Generalul Rădescu – De la manipularea de atunci la una din zilele noastre

Prin librăriile americane. Din culisele demiterii generalului Rădescu   

De la manipularea de atunci la una din zilele noastre  

Autor: Ioan Ispas (Wilmington, Delaware, SUA)

Mai are astăzi vreo relevanţă să aflăm amănunte despre căderea unui premier care a guvernat ţara câteva luni (6 dec. 1944 – 28 feb. 1945)? Da, pentru că informaţiile provin din rapoartele spionilor şi diplomaţilor americani şi britanici iar metoda manipulării prin cozi de topor de atunci este valabilă şi astăzi. S-au schimbat doar beneficiarii manipulării şi cozile lor de topor.

În lucrarea lui Michael Dobbs „Six Monts in 1945. FDR, Stalin, Churchill, and Truman – From World War to Cold War”, ed. Alfred A. Knopf, New York, 2012, există un capitol care tratează situaţia din România acelor timpuri. Autorul prezintă Bucureştiul la sfârşitul războiului ca un loc atractiv pentru spionii americani, pentru că  „oferea cam tot ce-şi putea dori un  tânăr absolvent de la Harvard sau Yale, femei frumoase, foarte sociabile, lux, chirii abordabile, intrigi internaţionale, high-classs socialising“ (pag.111).

Personalul misiunilor militare americane şi britanice era curtat de înalta societate de la Bucureşti, care le-a pus la dispoziţie limuzine luxoase (ca să nu pună mâna ruşii pe ele), le-a oferit cazare la preţuri simbolice şi erau invitaţi la toate petrecerile mondene care se ţineau lanţ.

Primul american care a venit la Bucureşti în septembrie 1944 a fost Franck Wisner, avocat de pe Wall Street, devenit spion, cu misiunea primită de la OSS (Office of Strategic Services), de a repatria cei aproape 2.000 de piloţi americani doborâţi la Ploieşti. După îndeplinirea acestei misiuni, rămâne în continuare la Bucureşti şi este martor la evenimentele care au dus la demiterea generalului Rădescu. Iniţial ruşii l-au agreat pe generalul Rădescu, pentru că fusese trimis la închisoare de mareşalul Antonescu (deoarece s-a opus continuării războiului dincolo de Nistru), dar au constatat în scurt timp că acesta tărăgănează plata despăgubirile de război şi că nu epurează administraţia de “fascişti“. A refuzat de asemenea să predea flota drept compensaţie pentru război. Nu de un astfel de om aveau nevoie ruşii în fruntea guvernului.

Foto. Generalul Nicolae Rădescu (1874-1953)

În 6 ianuarie 1945, comandamentul sovietic emite ordinul de deportare a etnicilor germani, bărbaţii între 17 şi 45 de ani, femeile între 18 şi 30 de ani. Wisner a încercat să oprească deportările, dar n-a reuşit, intrevenţia sa fiind ignorată de ruşi. OSS-ul a fost şocat de creşterea puterii sovieticelor în acelaşi timp în care toastau pentru o nouă eră a cooperării cu aliaţii.

OSS–ul primeşte informaţii despre un complot împotriva lui Rădescu. O sursă comunistă le-a raportat că în 22 ianuarie, Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Ana Pauker s-au întors cu instrucţiuni de la Moscova.

În 23 februarie ziarele româneşti publică un editorial din Pravda  care-l acuză pe primul ministru că “se opune forţelor democratice“. Două divizii NKDV au fost desfăşurate în jurul Bucureştiului. Prin capitală au fost împrăştiaţi fluturaşi care cereau „tuturor forţelor democratice” să vină în centrul Bucureştiului sâmbătă 24 februarie 1945, orele 14. Misiunea militară americană a primit informaţia că au fost mobilizaţi de comunişti 3.500 de oameni înarmaţi, care vor demonstra în faţa instituţiilor statului pentru a determina forţele guvernamentale să deschidă focul. Scânteia, în 24 februarie, publică un articol apel: „Cetăţeni ai Capitalei! Drepturile voastre şi libertatea voastră este în pericol. Fascismul renăscut grupat în jurul lui Maniu şi sprijinit de generalul Rădescu a început să devină agresiv şi încearcă să înăbuşe speranţele voastre pentru o viaţă mai bună. Noaptea neagră a dictaturii se întinde din nou peste noi… Poziţia internaţională a României este în pericol. Situaţia nu mai poate continua. Veniţi cu toţii la un miting de masă, astăzi la ora 2 în Piaţa Naţională.” Puteau oamenii să reziste la un asemenea apel? Dacă s-ar fi ştiut adevărul mai putea aduna Ana Pauker acea mulţime?

