Pădurarul de la Băile Felix

Oana ROTARIU

Nu e întâmplător că destinul ne face să deschidem ochii pe pământ într-un anume loc și ne dă identitate într-o anumită rasă, etnie, religie și cultură.

Dar traseul pe care îl urmăm în viață e dictat de alegerile noastre.

Care anume dintre ele? Toate.

Toate situațiile de viață pe care le întâlnim și pe care ne grăbim să le catalogăm în fel și chip vin fără manual de utilizare.

Cu toate astea, de fiecare dată, ne este pus la dispoziție întreg arsenalul de ustensile de care avem nevoie pentru a le soluționa.

Pe undeva în evoluția asta a noastră ne-am obișnuit să credem că Dumnezeu e acolo sus pentru a ne judeca la tot pasul.

Felul în care am fost educați ne determină să vedem greșeli și vinovați peste tot în jurul nostru.

Uneori, pare că reușim să ne regăsim liniștea doar atunci când avem înspre cine arăta cu degetul, sau să găsim pe cineva în ograda căruia să putem arunca toată așa-zisa vină.

Te-ai întrebat vreodată oare ce gândește Dumnezeu atunci când privește o balerină care face câțiva pași incorecți?

Ce-și zice El când o vede cum se chinuie zi de zi să-și perfecționeze tehnica, eleganța și armonia mișcărilor, când se străduiește să-și rafineze expresiile și trăirile interioare spre a ne putea transmite nonverbal o poveste?

Crezi că i-ar considera greșeli sau doar încercări nereușite în drumul ei spre desăvârșire?

E oare întâmplător că pentru a-și urmări evoluția, balerina se privește și se antrenează într-o încăpere cu oglinzi montate pe toți pereții?

Nu e oare mai ușor să ne observăm din exterior și ăsta e motivul pentru care ne privim în oglindă?
Cred că ar fi mai potrivit să facem și noi la fel.

Să ne observăm fără a ne critica, să ne acceptăm fără a ne învinovăți și să ne respectăm toate deciziile oricât de bune sau rele ar putea părea în ochii altora.

Iar dacă ceva nu ne-a reușit așa cum am sperat, să ne iubim, să nu ne denigrăm în ochii propriei conștiințe și  să mai încercăm încă și încă o dată.

În definitiv, cred că așa face și Dumnezeu: pentru că ne iubește și ne are grija, ne privește nu pentru a ne judeca, ci doar ca să ne pună întotdeauna și necondiționat la dispoziție tot ceea ce ne trebuie, în fiecare moment al vieții noastre.

Pentru ca să creștem, să ne întărim și să ne desăvârșim El ne lasă să cădem și să ne ridicăm ori de câte ori avem nevoie…

Iar dacă vreodată nu găsim puterea de a ne ridica și singuri, El ne trimite în drum acele persoane care exact în acel moment au nevoie să întindă cuiva o mână de ajutor.

Dumnezeu are o manieră extraordinar de delicată de a se comporta cu oamenii vulnerabili și de a-i pregăti să facă față unei vești teribile.

Eram la Băile Felix în concediu, răvășită, supărată și neîmpăcată cu mine, cu o depresie care se agrava cu fiecare zi care trecea.

Simțeam că ceva rău se petrece cu mine, în mine și aveam nouă luni de când mă căutam pe la toți medicii, pentru a primi un diagnostic, iar disconfortul meu să primească un nume, ca mai apoi să pot face ceva să simt că trăiesc din nou, cu adevărat.

Toate analizele de sânge îmi ieșeau perfecte, fără ca absolut nicio valoare să fie ieșită din parametri normali.

Nu mă durea nimic la modul concret.  Simțeam doar o durere generală, o oboseală exagerată ce se cuibărise peste tot prin mine și-mi era frică.

Frică de ce? De toate, în special de moarte.

Mi-era atât de frică de moarte, că mi-era până și frică să trăiesc.

Cu toate astea, găseam puterea ca totuși, cumva, să pun durerii o mască, să zâmbesc și să mă mișc mai mult sau mai puțin în sensul vieții.

Așadar, să continuăm.

Eram la Băile Felix unde apele radioactive și-au adus o contribuție destul de substanțială asupra stării mele de sănătate și tumora pe care nu știam că o am la sân a devenit vizibilă (ulterior s-a stabilit clinic că se propaga cu o viteză de 60% în fiecare zi).

Făceam anticameră la o distinsă doamnă doctor, ajunsă la vârsta senectuții, dar care își mai păstrase colaborarea cu unitatea medicală respectivă, din dragoste pentru oameni.

Doamna, pe nume Oana Nicodim, e unul dintre acei medici care aparțin vechii școli de medicină românești.

