BĂLCESCU FLUTURÂND (1) POEME

Ştefan DUMITRESCU

 

IISUS-BĂLCESCU

 

M-aş tot pierdea prin neguri şi lumine,

Căzând prin mine veşnic m-aş tot duce,

Eu răstignit pe Tine ca pe-o cruce,

Tu răstignit pe ţipătul din mine.

 

Te simt în mine ca melancolie,

Sfâşietoare, naltă, dureroasă,

Murmură dulce firea-mi de mătasă,

Un urlet sunt, înfipt în veşnicie!

 

N-afară şi-nlăuntrul lui răsfrânt,

Silabă sunt şi literă cu care,

Vorbeşti cu tine. Naltă întrebare,

Ecou însângerat al unui gând.

 

M-aş tot pierdea prin neguri şi lumine,

Căzând prin mine veşnic m-aş tot duce,

Tu răstignit pe mine ca pe-o cruce.

Eu răstignit pe ţipătul din Tine!

 

 

ERAM UN FEL DE AER LÂNGĂ MUNŢII CARPAŢI

 

Eram un fel de moarte eram un fel de-a fi

eram un fel de aer lângă munţii Carpaţi

un cer pustiu deasupra unor popoare albe

pe-al cărui fund de mare cântând mă aşteptaţi.

 

Şi băteau vânturi sfinte stranii din altă ţară

şi buzele mele prea fluturau în vânt

eu mă uimeam de toate eram un fel de mare

eram un fel de munte eram un fel de sfânt.

 

Şi-o ceaţă şi mai albă urca din faţa mea

ca într-un vis antic nu se mai vedeau munţi

eu te gândeam pe tine un foc aprins pe zări

ca să lumini lumea şi ca să nu mă uiţi!

 

 

PĂRINŢII

 

Părinţii pe fundul lumii

Culcaţi cu faţa în sus

Razele care pleacă din ochii lor

Rulează pe cer istoria neamului!

 

 

INERŢIE

 

Pornise vânătoarea

De două mii de ani

Şi rămâneau în urmă

Vârfuri de munţi pe cer

 

Şi se vedea pe dealuri

Cumplita lumii fiară

Şi se pierdea în zare

Şi-n ceţuri de apus

 

Caii-nfloreau albaştri

Trişti proiectaţi pe râpi

Ducând pe ei poporul

Arzând şi violet

 

Răsunau codrii roşii

De ţipete şi toamne

Şi-un corn se-auzea straniu

Din începutul lumii

 

Şi răsărea pustie

Ţipând înalt sub cer

Şi se-ndoiau demenţii

C-ar urmării ceva

 

Şi-n liniştea de sfere

Şi toamne de uraniu

Apărea însăşi fiara

Pe faţa vreunui lac

 

Şi iar porneau sălbatic

Popoarele pe cai

Târziu se mişca bolta

Înalt deasupra lor

 

Şi chiuiau prin codri

Chipurile prearoşii

Şi se topeau sub ele

Caii de-atâtea vremi

 

 

Şi trecea vânătoarea

Prin secoli de apus

Proiectată pe dealuri

Un dor al nimănui

 

Şi venea din adâncuri

Nesfârşit ca un plâns

Cornul cel melancolic

Aprinzând lumea-n slăvi

 

Cum se vedea un fulger

Arzând în veci pe zare

Şi se vedeau schelete

De cai lucind pe munţi

 

Şi iar apărea fiara

Fosforică şi sfântă

Şi se lumina marea

De-atâtea suferinţi

 

Şi se pierdea pe ţărmuri

Mistica vânătoare

Roşii nori de pulberi

Se ridicau din zări!

 

 

CE ŢARĂ,  DOAMNE,  ŞI  CE  NEAM  TRIST !

 

Ce ţară, Doamne, ca un pahar.

Şi ca un strigăt. Şi ce neam trist!

Răstignit pe munţii Carpaţi ca  un Christ,

Vieţuind pe pământ în zadar!

 

Două mii de ani de umilinţă adâncă.

Degeaba. Degeaba atâtea războaie,

S-ajungem un popor de buboaie,

Pline de ură ca o speluncă!

 

Degeaba Eminescu. Degeaba Ştefan.

Dacă ne mâncăm între noi ca nişte hiene,

Săraci că n-avem pe fund nici izmene.

Două mii de ani de istorie-n van!

 

Ce ţară, Doamne, ca un pahar.

Şi ca un strigăt. Şi ce neam trist.

Răstignit pe munţii Carpaţi ca un Christ.

Vieţuind pe pământ în zadar!

 

 

DE-AM FI AVUT ODATĂ MĂCAR ŞI NOI NOROC

 

De-am fi avut odată şi noi noroc, Cumplite

Măcar odată-n veacul atât de-ntunecat

Când munţii gem de apă de parc-ar fi adâncuri

Şi tu pluteşti pe-o ţară ca pe-o apă umflat.

 

De-atâta umezeală putrezeşte şi noaptea

Şi-ntunericul lumii musteşte grohăind

Şi se aude în lucruri  ca-n nişte săli pustie

Cum sapă umezeală dinspre moarte venind

 

E-atâta umezeală în timp că suntem orbi

Şi se aude lumea cojindu-se ca zidul

Verde de atâta apă ni se arată destinul

Şi tu te vezi din ceruri cumplit de trist păzindu-l

 

De-am fi avut o dată şi noi noroc, Cumplite

Măcar odată-n veacuri să fi avut noroc

De nu ne dai puhoiul şi ne făceai mocirlă

Ne-ai fi vărsat pe creştet tot cerul tău de foc

 

Totul e-o gelatină un nămol ontologic

Nu se mai cunosc margini nici lucruri  nici morminte

Ne amintim oceanul duhnind din Începuturi

Şi-ntrezărim prin timpuri mâlurile preasfinte.

 

 

PIEIRE

 

Şi se duc popoarele

Scăpărând apusurile

Şi-o apucă-n jos pe-o vale

Care urcă sus în cer!

 

 

CREDEAM

 

Credeam că viaţa  îmi va fi frumoasă

Voiam în tinereţe să înving

Mi-e în istorie atât de frig

Când nimănui de mine azi nu-i pasă.

 

Voiam să fericesc mulţimi norod

Să duc istoria în zări departe

De-aceea  învăţai atâta carte

Din toate astea azi nimic nu pot.

 

Ci mi se rupe sufletul de jale

Eu tot voi crede însă în putinţă

A lumii este azi a mea fiinţă

Aşa cum lacrimile-s ale tale!

 

Ştefan DUMITRESCU

Bucureşti

mai, 2013