Lyme Saloon

Lyme Saloon

Autor: Monica Ligia Corleanca (Cincinnati, Ohio)

M-am întors de la doctorul de familie dezamăgită că n-a putut ghici de ce mă simt rău de câtva timp. Am decis pe loc sa merg la un medic naturopat, care mă salvase dintr-o cumpănă grea acum vreo 15 ani și după analizele cerute unui laborator specializat, el a conchis că… s-ar putea să fi contactat Lyme Disease. N-a mai fost timp de gândire ci de acțiune, așa că am intrat într-o avalanșă de tratamente naturale de curățare cu zeci de combinații de ierburi și injecții intravenoase cu ozon, peroxid de oxigen, vitamina C în doze crescânde, un atac brutal asupra bacteriilor care distrug colagenul din corp, la fel sistemul nervos, induc meningita, Parkinson, produc stări de epuizare totală până la moarte uneori. Eram o ignorantă la acest capitol, așa că am început un studiu serios despre boala puțin cunoscută provocată de vreo cinci bacterii periculoase, fiindă nu se știe încă mare lucru, iar testele de confirmare a bolii sunt controversate și nesigure. Între timp am aflat că s-au mai depistat alte câteva boli cumplite generate tot de ciudate bacterii sau viruși, Chukungunya, Burbon, Maesles, Ebola, transmise prin aer, atingere sau înțepături de orice insecte.

Lyme Disease este declarată epidemică în America

Ei, dar asta n-a fost nimic în comparație cu ceea ce a urmat în lunga mea aventură de peste cinci luni de tratamente în care a trebuit să stau țintuită într-un fotoliu larg, așteptând ore în șir pentru scurgerea lichidelor vindecătoare prin venele mele chinuite de zeci de înțepături. Nu mai pun la socoteală cei aproape o sută de kilometri dus-întors la clinica respectivă prin cel mai greu trafic pe highway 95 ce traversează America din Florida până în Canada. Cum n-aveam răbdare să citesc, n-am vrut să-mi omor ochii nici cu vreun lap top, că oricum aveam doar un braț disponibil, m-am întreținut privind și ascultând zilnic pe cei peste 10-12 pacienți așezați paralel de-alungul pereților descoperind o lume neștiută a oamenilor în suferință. Rareori închideam ochii să încerc o scurtă ieșire din prezentul devastator, având printre noi și câțiva pacienți cu cancer terminal. Priveam la vecinii mei din fotolii cu adâncă compasiune descifrând pe chipul fiecăruia expresii de făcut portrete bune; fiecare individ emana un alt univers. Frica morții, sau bucuria speranței schimbă trăsăturile omului, expresia ochilor, culoarea pielii, până la a-l face să devină un altul, așa cum ne spune Carolyn Miss în magistrala ei carte: Your biography is your biology.

Aveam să studiez multe fețe pe durata tratamentului, încercând să traduc frământările fiecăruia, iar din experința timpului petrecut acolo aveam să mă aleg și cu câteva prietenii. A fost un film psihologic trăit pe viu, precum într-un lagăr din care nu știi dacă mai ieși, sau cum ieși.

Intram dimineața în holul, care era și sală de așteptare pentru pacienți, deschideam ușa spre un alt hol bifurcat, unde pe stânga se afla salonul larg de tratamente cu vreo 12 fotolii rabatabile, distribuite de-a lungul pereților, în care se aflau permanent pacienți veniți la diferite curățiri cu injecții intravenoase utilizând ozon, peroxid de oxigen sau vitamina C, pentru cei cu Lyme Disease, alții   pentru cancer. În general, eram cam aceiași pacienți în camera largă numită de mine în gând Lyme Saloon, dar apăreau mereu alții cu diverse alte probleme. Un du-te vino zilnic cu zeci de oameni necunoscuți, uneori copii, majoritatea fugiți de indiferența și pastilele sintetice sau antibioticele bune de nimic, oferite de doctorii clasici, care și-au pierdut buna reputație de când nu mai fac nimic pentru a salva viețile oamenilor.