Unul dintre doctorii obișnuiți să vadă în pacient și prin pacient, capabili să pună un diagnostic doar discutând cu el de la om la om, palpând și punând mâna pe fiecare centimetru din corpul și sufletul lui.

Alături de mine, tot pentru consultație, s-a așeazat un domn fermecător, un tip înalt, cam la 1,80 metri, cu părul alb și burtică. Avea ceva din alura și chipul lui Moș Crăciun.

A salutat și la un moment dat a intrat în discuție cu o doamnă care se plângea de tot și de toate…de la culoarea șosetelor și până drumul lung pe care trebuia să-l facă înapoi până acasă.

Graiul lui dulce te fermeca pe loc. Vorbea cu dialect, exact ca-n poveștirile lui Creangă, în dulșili grai moldovinesc.

Mi s-au umezit ochii și mi s-a făcut dor de casă și ca magnetizată îi sorbeam fiecare cuvințel.

Era foarte volubil și se distra copios pe seama faptului că liftul nu funcționa și că el a fost cazat la etajul opt.

Se afla de trei zile la băi și povestea că în prima zi i-a fost mai greu să urce până acolo, dar următoarele două zile a reușit să intre în ritm.

Ne-a pus la curent cu faptul că venea tocmai din județul Iași, că a fost pădurar și că toată viața lui n-a mers decât pe jos și că nu lasă să treacă nicio zi fără să facă o plimbare până la pădure și-napoi.

O spunea cu atâta dragoste și fervoare de simțeai cum pădurea pentru el era un fel de iubită sau, de ce nu, poate unica iubire adevărată.

Și nu știu cum și de ce, tam-nesam, a ținut să ne împărtășească și nouă despre faptul că el și-a ghidat întreaga viață după educația primită de la bunicul lui, care-l învățase așa:

”Uită-te afară! Acum e frumos și soare, dar în cinci minute poate o veni o furtună care să culce totul la pământ și să nu mai recunoști nimic din ceea ce-ți era atât de familiar. Așa e și în viață, dar tu să faci în așa fel încât nici să nu te bucuri prea tare nici să nu te superi prea rău!”

Apoi distinsul domn a adăugat: ”Și am avut și eu o groază de tras în viața mea, la cei șaptezecișiopt de ani ai mei.”

Am rămas stupefiată, omul nu părea nici de șaizeci de ani. Fapt pentru care și-a scos cardul de identitate și mi-a dovedit că așa era.

Nu rețin numele lui… în general rețin doar culoarea ochilor și sufletul omului.

Apoi a fost poftit la consultație, am urmat eu și n-am mai apucat să vorbim nimic, nici atunci, nici de atunci încolo.

Cert e că deși eram deja de o săptămână la băi, abia după această întâmplare și în acea zi am simțit nevoia să-i spun doamnei doctor despre faptul că sânul meu drept s-a deformat și e întărit.

M-a rugat să-i arăt unde, m-a palpat, m-a invitat să mă așez și cu un calm deosebit și o privire de un albastru ca cerul, la care a adăugat un zâmbet plin de iubire, mi-a spus că ar dori ca atunci când ajung acasă să mă prezint de urgență la medic pentru investigații.

Și pentru ca să nu mă sperii de tot și să fie sigură că așa am să și fac, m-a rugat ca mai apoi să o sun și să-i confirm că totul este bine.

Totuși, a ținut să-mi spună că ar trebui să țin cont că nimeni nu are garanția zilei de mâine.

Apoi a arătat înspre ea ca înspre un exemplu viu și mi-a spus că e un fel de miracol că ea încă e în viață și trăiește.

Asta pentru că în urmă cu mulți ani, după un accident de mașină prin care a trecut împreună cu soțul ei i s-au dat șanse minime de supraviețuire.

În schimb, soțul ei, care atunci scăpase viu și nevătămat, a murit foarte de tânăr de infarct miocardic, la câțiva ani după acel incident nefericit.

Mi-a mai spus că și de-ar fi să am și cancer pot trăi mult și bine și că doar Dumnezeu e cel care rânduiește chestiunile astea pe pământ.

Am plecat de la ea pe gânduri…

Începusem să cam întrezăresc ce e în neregulă cu mine… dar încă nu aveam nicio confirmare…

Acum, privind în urmă la viața mea, îmi dau seama, fie că putem vedea sau nu, sau putem conștientiza sau nu, suntem îngeri unii în viețile celorlalți…

Iar câteodată, îngerul vieții noastre așează ca pe un buchet de flori sufletul nostru pe banca goală din viața altui înger…

Nevoia unuia de a fi salvat e întotdeauna completată  de nevoia celuilalt de a salva pe cineva…

Frumusețea situației e că, până în final, nimeni nu știe cu certitudine cine pe cine a salvat cu adevărat…

Foto: Iuliana Ojog