La insistenţa Comandamentului militar sovietic, primul ministru a dispus evacuarea mai multor unităţi de poliţie din centru, astfel că mulţimea era relaxată. Oamenii cărau tablourile lui Stalin, regelui Mihai, Churchill, Roosevelt şi steaguri româneşti, ruseşti, americane  şi britanice. În jurul orelor 16 mulţimea începe să se risipească. Ana Pauker în fruntea unei coloane de circa 25.000 de oameni începe să mărşaluiască pe marile bulevarde din jurul hotelului Athene Palace. O tensiune a apărut în faţa Palatului regal între anticomunişti şi comunişti despărţiţi de statuia regelui Carol I. Demonstranţii s-au masat în faţa Ministerului de interne, unde primul ministru avea biroul. La un moment dat din clădirea băncii de vis-a-vis s-a tras cu un pistol automat. Mulţimea a intrat în panică dar s-a liniştit după ce focurile s-au oprit. Mai mulţi demonstranţi au început să tragă cu pistoalele în clădirea ministerului. Rădescu privea din spatele unei  fereastre. Câteva mii de demonstranţi forţează uşile clădirii şi intră în curte. Soldaţii de pază (două companii de jandarmi) aveau ordin să tragă în aer, ceea ce şi fac. Câţva ofiţeri britanici şi sovietici, ajută garda să evacueze demonstranţii afară. Vreo 12 dintre demonstranţi zac în curte răniţi. Un ceferist şi un demonstrant sosit din împrejurimile oraşului erau morţi. Iniţial nu s-a ştiut dacă cei care au tras în demonstranţi au fost soldaţii sau dintre demonstranţii înarmaţi sau trăgători din clădirile vecine. Comandamentul militar sovietic trimite un ultimatum lui Rădescu la ora 17:40 (la o jumătate de oră de la începerea împuşcăturilor) că armata roşie v-a interveni dacă nu se opresc împuşcăturile. Spre seară mai multe mii de suporteri ai guvernului Rădescu s-au adunat în faţa clădirii Ministerului de interne strigând lozinci patriotice. La ora 21 o maşină cu farurile aprinse a apărut dintr-o stradă adiacentă Pieţii Palatului şi cineva din ea a tras cu pistolul automat în demonstranţi ucigând două personae şi rănind alte 11. La ora 22 premierul Rădescu apelează la radio pentru a acuza partidul comunist de ceea ce s-a întâmplat şi pe comunişti de lipsă de patriotism şi credinţă (aluzie la evreica Ana Pauker). El a insistat pe ideea că românii nu vor permite acestor hiene să preia controlul ţării. Presa cenzurată a catalogat declaraţia lui Rădescu drept criminală. Liderii demonstranţilor îl acuză pe Rădescu că „a tras fără ruşine în oameni”. Lucreţiu Pătrăşcanu declară şi el: „Cine a ordonat aceasta, cine a executat ordinul şi toţi cei care sunt adevăraţii vinovaţi vor plăti cu capul“. Din autopsiile şi analizele balistice efectuate a rezultat că gloanţele care s-au găsit în morţi şi răniţi proveneau din arme ruseşti, neutilizate de armata română. Presa, aflată sub controlul sovietic, refuză să  publice varianta guvernamentală. Primul ministru a declarat diplomaţilor străini că se aşteaptă să fie arestat în orice moment.