În primul fotoliu pe stânga camerei de tratamente o găseam zilnic pe Jamy, o fată tânără și foarte drăguță, care se trata pentru Lyme Disease, cancer și lupus, în același timp. Spre ea mi s-au îndreptat privirea și admirația pentru cât era de curajoasă în drama ei de necontestat. Era mamă a cinci copii care veneau pe rând să stea cu ea, fiindcă era din Michigan, cam cinci-șase ore de condus de orașul nostru. Închiriase un apartament aproape de clinica doctorului osteopat/naturopat, ca să scape de prețurile exorbitante ale hotelurilor și să-și mai poată face câte ceva proaspăt de mâncare. Se afla în tratament   de peste zece luni cu mari speranțe de vindecare. Cădea deseori în leșinuri lungi când săreau surorile s-o reanimeze cu butelii de oxigen, timp în care noi cei de față ne rugam pentru viața ei. Cred că am suferit pentru ea cu fiecare leșin din care nu mai speram să se ridice; toți priveam unul la alții încremeniți de spaimă.

Pe același rând de fotolii dinspre ferestrele salonului, alături de Jamy, apărea dimineața Lisa, o doamnă înaltă și suplă cu un chip trist, comunicând foarte puțin cu noi, stând mai tot timpul cu ochii în computerul ei portativ (tableta). Din când în când își ridica ochii din   tabletă, dacă ne auzea comentând despre noi tratamente, cărți, literatură   despre Lyme și orice altceva care ar fi putut să-i aline durerile de artrită. Purta pe față semnele unui om suferind și deprimat. Într-o zi ne-a spus că a trebuit să primească în apartamentul ei pe una din fiice cu doi copii foarte mici, fiindcă tatăl lor fusese arestat și dus la pușcărie pentru trafic de droguri. Ea trebuia să aibe în grijă copii în timp ce fiica era la slujbă, iar munca era mult prea exhaustivă pentru un om care muncise greu toată viața, măcar acum fiind timpul să fi fost liberă. La toată tragedia se adăugase prezența acestei boli parșive, care te face să te simți foarte obosit tot timpul, plus o artrită dureroasă care n-o lăsa să doarmă. Biata de ea mai trăia și cu spaima să nu iasă ginerele din pușcărie și să le fure copiii. Era o femeie educată și distinsă, fiica ei la fel, având o slujbă importantă la o companie mare, dar avusese ghinionul să întâlnească un bărbat care-i făcuse viața iad, pierduse casa din cauza drogurilor și toate aceste emoții erau preluate acum de mama Lisa. M-a înduioșat povestea ei, din care nu-i vedeam ieșire.

Eram, toți cei din Lyme Saloon, în continuă alertă, înfometați de orice noi informații despre această stranie boală care a cuprins tot continentul distrugînd ireversibil sistemul nervos, așa cum vedeam în fața noastră un inginer care ajunsese să tremure ca varga din cauza bacteriilor care-i provocaseră Parkinson.

Doctorul care ne trata nu era prea vorbăreț, nu ne spusese mai nimic despre această boală fiindcă nici el nu cred că știa exact cum să facă mai bine, când însăși testele de identificare a bacteriilor erau și sunt încă foarte ambigue. Primul pas era curățirea puternică a organismului, cu care începusem toți, combinată cu diverse amestecuri concentrate de ierburi care să elimine eventual bacteriile, monitorizat de rezultatele analizelor pentru sistemul imun.

Lângă Lisa mă așezam eu ca să stau cu spatele la fereastră, evitând lumina directă în ochi, așa că-i vedeam în fața mea pe cei așezați de-a lungul peretelui opus, fiecare cu durerile și povestea lui.

Gary, inginerul de software tremurând de Parkinson, privea către mine întrebând câte ceva din când în când. Se afla în tratamente pentru Lyme de un an, fără speranțe de recuperare, după părerea mea. Pe figura lui se așternuseră toate brazdele suferinței, însă mergea curajos înainte, fiindcă niciun alt tratament încercat nu-i ajutase. Vorbea incoerent din cauza tremuratului și-mi frângea inima citind în ochii lui disperarea că deseori nu era înțeles. Sănătatea lui se deteriorase mult din cauza bacteriilor care-i atacaseră sistemul nervos și se vedea pe el lipsa de interes măcar pentru o ținută decentă. Venea în picioarele goale purtând niște papuci de plajă din care i se vedeau unghiile murdare, pantaloni scurți destul de mototoliți, cămășile deteriorate.

