March 28, 2024

Curentul International

Curentul International Magazine

Ecoul nobilului drum omenesc spre o trăire înaltă

6 min read

 

Descătuşări – Fărâme de azimă”, (Versuri vechi şi noi), de Georgeta Minodora Resteman, Ed. Armonii Culturale, 2011

 

 

 

M-au cucerit de la prima lectură poeziile Georgetei Minodora Resteman, adevărate evadări din adâncul trăirilor sale cărora le-a găsit un foarte potrivit titlu, “Descătuşări – Fărâme de azimă”, volum apărut în 2011 la Editura Armonii Culturale – Adjud.

În această lume, în care schimbarea este uluitoare şi totul evoluează într-un ritm ameţitor, o lume cu multe valori răsturnate, poeziile sale ne invită la o altă reaşezare a realităţii, după care tânjim fiecare, în felul nostru. Ele ne scot din lumea urâtului şi a banalităţii chemându-ne într-un univers al înţelegerii, ne invită la linişte interioară, la empatie şi respect, ne fac părtaşi la existenţa autoarei care-şi deschide inima în revărsările sincere ale descătuşărilor sale. În acelaşi timp, ele ne reamintesc faptul că există lucruri pe care le ştim, dar nu mai ştim că le ştim şi că unele trăiri le-am simţit într-un mod nedefinit şi acum, iată-le aduse la suprafaţă cu contur definit, realizat prin mijloace specifice prozodiei – transferul de semnificaţii sau evidenţierea altor cadre de referinţă. Ne simţim deodată proiectaţi într-un spaţiu imaginar, la o altă ordine, într-o lume poetică paralelă cu cea reala, de la care porneşte şi totuşi, atât de fascinantă şi în acelaşi timp, ruptă din adâncul nostru.

Şi dacă omenirea s-a schimbat, poezia s-a schimbat şi ea, dar lirica Georgetei Resteman şi-a păstrat în adâncimea ei acea undă de nemurire, de visare şi de gingăşie, născută din eterna enigmă a omenescului din noi. Prin versul ei, Georgeta Resteman întruchipează taina înfiorată a clipelor prin care trăieşte dincolo de cotidianul modern şi haotic. Poeta reconectează poezia la stilul clasic dar o dăruieşte şi cu suflul zilelor noastre, împletind astfel tradiţionalismul cu modernismul capabil să capteze intregul flux al realităţii şi să-l comunice eficient.

Din parcurgerea mottoului: “Mi-e sufletul mereu dorinţă vie,/ Plin de speranţă şi de bunătate,/ Adun în vers curat, de poezie,/ Iubirea-mi toată şi seninătate./ În nebunia unei vieţi furate/ De-o lume-n nesfârşită hărţuire/ Încerc să-mi iau tain de libertate,/ Mă-nfrupt din stih, scriindu-l cu iubire” (Când scriu),iar dacă aruncăm o rapidă privire asupra titlurilor poeziilor sale, desprindem crezul ei de viaţă, un adevărat mănunchi de frumuseţi şi doruri, întoarcerea spre trăirile interioare, protest împotriva nedreptăţilor sociale, “Noi tot vom scrie ce ne stă in fire,/ Suntem plămadă din destin durut”(Sufletul nostru nu-i de răstignit), dorinţa de împlinire prin iubire, dragostea de neam şi ţară, “Am aşteptat de-a înflorit mălinul”, dorul de părinţi şi de casa părintească cuibarită în Ardealul încărcat de frumuseţi, de istorie şi de oameni de omenie.

Tematica largă include şi “Zbateri”, “Tristeţi”, “Incertitudini”, “Visare”, “Destin”, “Blestem”, “Pasiuni”, “Patimi”, ne oferă şi pasteluri: “Privesc năruirea-n decor de blesteme”,(Furtuna), dar şi gânduri închinate Proniei Cereşti, “Îmi ninge”, sau marilor sărbători religioase. Pe fiecare filă ne întâlnim cu necuprinsul imperiu uman al fiecăruia din noi.

