dumnezeu”.

I-am mărturisit că am în viața mea o sumedenie de oameni care poartă acest nume, dar e binevenită să se alăture și ea marelui grup de Mihaele și Mihai care mă înconjoară.

A râs cu poftă iar eu m-am bucurat enorm.

În acea zi mi-am propus să-i aduc acelui om frumos, definitiv, zâmbetul înapoi, pe chip.

Câteodată, ca să te poți vindeca, Dumnezeu îți trimite în cale oameni de care să ai grijă.

Și așa te învață lepădarea de sine și-i dă voie iubirii aproapelui să capete sens și noimă în viața ta.

Iar așa înveți să-ți vindeci existența iubind și oferind, necondiționat și dezinteresat, … iubire.

Mulțumesc, Doamne, pentru toate!

(Oana Rotariu, Colaborator de suflet la ”Curentul Internațional”)