Lângă Gary a apărut la un moment dat un bărbat frumos de vreo patruzeci de ani cu cancer de prostată. Colindase toate clinicile americane fără rezultate bune și acum se supunea unor tratamente naturiste diferite, mai ales oxigen hiperbaric în capsulă etanșă, regim ketogenic de mâncare și multe alte intervenții naturale pentru distrugerea tumorii. Era profesor de muzică, extrem de fin, taciturn, cufundat în durerea și frica necruțătoarei lui boli. Nu știam cum îl cheamă. A fost pacientul medicului nostru naturopat pentru un timp, apoi a dispărut din salon. Nu-i pot uita chipul palid cu ochii pătrunzători foarte albaștri și un păr ondulat negru; parcă venise din altă lume, absent, neavând nimic de împărțit cu ceilalți pacienți; așa a și dispărut într-o altă zi, fără să mai auzim de el.

Katty, era o nouă pacientă cu Lyme Disease, care a intrat într-o zi ca o vijelie aruncându-se într-un fotoliu liber, și-a scos computerul cu tot felul de fire și sârme, a pus telefonul direct în ureche, niște hârtii aruncate pe lap top, a chemat asistenta să-i pună injecția intravenoasă în braț și a început lucrul ca un octopus. Era uluitor cum se distribuia în diferite conversații la telefon, controla în același timp hârtiile, crispată și nervoasă, mima câte un zâmbet forțat, care-i scotea în evidență riduri multe și mărunte, mai bea niște apă, scotea un sandwich din sacul aruncat pe podea, continuându-și activitatea cu precizia unui robot setat la viteza maximă. Nu cred să fi avut mai mult de 48 ani, dar când își schimonosea fața în falsul zâmbet din timpul conversațiilor, părea de 70. Schimba câteva măști în grimasele concetrate pentru rezolvarea tranzacțiilor pe care le făcea, eu bănuind că vindea diverse produse pe internet. Stând exact vis-a-vis de mine, o priveam cu milă pentru disperarea cu care trebuia să-și facă treaba. Bănuiesc că a simțit cum o urmăream, un octopus în acțiune, că la un moment dat ne-a explicat cum trebuie să-și scoată salariul, deci nu avea timp de schimbat o vorbă cu noi. Ne-a spus mai târziu că avea acasă doi câini pe care trebuie să-i plimbe zilnic și un prieten cu care locuia; se mutase de puțin timp din North Carolina după un divorț devastator, care se cam întrezărea prin nervozitatea ei. Se oprea să ne asculte sau solicite numai când auzea că noi vorbim despre regimuri de mâncare, ierburi noi recomandate sau articole citite recent despre rezultatele tratamentelor unor pacienți cu aceeași boală. Părea un om răvășit de suferințe, dar curajoasă și tenace în lupta cu boala. Trebuie să mă scap de nenorocirea asta, spunea deseori, când se instala în fotoliu.

De câteva ori a venit în Lyme Saloon un alt pacient care ne-a impresionat pe toți: era înalt și bine făcut, ca o sculptură de Phidias cu chip de Christ, pământiu la piele și măcinat de o boală grea. S-a așezat într-un fotoliu din fața mea, a venit asistenta să-i pună legătura intravenoasă și imediat a căzut într-un leșin sau somn, doborât de oboseală. Arăta ca un sfânt răpus, împăcat cu soarta. Soția lui s-a așezat în fotoliul alăturat lui, când am întrebat-o de ce suferă. El a auzit și cu un imens efort de energie mi-a spus: „cancer terminal”. M-a spintecat ca o sabie răspunsul lui, am tresărit începând să-l încurajez spunându-i că am văzut mulți pacienți cu cancer terminal vindecați chiar în acel centru de tratamente, dar el se scufundase din nou în acea domoală plecare din prezent, căzându-i capul pe o parte; n-a mai avut putere să răspundă, iar soția l-a deschis la cămașă să-mi arate o umflătură cât o minge de ping-pong pe piept, undeva pe drepta, spre gât. Mi-a spus că mai are una cam la fel deasupra stomacului, dar n-am mai întrebat cu ce formă de cancer lupta acest măreț gladiator. Am fost extrem de mișcată de prestanța acestui bărbat lovit de necruțătoarea boală a secolului. L-am mai văzut de câteva ori după care cred că a renunțat să mai vină locuind foarte departe, sau n-a mai putut suporta transportul sau… îl părăsise viața. Multă vreme ne-am tot întrebat cu toții ce să se fi întâmplat cu acel pacient, cercetând la oficiul centrului cu nursele la lucru, însă nimeni nu aflase ceva despre necunoscutul a cărui prezență ne marcase pe toți. Și acesta era un sacrificat pe altarul bolilor acestui secol, un pacient fără nume, înmulțind însă numărul nefericițior loviți de umbra morții.