Luni, 26 februarie, regele Mihai se întoarce din weekend în capitală şi începe consultările cu liderii politici în vederea formării unui nou guvern. Ministrul sovietic de externe Andrei Vişinschi soseşte la Bucureşti marţi 27 februarie şi în aceeaşi zi cere o audienţă la rege, între orele 9 şi 10 seara. Regele Mihai l-a primit la Palatul Elisabeta, de pe şoseaua Kisseleff, nu departe de ambasada sovietică. Vişinschi cere un nou guvern, format din „adevăratele forţe democratice din ţară“. Regele cere un timp de consultări. Nu-i spune că tocmai semnase un decret, prezentat de Marele Stat Major, de trecere în rezervă a 10 ofiţeri care semnaseră o scrisoare deschisă prin care cereau demisia lui Rădescu. Când ruşii, a doua zi, află de decret, Vişinschi cere o nouă audienţă, de data aceasta foarte brutal. A spus că demiterea ofiţerilor anti Rădescu este „un gest neprietenesc“, el trebuie anulat imediat, apoi s-a uitat la ceas şi a spus: “Aveţi exact 2 ore şi 5 minute pentru a anunţa public că generalul Rădescu a fost demis. Până la ora 8 trebuie informată poulaţia.“ (pag.121). În timp ce Vişinschi emitea ultimatumul Comandamentul militar sovietic a ordonat unităţilor militare româneşti din Bucureşti să predea armele. Simultan tancurile sovietice au apărut pe bulevardele din capitală, câte trei în rând, Regele a încercat să discute cu Burton Berry, reprezentantul politic al SUA, despre candidaţii la postul de prim ministru, dar acesta a refuzat să se exprime, ca să nu fie interpretat gestul ca o ingerinţă politică dacă „putting our finger into the Romanian political broth“. Regele perplex a replicat: “De ce ezitaţi să vă băgaţi degetul în my broth (ciorba mea) când ştiţi foarte bine că aliatul d-vs şi-a pus mâna în my  throat (gâtul meu)“. Aşa a ajuns premier Petru Groza. La trei zile după formarea noului guvern, în 9 martie, Vişinschi anunţă că Nordul Transilvaniei va fi returnat României.

Publicaţia Time, în 7 martie, referindu-se la evenimentele din România, aprecia că: „Stalin are nevoie de timp pentru ca sa aducă adminstraţia sa la nivelul doctrinei de la Yalta“. Ideea era “ţarul este bun, dar are sfetnici răi“ (pag.122).

Churchill a caracterizat pe oponenţii noii ordini politice din România ca “chiriping sparrows“ (expresie preluată din discursul lui Vişinschi de la sala ARLUS din 9 martie 1945).

Rădescu, vânat de bande de comunişti înarmaţi s-a refugiat la Ambasada Marii Britanii. Şeful Misiunii militare britanice Air Vice-Marshal Donald Stevenson a ordonat oamenilor săi să facă uz de arme pentru protecţia lui Rădescu. Aflând de aceasta Foreign Office de la Londra s-a alarmat, nedorind un conflict cu sovieticii, încercând să-l tempereze pe Donald Stevenson. Intervine şi Churchill care-l autorizează pe Stevenson să deschidă focul în ultimă instanţă şi numai atât cât e necesar ca să salveze onoarea britanică. Nu s-a ajuns la o asemenea situaţie şi după ce lucrurile s-au linştit Rădescu s-a întors la casa sa din Clopotarii Vechi, după cum relatează nepotul său Alexandru Şerbănescu în interviul acordat lui Dorin Matei din www.memoria.ro, casă care a obţinut caracterul de extrastatalitate în urma negocierii britanicilor cu sovieticii. Tot Alexandru Şerbănescu descrie şi fuga din ţară a unchiului său în 17 iunie 1946, exact cu o jumătate de oră înainte de a fi arestat. Fuga din ţară a generalului Rădescu s-a realizat cu un avion aflat la reparat la atelierul de pe dealul Cotrocenilor, care apoi în loc să aterizeze la Băneasa a aterizat în Cipru, pe atunci teritoriu britanic. Rădescu se baza pe Churchill, dar acesta, la presiunea ruşilor care l-au cerut înapoi, îl ţine internat 9 luni de zile. Rădescu s-a supărat pe britanici şi a plecat în SUA, unde organizează Comitetul National Român. Moare în 1953 la New York, dar în anul 2000 osemintele sale sunt aduse în ţară, conform testamentului lăsat şi este reînhumat la cimitirul Bellu cu onoruri militare.

