March 14, 2024

Curentul International

Curentul International Magazine

PIELEA ȘI SEMNELE

7 min read

PIELEA-SI-SEMNELE-X2wbDan CARAGEA

 

 

Când vorbim despre nud, ceea ce ne apare cel mai des în minte este imaginea pielii, singurul organ care se poate revela Celuilalt. Schimbarea petrecută de-a lungul anilor, alterarea texturii, apariţia ridurilor, a cutelor, a vergeturilor, a mărcilor diverselor mutilări, o înscriu în istorie, pentru că pielea are propria-i cronologie, motiv pentru care artele plastice şi fotografia au pus într-o lumină specială nenumăratele ei reprezentaţii. Este de prisos să insistăm asupra faptul că pielea este cea care conferă corpului frumuseţea şi senzualitatea deplină, modelele tinere fiind mai totdeauna preferate în distribuţia spectacolelor de nuduri. Când un artist îşi alege ca model o puberă sau o fragedă adolescentă, dincolo de fantasmele legate de mitul virginei sau de pulsiunile pedofile, observăm, cu precădere, fascinaţia pentru pielea perfectă, înainte chiar ca forma sânilor sau a coapselor să capete deplina împlinire şi pregnanţă. Mai mult, acest vestmânt natural al trupului, purtat în spectacole private sau cu public, este şi singura realitate a corpului pe care o putem percepe şi poseda cu adevărat.

 

Este semnificativ timpul şi atenţia pe care femeile o acordă astăzi îngrijirii pieli. Petrec ore nesfârşite în saloanele de frumuseţe, combinând adesea băile cu tratamentele rezervate odinioară doar doamnelor de viţă nobilă. Înfrumuseţarea este un act democratic şi relativ accesibil, preocupând nu doar femeile, ci, mai de curând, şi pe bărbaţi. Scopul tratamentelor şi al relaxării este menţinerea „plasticităţii”, a supleţei şi sănătăţii pielii. Mitul frumuseţii eterne se spulberă însă odată cu apariţia ridurilor, a celulitei, a pielii cu aspect de coajă de portocală şi a mărcilor chirurgicale. Aşadar, pielea trebuie să-şi conserve pentru o cât mai lungă perioadă frumuseţea, adică textura catifelată, aspectul curat şi lucios, elasticitatea perfectă, nuanţele calde care pot varia cu anotimpurile, mai deschise sau mai bronzate, după gust. O cerinţă la modă provine din oroarea de pilozităţi şi poate merge până la epilarea completă a trunchiului şi membrelor, făcând ca oamenii să sufere un regres, nu doar vizual, un fel de întoarcere simulată în prepubertate. Părul pubian este îndepărtat cu grijă, iar dacă se mai lasă câte o dungă „estetică”, aceasta devine urma care evocă, în limbajul destăinuit Celuilalt.

Nu încape îndoială că pielea este percepută sincretic, iar artele şi fotografia trebuie să-i transmită privitorului sugestii intime. Dincolo de ceea ce vedem pe scenele vieţii sau ale artei, pielea miroase, are gust, scoate sunete şi deşteaptă dorinţa de a o atinge. Bucuria mângâierii este cea mai frecventă manifestare a plăcerii sexuale. Cum relaţia între doi parteneri ţine de chimismul pielii, de alchimia atingerii, este de la sine înţeles că satisfacerea dorinţei depinde, în bună măsură, de tot ceea ce pielea îi comunică Celuilalt. De aici şi importanţa ritualurilor de întreţinere, purificare şi sporire a senzualităţii de care pomeneam mai sus.

 

În artele plastice şi în fotografie, redarea texturii şi a nuanţelor pielii constituie o dificultate sporită pentru artist în captarea frumuseţii şi erotismului modelului. Istoria artei ne oferă un lung discurs pe această temă. Paleta cromatică s-a schimbat şi ea în raport cu moda şi cu gustul dominant, căci pielea participă la identitatea socială a persoanei. Există o piele aristocratică şi una plebee, o piele tânără şi o altă bătrână, o piele feminină şi o alta masculină, toate acestea într-o gamă enormă de varietăţi.

 

Într-un tablou întitulat Cupidon îndoindu-şi arcul, c. 1533-1534, Parmigianino înfăţişează un adolescent ce-şi întoarce capul ca şi cum ar fi conştient de tulburarea sexuală pe care o provocă în muritori. Este un amestec bine surprins, de îndrăzneală şi de obrăznicie, în acea expresie care pare a se înfrunta cu o alta, cea a spectatorului concupiscent. Obrajii zeului sunt îmbujoraţi, iar fundul este tratat cu roşeaţa sugestivă a sângelui care curge cu repeziciune prin vine. Şi mai ghiduş, un alt amoraş, trimis să deştepte sexualitatea, încercă să supună, chinuind, o fetiţă. Aripile de înger sunt aici convenţie pură.

 

Ce se întâmplă azi cu corpul îmbătrânit, al cărui vestmânt poartă nenumăratele mărci ale decrepitudinii ce echivalează cu o moarte anunţată? Unii artişti încearcă se denunţe drama legată de unicitatea frumuseţii trupului tânăr, considerând-o o prejudecată psihosocială alienantă. La urma urmei, dacă ne putem simţi atraşi de femei sau bărbaţi mai în vârstă, al căror corp nu poate camufla mărcile timpului, înseamnă că esteticul nu este, fantasmatic vorbind, atât de strict circumscris temporal.