Pe fotoliul vecin cu al lui Gary a apărut într-o altă zi Larry, un bărbat trecut bine de șaptezeci de ani, pe care-l găseam mereu jovial, deși fusese diagnosticat cu cancer de pancreas și trimis acasă de medicii clasici; ne spunea că în urma tratamentului la acest centru naturist se simte foarte bine și de unde nu putea să se ridice din pat, acum își săpase grădina, era plin de energie, iar testele arătau foarte încurajatoare. Se pare că la acest om lucrase mult și atitudinea lui pozitivă, n-a acceptat să fie trimis acasă ca să moară. Purta o lumină pe chipul său îmbătrânit, dar vesel. Își deschidea computerul și se juca pe internet căutând orice ca să-i treacă timpul. Când venea sora să-i pună legatura pentru intravenoase se bucura de parcă i se aducea un tort de ciocolată. Noi, cei cu Lyme, ne minunam că avem în fața noastră asemenea model de forță, îl admiram sperând că ne va ajuta și pe noi în lupta pentru distrugerea bacteriilor ucigașe.

Pe același rând cu Larry se așeza Tamara, care alegea invariabil același fotoliu, chiar lângă deschiderea de intrare în salon, apucându-se să lucreze la computer. Când ne-am mai împrietenit ne-a spus că era arhitectă, dar lucra ca freelance în advertising. Figură inteligentă de om capabil și dedicat, care trebuia să-și facă serviciul chiar în suferințele de ore lungi de așteptare ca blestematele lichide să-i picure prin vene. Chipul ei era marcat de câteva riduri de expresie, plăcută, fără a fi „frumoasă, mereu proaspătă și optimistă. “Acesta este sacul meu norocos” spunea ea de cum intra pe ușă, lăsând jos bagajul umplut cu diverse lucruri, ca să-și instaleze comod computerul pe genunchi, având doar o mână liberă pentru operat mouse-ul. Mi-a plăcut de ea din prima clipă și i-am spus de unde-i vine numele, fiindcă îl pronunța cu un accent nepotrivit, crezând că are origini rusești; povestea reginei Tamar a Gruziei și a poetului Șota Rustaveli care îi închinase poemul „Viteazul în piele de tigru”. Legenda spunea că regina Tamar fusese o femeie frumoasă, deșteaptă și curajoasă ca un bărbat, luptând pentru apărarea teritoriilor țării ei, motiv pentru care a rămas iubită și neuitată în istoria gruzinilor de-alungul a opt secole. Am văzut-o pe Tamara noastră impresionată de poveste, mai ales că-i spusesem că numele i se potrivește de minune. Când o vedeam cum   se aruncă pe computer, apoi la telefon, manipulând conversații cu o voce controlat calmă cu diferiți clienți, dând apoi instrucțiuni celor doi copii ai ei, stabilind cu soțul unde, ce și cum să rezolve în ziua respectivă, mă complexa. Când mi-a mai spus că mai are acasă, în Indiana, trei cai, doi măgari, doi câini mari și un motan, pe lângă copii, am privit-o încremenită: foarte capabilă, eficientă și harnică. N-aș fi fost în stare să manipulez atâtea operații pe minut, să-mi fi plătit toți banii de pe lume! Memoria ei distributivă, lucrul concentrat în acel loc unde toți vorbeau creând un zgomot de fond destul de puțin îmbietor, plus durerile și presiunea de la intravenoase; credeam că privesc un fel de om–robotizat care nu era afectat de nimic când este pus „în priză”. Extrem de sensibilă în acelaşi timp, săritoare mereu gata să ajute cu ceva, interesată fiind de situația fiecărui pacient prezent în salonul nostrum de suferințe..