Churchill trimite în 8 martie o telegramă lui Roosevelt despre evenimentele din România care au decurs “absolutely contrary“ tuturor “principles of Yalta”. El a prevăzut că sub pretextul eliminării fasciştilor din administraţie vor fi purjaţi toţi anticomunişti români. Pe de altă parte îşi exprima îngrijorarea ca nu cumva Stalin să-i reproşeze că dacă el nu­-şi bagă nasul în Grecia, de ce nu se procedează la fel şi cu România. Replica lui Roosevelt din 11 martie a fost că el nu crede că România ar fi un loc bun pentru un test privind înţelegerea din Crimeea.

După instalarea lui Petru Groza, la început lucrurile păreau că au rămas neschimbate. Regele locuia în palatul său, industriaşii milionari organizau petreceri extravagante, spionii străini se întâlneau la barul de la Athenee Palace. Generalul Cartlandt Schyler, şeful misiunii militare americane, scria în jurnalul său în 9 martie că oraşul părea foarte liniştit şi impresia generală era că lucrurile nu par să fie atât de rele pe cât se aştepta.

Totuşi peste câteva luni preşedintele Truman, anunţă la 21 iulie 1945 că SUA va refuza să recunoască guvernele din România, Bulgaria, Ungaria şi Finlanda dacă nu sunt urmarea unor alegeri libere. Alegeri libere s-au făcut dar americanii nu aflaseră despre “zicala” comunistă: „nu contează cine votează, contează cine numără voturile”.

De la manipularea din 24 februarie 1945 şi până astăzi românii au fost supuşi la un număr impresionant de manipulări. O mare manipulare cu consecinţe tragice a fost în decembrie 1989. Ultima manipulare, care m-a impulsionat să scriu despre generalul Rădescu, a fost însă cea de la referendumul local din 9 decembrie 2012 din Roşia Montana şi alte 34 localităţi din judeţul Alba. Consiliul Judeţean Alba (CJA) a hotărât ca odată cu alegerile parlamentare din 9 dec. 2012 să organizeze un referendum local în 35 de localităţi cerând cetăţenilor să raspundă prin “da“ sau “nu“ la următoarea întrebare: „Sunteţi de acord cu repornirea mineritului în zona Munţilor Apuseni şi a exploatării de la Roşia Montana?”. În săptămânalul Ziarul de Apuseni, distribuit gratis în zonă, campania pentru referendum se baza pe anumite mesaje.                          

Este acelaşi mesaj pe care SC Roşia Montana Gold Corporation SA (RMGC) l-a folosit în reclamele de la televiziune prin care se cereau locuri de muncă. Acuzaţia care se aduce organizaţiilor care se opun proiectului RMGC este aceea că ele nu vor locuri de muncă.

Prin alegerea unei asemenea formulări a întrebării pentru referendum, de către consilierii judeţeni, este evident că aceştia au  făcut jocul companiei RMGC pretându-se la manipularea cetăţenilor care i-au ales. Când s-au închis minele din zonă nu i-a întrebat nimeni pe localnici dacă sunt de accord sau nu. Sigur că oamenii vor locuri de muncă şi ştiu că mineritul le oferă de aceea mulţi au pus ştampila pe “da“. Dar dacă s-ar fi spus adevărul: “Sunteţi de accord cu un minerit în carieră care distruge fâneţele, pădurile, terenurile arabile şi gospodăriile, macină munţii şi lasă în loc iazuri cu steril şi cianuri în schimbul unor locuri de muncă pentru cinsprezece ani?” câţi ar mai fi pus ştampila pe “da“? Pentru că aceasta înseamnă repornirea mineritului în viziunea RMGC însuşită de Consiliul Judeţean Alba. Sigur pentru RMGC este foarte rentabil să macini munţii de sus în jos, să scoţi tot aurul de acolo, obţinând beneficii uriaşe, plătind nişte salarii infim, transformând oamenii liberi din zonă, cu gospodăriile lor, în nişte proletari, fără proprietăţi, obligaţi să plece în lume, pentru că acolo nu se va mai putea desfăşura nicio activitate după închiderea exploatării.

