JOCUL HIMERELOR – UN ROMAN INCITANT A LUI HARRY ROSS
6 min read
Mihai BATOG-BUJENIŢĂ
Faptul că Harry Ross, revine în această primăvară cu un nou volum, la destul de scurt timp după cel din vara anului trecut, nu mă miră. Îi cunosc puterea de muncă şi efervescenţa creatoare. Este însă absolut admirabilă capacitatea de a rămâne interesant şi chiar fascinant în scrierile sale despre problematica, spinoasă ce-i drept, a cuplurilor. Asta fără a fi moralizator sau sfătuitor, ci doar obiectiv, spiritual şi plin de resurse care, consider că numai în parte, sunt inspirate de viaţa reală. Majoritatea, aşa cred, sunt rezultatele planurilor imaginative, însă atât de bine articulate încât nu ne-ar surprinde dacă le-am afla ca poveşti adevărate prin cine ştie ce colţuri ale lumii.
În consecinţă, romanul „Alergând după himere” (ed 24: ORE Iaşi; redactor de carte Ana Parteni, cu o prefaţă Ion Holban) se înscrie în acel flux al creaţilor lui Harry Ross uşor de citit, plăcute şi inteligent alcătuite despre care însă, după lectură, ai multe de discutat. Şi, hai, să fim sinceri! Ce autor nu-şi doreşte să se afle, ca subiect literar, în abordările mai mult sau mai puţin aprinse ale cititorilor?
Dar pentru că vorbeam despre subtilităţile scrierilor lui Harry Ross poate ar fi bine să analizăm pentru început sensurile conceptului: Himeră. Iar pentru aceasta recursul la informaţia mai complexă a dicţionarelor mi se pare absolut necesară. Deci: Himera (greacă Χίμαιρα derivat din χίμαρος, khimaros „capră”) reprezintă în mitologia greacă un monstru tricefal, având un cap de leu, unul de capră şi unul de şarpe sau de balaur. După Hesiod, este un monstru feminin, născut din cuplul Echidna-Typhoon. Termenul Himeră mai este folosit pentru a descrie orice monstru compus din mai multe părţi de animal. Chimera (himera) este în general considerată un monstru de gen feminin, deşi este de obicei portretizată în arta grecească ca având o coamă de leu. Zărirea Himerei era considerată de rău augur. Monstrul grecesc apărea de obicei înainte de producerea unor dezastre, cum ar fi: naufragii, furtuni violente şi erupţii vulcanice. Vergilius plasează Himera la porţile lui Hades împreună cu alţi fraţi de-a ei şi a altor creaturi monstruoase. Există posibilitatea ca Himera să simbolizeze frigul iernii: capul ei de leu – gerul, capul de capră – furtunile de zăpadă (în greacă agis înseamnă atât cu trăsături de capră cât şi furtună) şi capul de şarpe – bolile iernii.
Să consultăm însă şi definiţiile: „HIMÉRĂ, himere”:
- Închipuire fără temei, fantezie irealizabilă; iluzie, fantasmă.
- Monstru în mitologia antică greacă, închipuit ca un animal cu cap de leu, cu corp de capră şi cu coadă de şarpe; p. ext. motiv decorativ reprezentând un astfel de monstru.
- (Bot.;în sintagma) Himeră de altoire = plantă ale cărei ţesuturi sunt diferite din punct de vedere genetic.
- (Biol.) Organism produs prin fuziunea a doi sau mai mulţi zigoţi distincţi. – Din fr. chimère, it. chimera, lat. Chimaera.
HIMÉRĂ s. v. utopie. amăgire, închipuire, fantomă.
Am considerat necesară această trecere în revistă a unui concept atât de versatil care de la reprezentările mitice dar cu evidente trimiteri către viaţa reală şi până la construcţiile ideatice iluzorii dar convenabile ale fiecăruia dintre noi, dau sensuri şi valenţe foarte subtile şi profunde termenului aflat prioritar în problematica acestui roman.
Concret, autorul pune în scenă mai multe cupluri fiecare cu himera sa. Aparent, aceeaşi situaţie din punct de vedere social, însă fiecare cu specificul său profund cu particularităţi care nu se pot înscrie la asemănări, prin urmare fiecare cuplu, un univers. La fel de complex şi infinit precum acela pe care se tot străduieşte Stephen Hawkins să ni-l explice. Fără prea mulţi sorţi de izbândă, totuşi!