După atâtea luni petrecute împreună în fotoliile de surghiun s-a legat între noi o amiciție neobișnuită, devenisem atașați cumva unii de alții, precum într-o familie cu copii vitregi. Suferința unește. Ne făceam confesiuni, ne schimbam rețete de mâncare, articole recente despre teste și tratamente pentru Lyme, adrese de internet și telefoane, ne îngrijoram când unul dintre cei așteptați nu apăruse dimineața, așa încât spre sfârșitul lungii noastre aventuri medicinale ne-am propus să ne mai vedem, măcar odată pe lună, la o cafenea din oraș ca să schimbăm opinii și să aflăm noutăți despre evoluția bolii fiecăruia. Devenisem un fel de mic social club fără să ne dăm seama.

Meditând eu la grupul întâlnit la acel Healing Center am tresărit dintr-odată gândind că toți pacienții veneau din oraș; nu văzusem unul venit de la țară, unde l-ar fi putut mușca mult mai ușor vreo căpușă purtătoare de bacterii Lyme, înțepa un țânțar infectat, vreo viespe, sau păianjeni. Atunci cum să ne fi nimerit aceste scârboase insecte numai pe noi, cei locuind în oraș?? Ceva nu suna în regulă în logica mea și m-am apucat de căutat asiduu literatură legată de Lyme, bolnavi și medici care au întâmpinat aceleași greutăți în dezlegarea misterul bolilor generate de bacterii răspândite prin mușcătura sau ințepătura diverselor orătănii. Așa am aflat dintr-un articol al unui medic care se tratase el însuși vreo cinci ani de Lyme, că bacteriile și virușii aflați pe continentul nostru fuseseră „scăpate” din niște experimente militare.

Foarte interesant, mi-am zis!

Am sunat în România ca să aflu că acolo nu au semnalat nici un caz de Lyme încă. Am contactat prieteni medici din Franța și Germania, care mi-au confirmat că știau despre această boală, dar nu avuseseră multe cazuri, deci nu stabiliseră un anume protocol de tratament, adică nu erau alarmați de pericolul unei epidemii; foloseau ceva antibiotice și cam atât. În Danemarca nu călătoriseră nici căpușele, nici țânțarii, nici viespile, nici păianjeni purtători de bacterii; prietenul meu de familie, doctor cu mulți ani de experiență, nu întâlnise asemenea cazuri.

Din nou stupoare fiindcă în America avem declarată prezența bolii numită Lyme Disease de peste douăzeci și cinci de ani… Concluzia era clară: această boală a fost răspândită cu ajutorul insectelor inoculate în laboratoare speciale, sau oricăror alte creaturi ce pot veni în contact cu omul. Suntem așadar victimele unor atacuri perfide de care nu ne putem feri fiindcă țânțarii, muștele, căpușele, păsările sălbatece, căprioarele, roiesc în toate parcurile și pădurile unde ne ducem să ne recreăm și chiar în afara acestora. Toate aceste căpușe, păianjeni, țânțari există pe pământ de milioane de ani fără a fi fost periculoase fiindcă ar fi fost purtătoare de bacterii sau viruși. Am înțeles cu mare tristețe că viața noastră a devenit o luptă permanentă împotriva hranei otrăvite cu tot felul de chimicale, a legumelor și fructelor modificate genetic, a poluării aeriene (chemtrial) și terestre, a poluării cu zgomote infernale de muzică metalică (“cratițomană”, ar fi spus Mircea Crișan), claxoane de mașini, sirene de salvări și mașini de pompieri, dar cel mai rău al bombardării minților noastre cu informații false care să ne inducă sentimentul de teamă.

În ultimă înstanță ne este violat spiritul!

Ca să fim loviți tot mai rău ni se trimit acum bacterii și viruși pentru care nu există tratamente, deci motive de a se începe noi cercetări de către companiile farmaceutice au cheltuit sume exorbitante; Big Pharma pretextând că se preocupă de salvarea vieților noastre. De acum înainte va trebui să trăim la întâmplare și la voia celor care experimentează pe noi orice metode pentru a ne scurta viețile, după ce ne-au folosit, apărându-le în schimb pe ale lor.

Foto. Monica Ligia Corleanca

Mărtișor, 2015