Un loc special îl ocupă setea de iubire: “E ca o dulce vrajă ce stăruie-n dorinţa,/ De-a fi mereu deschisă, cu suflet luminos” (Sentimente), o iubire plenară, a maturităţii, cu bucuria împlinirii, iubirea ca certitudine: “În suflet simt doar dulce adiere/ Totul mi-e vis în ceea ce nutresc/ Este iubirea care-mi umple viaţa/ Şi-n taina nopţii, doru-mi înfăşoară.”(Gândind la tine), “Topi-voi zăpada ce te înconjoară”….(Promisiuni), “Iubite, de mă vrei aproape,/ Tu caută-mă printre flori”(Punţi de flori). Sunt poezii în care plinătatea viului vibrează tumultos sau tandru, sfios sau profund învolburat, iar uneori lasă loc şi unor resemnări, tristeţi, nostalgii. “Sunt umbră şi vis născut din esenţa/ Cuvântului lin ce se scurge din suflet/ Sub lava încinsă ascult chintesenţa/ Aceluiaşi gând ce mă-nvăluie-n cântec”(Sunt). Întreaga ei fiinţă aspiră spre iubire, iar poezia este pentru ea o adevărată terapie: “Ascunde-mă în gândul tău, iubite, / Culege-mă din freamătul pădurii,/ Sărută-mi cerul frunţii obosite/ Şi poposeşte lin, în colţul gurii”(Ascunde-mă în gândul tău iubite). În poezia de iubire degajă atâta feminitate încât poate trezi dorinţa în fiecare bărbat să întâlnească o asemenea femeie în viaţa lui.

În timpul lecturii, versul devine muzică şi te laşi furat de vraja sonoră. Georgeta Resteman este nascută poetă, parcă toată ţesută din versuri, încât te întrebi, cum de nu s-au revărsat asupra ei chiar din prima tinereţe. Stăpânind meşteşugul de a scrie versuri, poeziile ei curg fără piedici şi ne dau impresia că le scrie cu cea mai mare uşurinţă, lăsând să se rostogolească metaforele menite să creeze o punte între ea şi cititor Versurile devin memorabile datorită simplităţii exprimării şi a muzicalităţii născute din buna stăpânire a versificaţiei: “Din cânt de frunze plăsmuiesc iubire,/ Din nuferi – gingăşie, puritate,/ Nimic din mine nu e amăgire,/ Mi-e dor de-o oază de sinceritate” (Caut în mine liniştea râvnită).

Pe măsură ce exerciţiul scrisului se impune, poeta devine tot mai profundă, metaforele tot mai cuprinzătoare, numărul poeziilor tot mai mare. Parcă o văd pe autoare la masa de scris, murmurând spovedanii şi-i aud glasul gândului cumpănind cuvintele în cadenţa versurilor, pe îndelete, aşezat, ardeleneşte, înţelept, cuminte şi cu siguranţă, printr-o rostire directă dublată de aspiraţia spre simetrie şi armonie. Stilul e limpede şi curgător, cuvintele nu sunt încărcate cu poveri peste puterile lor, ele ni se dezvăluie parcă din propria lor plăcere, nesilite sau îmbrâncite să ajungă în faţă. Folosind un limbaj obişnuit dar care se sustrage banalităţii, ea reuşeste să creeze expresivităţi lirice care o definesc.

Cuvântul “acasă” din poezia “Toamna, acasă, la mine-n Ardeal”, are în el ceva din sfinţenia locurilor şi a oamenilor, de unde poeta a văzut întâi lumina pe acest pământ şi mândria că aparţine lor şi Ardealului mult iubit. Sufletul poetei devine totuna cu cel al locurilor şi nu se mai pot despărţi – om şi loc devin o singură fiinţă: “Mi-am sărutat azi pământul cu lacrima dorului/ I-am simţit sarea pe buzele-mi arse de vânt,/ Mi-am aşezat sufletul într-un colţ al pridvorului/ Aşteptând ca din Cer să picure mir pe Pământ”.

Poezia Georgetei Resteman, abia răsărită şi cuprinsă în volumul acesta de debut, mi-a creat convingerea că va ocupa un loc ce va dăinui în timp în literatura noastră, prin incantaţia verbală, prin infinitele ipostaze ale stărilor de spirit, prin debordanta spovedanie a trăirilor tainice, pe care ni le oferă cu încredere, prin sinceritatea şi prin candoarea pe care astăzi o întâlnim tot mai rar.

Închizând cartea, rămâi multă vreme cu ecoul nobilului drum omenesc spre trăire înaltă şi încărcată de frumuseţi cerute de adâncurile noastre sufleteşti.

 

Elena BUICĂ

Canada, martie 2012

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.