Aşadar, avem un cuplu ale cărui rădăcini le aflăm într-o minunată poveste de dragoste, un cuplu de succes, Gina şi Henry Biran, el pictor recunoscut, deci bine cotat pe piaţa de profil, ea o excelentă organizatoare, proprietara unei galerii de artă. Lumea lor este una rafinată aflată dincolo de problemele materiale însă roasă de criza vârstei critice a bărbatului. Criză „rezolvată” de el printr-un amor presupus a fi „recuperator” din toate punctele de vedere prin legătura cu exotica dansatoare Carmen.
Un al doilea cuplu, inspirat introdus în acţiune, este cel al foarte tinerilor Tom şi Liliana, în fond nişte copii care au, justificat, impresia că iubirea lor este una unică, nemuritoare, demnă de a intra în legende. Cam aşa cum am crezut, la început şi părinţii lui Tom şi de ce să nu recunoaştem aşa cum credem cu toţii în unele momente ale vieţii, atunci când trecerea timpului nu s-a pronunţat încă.
Al treilea cuplu cu implicare majoră în acţiune este cel al Cristinei, londoneza lipsită de prejudecăţi, aparent superficială, dar în fond foarte raţională şi cu o idee fermă despre libertatea individuală care împreună cu bogatul şi rafinatul colecţionar de artă Luciano, contrabalansează şi echilibrează naraţiunea, dându-i credibilitate şi realism. Şi acesta cu visele dar şi cu frustrările sale.
Mai sunt şi alte cupluri precum Helena şi Egon oameni pentru care iubirea este reprezentată de încredere şi stabilitate în viaţă, ambii fiind la o vârstă care exclude romantismul sau iluziile şi dau un binevenit exemplu de relaţie în care focul patimilor este suplinit, cu succes, de grija faţă de trăinicia familiei. Copii fiind proveniţi din căsnicii anterioare. Singurii de altfel care abordează excesul de sentimentalism al Ginei cu propuneri concrete menite să asigure, în primul rând, traiul zilnic. Pare atât de prozaic, încât te şi întrebi de ce autorul introduce în acţiune, destul de episodic totuşi, acest cuplu. Poate nu am accentuat suficient! Harry Ross este un scriitor inteligent şi fiecare gest al său are o profundă justificare, aşa că trebuie urmărită atent lectura pentru a-i descifra sensurile.
Acţiunea în sine, este dinamică, plină de acele mici întorsături de situaţie sau în grafica personajelor (foarte reuşite trimiterile prin cuvinte şi gesturi la adevăratul caracter al dansatoarei exotice doar pe dinafară nu şi pe dinăuntru!), ceea ce face lectura cu adevărat pasionantă, iar dialogurile, inclusiv cele cam livreşti dintre tinerii Tom şi Liliana, reuşesc să dea veridicitate textului. Plus personajul aflat intenţionat în umbră, mama Lilianei, o tradiţionalistă inflexibilă, dar până la urmă, înfrântă de puterea iubirii celor doi. Fiind aceasta, relaţia dintre tradiţionaliştii conservatori şi adepţii realismului modern, o temă de larg interes în literatura scriitorilor evrei de limbă română.
Mai sunt desigur, exact ca în viaţă, cuplurile conjuncturale. Gina este o femeie frumoasă, atrăgătoare şi devenind, prin separaţie, disponibilă, are desigur diferite oferte. Un bijutier mai în vârstă, ceea ce i-ar putea reface finanţele cam zdruncinate, un ispititor florentin, nostim şi fermecător… Numai că… Numai că vă las dumneavoastră cititorilor bucuria de a descoperi cum evoluează lucrurile.
Mai fac doar o singură remarcă. Aşa cum ştim şi din alte scrieri ale lui Harry Ross, romanul nu se sfârşeşte de loc în stil hollywoodian şi nici în cel atât de îndrăgit al telenovelelor. Autorul are ştiinţa, pe deplin exersată, de a ne da posibilitatea să continuăm, cum dorim, sau cum gândim noi, acţiunea. Iar această libertate dată cititorului, vă asigur că, face textul şi mai incitant.
Mihai BATOG-BUJENIŢĂ
10 mai 2013
Iaşi