 

În altă ordine de idei, apar destul de des expunerile de corpuri aparţinând altor rase, incluse probabil în stereotipiile frumuseţii universale. Oricum ar fi, pielea negresei, mulatrei, arăboaicei, ţigăncii, indiencei, japonezei etc. sunt mai curând integrări fantasmatice în globalizarea dorinţelor, decât un discurs politic împotriva discriminării. Nu încape îndoială că oamenii fantazează azi, ca şi ieri, cu imaginea corpurilor care aparţin altor culturi, în care văd chiar un spor de sexualitate, tot aşa cum fantazează cu vedetele ale căror exchibiţii sunt aproape întotdeauna provocatoare.

 

Dar pielea nu este doar un organ venerat în sine, ea este, deopotrivă, suport al diverselor însemnări, este pergamentul pe care se pot aşeza litere sau semne simbolice. De ani buni, arta tatuajului cunoaşte o înflorire fără precedent, dar şi o activare a raporturilor cu artele zise primitive. Tatuajele scapă, cel mai ades, decodificării subtile, fiind înscrisuri prin care încercăm să-i comunicăm un mesaj Celuilalt, chiar dacă ornamentica rămâne fără o înţelegere raţională, suscitând doar emoţionalul şi manifestările inconştientului.

 

În ciuda tuturor mutilărilor pentru redobândirea frumuseţii, cicatricile evocă rana simbolică care separă tinereţea de bătrâneţe, adevărul de minciună, naturalul de artificial. Mai mult decât în alte împrejurări, pielea va aduce la suprafaţă textul vinovăţiei originare, al păcatului pentru care omul a fost izgonit din rai. Acesta este şi motivul pentru care cicatricile, ca şi ridurile, înscrise pe pergamentul flasc, ne vorbesc, prin permanenţa şi evidenţă lor, despre cădere şi moarte.

 

Secole de-a rândul, pielea a trebuit să fie ascunsă, pentru că revela, simbolic, păcatul, dar şi ruşinea diferenţei sexuale a fiinţei umane simţită în faţa Creatorului. Până şi degetele de la picioare trebuiau, cu câteva secole în urmă, ascunse, mai ales în familiile aristocratice. Şi astăzi apare uneori un sentiment de stânjenire atunci când bluza ne iese din pantaloni când ne aplecăm sau când coapsele arată mai mult decât trebuie să se vadă sub fustă. Dezvelirea brusă, accidentală, provocă râsete, chicoteli, o stare de agitaţie în public. Este jenant să ţi se vadă chiloţii, deşi nu este jenant să apari cu sânii goi pe plajă. De aceea, aceste jocuri ale dezvăluirii pielii pot fi transformate de artist în afrodiziace, pot incita şi excita spectatorul mai mult decât expunerea complet nudă. Care să fie secretul? Frumuseţea şi seducţia trebuie să gliseze abil peste psihologia îndrăznelii şi a pudorii, a obscenităţii şi ruşinii de a dezvălui pielea secretă, semn că mitul ascunderii face parte din strategia abilă şi voluntară a cuceririi Celuilalt. La fel şi tatuajul care, în locuri intime şi doar în dragoste arătate, conferă pielii nevăzute ceva din sacralitatea originară a goliciunii edenice.

 

Să abordăm acum problema machiajului şi a măştii. Freud spunea că omul are două feţe: una individuală şi o alta construită social. Jung, mergea mai departe, aducând în vocabularul de bază al psihanalizei, termenul latinesc „persona”, adică, deopotrivă, personaj şi mască, precum şi ideea rolurilor pe care le jucăm în viaţă, mereu în regia Celuilalt. În Portret şi psihologie, făceam distincţia între „chipul exterior”, fizionomic şi psihosocial, şi cel „interior”, intim, al trăirilor, care poartă indiciile existenţei sufletului şi spiritului, separând astfel reprezentaţia (jocul rolurilor şi măştilor pe scena vieţii şi artei) de reprezentare (simbolizarea vieţii intime).

 

În bună parte, ambiguitatea istorică a femeii, între o Marie Neprihănită şi o Marie Magdalenă, pare a fi responsabilă de proliferarea diverselor măşti şi schimbări la faţa, dar şi de dublul repertoriu de stereotipii, toate creaţii ale segregării masculine. Este motivul profund, credem, pentru care femeile îşi alterează subtil imaginea identitară. Deseori, după o decepţie amoroasă, sau dintr-o motivaţie inconştientă, femeile îşi vopsesc sau tund părul, schimbă machiajul, oja, ceea ce mă duce cu gândul la nevoia de a „şterge” din memorie chipul exterior consumat prin arborarea unei fizionomii noi. Se presupune că cel puţin trăirile şi stările sunt fenomene ciclice şi ciclotimice.

 

Mai mult decât în oricare altă epocă, femeile contemporane, de foarte tinere, sunt atrase de a reprezenta această identitate multiplă, drept pentru care, instinctiv, chipul şi corpul trebuie mereu preschimbate. Nu natura femeii este cea care se schimbă, ci aparenţa, felul cum aceasta înţelege să-şi joacă rolurile pe scena omniprezentă a vieţii. Bărbatul nu mai este doar regizorul unic al spectacolelor, căci s-a obişnuit să urce pe scenă, machiat şi costumat, efeminându-se şi declamând tuturor acelaşi poem de amor.

 

Dan CARAGEA

Bucureşti

23 august 2013

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.