            Sunt cozi de topor cei 35 de primari şi consilierii judeţeni care au iniţiat referendumul local cu întrebarea respectivă? Poate da, poate nu, sigur însă este beneficiarul referendumului compania Gabriel Resources Ltd. Chiar formularea întrebării referendumului arată că ţinta este proiectul Roşia Montana. Nu face parte Roşia Montana din Munţii Apuseni? Nu face parte „exploatarea de la Roşia Montana” din domeniul mineritului? Răspunsul este evident da, dar pentru RMGC era important să apară expresia “exploatarea de la Rosia Montana“. Pe site-ul www.gabrielresources.com sunt trei communicate privind acest referendum: primul în 16 Nov. 2012, când  CJA ia hotărârea de a-l efectua, al doilea în 10 Dec. 2012 când se anunţă rezultatul neoficial de 63% da şi al treilea în 12 Dec. 2012 când se anunţă comunicatul oficial de 62,45% da şi discret nevalidarea referendumului din cauza procentului de participare de numai 43,2%, „foarte aproape de 50 %” după cum declara President &CEO Jonathan Henry. “Dar doi din trei cetăţeni care au votat sunt pentru proiectul Roşia Montana“ declara acelaşi Jonathan Henry, deşi numai unul din patru cetăţeni cu drept de vot au votat de fapt “da“. Deşi referendumul a fost declarat nevalabil, Jonathan Henry speră să-l poată folosi pentru a forţa mâna guvernului (sau a-i servi guvernului ca justificare).

Pe români referendumul local i-a costat 300.000 lei (circa 60.000 euro) iar “canadienii” au câştigat de pe urma lui peste 3,8 milioane de dolari ca urmare a speculaţiilor bursiere.

Generalul Rădescu a demascat cozile de topor dar ţara fusese dată pe mâna ruşilor şi de către marile puteri şi de către vârfurile politice din interior în consecinţă lucrurile au decurs aşa cum au dorit cei care au tras sforile. Astăzi ţara a fost din nou dată pe mâna unor puteri străine FMI (Fondul Monetar Internaţional),UE şi tare mă tem că guvernanţii vor ieşi la rampă să anunţe că “trebuie valorificate bogăţiile subsolului” ca o condiţie pentru obţinerea unei noi tranşe de împrumut, prilej cu care se “crează locuri de muncă”.

Aşadar cetăţeni când vi se flutură prin faţă cuvinte mari ca valorifiarea bogăţiilor subsolului şi crearea de locuri de muncă fiţi circumspecţi pentru că ele ascund adevăratele scopuri care sunt jaful subsolului şi comisioanele grase ale cozilor de topor. Cât despre locurile de muncă efemere, plătite la nivel de subzistenţă (şi sclavilor li se asigura cazarea şi masa), oferite de o companie care obţine beneficii uriaşe, oare chiar compensează distrugerea mediului înconjurător?

Se poate oare lupta împotriva manipulării? Rezultatul (sub aşteptările iniţiatorilor) referendumului amintit, demonstrează că acţiunea organizaţiilor antiproiect şi a elitei adevărate a conştientizat pe mulţi localnici asupra dezastrului programat şi manipularea nu şi-a atins scopul. Monitorizarea permanentă a acţiunilor guvernanţilor şi alertarea opiniei publice când aceştia derapează ar trebui să fie sarcina elitei intelectuale româneşti în lupta împotriva manipulării. Deja noii guvernanţi au relansat câteva ţinte false: modificarea constituţiei, regionalizarea României, parlament cu 300 de locuri, toate preluate de la vechea guvernare. Ce se ascunde sub aceste ţinte false? La vechii guvernanţi am văzut că era jaful, dar la cei de astăzi ce o fi?

(Februarie, 2013)