Autoritatea valorii culturale

Se pare că termenul „autoritate“ nu prea are multe tangenţe cu  cultura. Valoarea în sine nu e autoritară în spaţiul artistic, în cadrul căruia un creator de operă valoroasă nu ar avea de ce impune judecăţi asupra altor creaţii. Spre deosebire de ştiinţele exacte unde o judecată profesională exprimată de o persoană competent are toate şansele să fie cea definitivă, deşi erori de percepţie s-au petrecut şi în domeniul ştiinţelor.

Opera este mai întâi recunoscută şi apreciată, asociată cu o anumită valoare, urmând ca, abia pe seama ei, să se constituie autoritatea autorului. În prezent, lucrurile stau de multe ori invers. Mulţi autori sunt promovaţi prezentaţi, impuşi prin mijloacele de informare, astfel încât publicul ajunge adesea fascinat de o operă, despre care i se spune până la saţietate că e valoroasă. Opera devine valoroasă, în urma unui act de autoritate impusă. De fapt, aşa s-a făcut şi în trecut, prin sistemul public de învăţământ, cu  autorii zişi „clasici“, bătuţi în cuie, de parcă n-ar fi ezistat şi alţii de talia lor. Până la urmă totul se reduce la a şti dacă valorile au o existenţă „în sine“, sau dacă măcar pot funcţiona la modul universal şi etern, sau dacă ele nu sunt decât constructe locale şi cu valoare comunitară impusă de ideologii. Aşa cum la noi au fost impuşi scriitori care au făcut jocul ideologiei comuniste, ca D.R. Popescu, A.Buzura, Lăncrăjan, Beniuc, Banuş, V.Porumbacu, etc.

Mă gândesc ce şanse are o valoare culturală de a fi cunoscută sau nu de către publicul căreia i se adresează.În aceste condiţii problema se pune în funcţie de amploarea potenţialului public. Deşi nu trebuie să omitem că între valoare şi receptare nu e întotdeauna o corespondenţă fidelă. Anumite demersuri specializate ar putea fi adresate numai unui public restrâns. După aprecierile mele cred că nu a fost natural să fie publicate, în regiumul de tristă amintire, criminal-comunist, volume de poezie cu tiraje de zeci de mii de exemplare. Era posibil ca poezia să aibă la fel de mult public cât teoria lui Galois.Practic volumele nu erau citite decât de o mână de iubitori de poezie. Restul volumelor îngălbeneau în biblioteci sau mai târziu ajungeau la DCA.

Cine pretinde mai mult de o mână de cititori avizaţi, interesaţi sau documentaţi pentru un anumit demers liric- trebuie întors la Heisod, spre o mai dreaptă meditare asupra rosturilor poeziei.În acest context, putem răspunde afirmativ că fiecare valoare ajunge cândva să fie receptată de publicul specializat, de critic sau, în anumite cazuri, numai de istoria culturală înalt specializată. Cineva  va ajunge să analizeze fiecare rând scris, să analizeze fiecare tablou, chiar dacă aceasta se va petrece dincolo de limitele intenţiei iniţiale a respectivului mesaj; aşa cum se analizează literar în present vechile poeme egiptene sau hitite. Doar se ia act de ele, însă nu mai putem şti ce au însemnat cu adevărat, la nivelul originar al mesajului.

După părerea mea, e mai reconfortant să-ţi adresezi poemele unui public restrâns, întradevăr iubitor şi înţelegător de poezie: e o ipoteză eliberatoare şi îţi îngăduie să te exprimi mai bine decât ipoteza contrară.

Să ne gândim ce s-ar putea întâmpla cu receptarea unui mesaj cultural la publicul românesc, pe scară largă, în anul 2012. Să considerăm ca exemplu un roman cu un tiraj de câteva mii de exemplare. Cred că o receptare corectă presupune existenţa unui public atent şi interesat, un mecanism al criticii de receptare coerent şi aşezat pe baze solide de tradiţie şi prfesionalism, un complex de factori care nu sunt sigur că s-ar întruni complet în România ani în şir, în revistele dedicate respectivului domeniu. Astfel de situaţii sunt palme pe obrazul celor care îşi exercită liniştita somnolenţă pe pernele levantine ale paginilor cu cronici de artă. Mai adaug faptul că unele cronici sunt plătite de autori pentru a fi lăudaţi, iar în altele se plătesc poliţe pentru lucruri de natură personală pe care, ca scriitor,  le cunosc şi mă interesează, numai ca iubitor de adevăr în cultură. Sper că e vorba de un mecanism de receptare culturală care va evolua în timp: are destul loc să se îmbunătăţească.

În unele cazuri, cum ar fi cele independente de idiom, cum este pictura, are şanse să fie promovată ca o valoare culturală originală în Europa şi pe mapamond, dar literatura, mai ales cea scrisă într-un limbaj dificil traductibil, în jargou sau grai local ori care  discută probleme specifice (românitate, istoria noastră pe care numai noi o înţelegem etc.), va avea mari dificultăţi de receptare pe alte meridiane.Aceste cărţi nu vor fi citite, oricâtă valoare i s-ar atribui în România. Mai sunt şi alţi factori care intervin în procesul de receptare a unui text românesc într-o altă limbă: tematica, limbajul textului originar, calitatea traducerii şi, nu în ultimul rând, interesul publicului pentru spaţiul cultural de unde provine demersul în perioada în care se încearcă promovarea. Sunt momente când România trece neobservată şi ne interesantă pentru unii cititori din anumite ţări. E o realitate cu care trebuie să trăim şi care invită la reflecţie. Însă, sunt convins că oricând ar putea avea şanse un roman bine scris care să discute probleme fundamentale ale condiţiei umane, care să răspundă exact cerinţelor genului şi aşteptărilor publicului cultivat european sau nord-american.

Există în ţara noastră, azi, o goană constantă a unor autori pentru premii. Nu luăm în considerare că acestea sunt date şi pe… ”ochi frumoşi “, şi pe trocul „anul acesta îţi dau premiu ţie, la anul îmi dai tu mie“, sau „jumi-juma“. Pentru această maladie nu există leac. Singurul test al unui demers cultural e rezistenţa în faţa publicului interest şi avizat. Orice altceva invită rîsul şi cred că Bunul Dumnezeu ne-a lăsat vanităţile pentru a face România mai veselă.

Al.Florin ŢENE

Cluj-Napoca

februarie 2013