Golul din suflet

 Autor: Mihaela Dordea

„O nouă seară de „Scrisoare”. Lume multă în sală, lume multă în regrupare. Era aici şi Adrian Pintea. Era…

La fiecare reprezentaţie cu Scisoarea Pierdută montată de Alexandru Tocilescu, nu doar sala de spectacol devenea neîncăpătoare, dar şi regruparea era arhiplină. Veneau prieteni, actori de la alte teatre, cântăreţi, ce să vă mai spun… o mulţime de celebrităţi, care doreau să vadă acest spectacol.

Fixasem interviul cu maestrul Ion Lucian pentru fereastra din actul patru. Era un moment în care avea mai mult timp liber, până la scena finală…

Maestrul Ion Lucian merge să se schimbe pentru tabloul final şi imediat mă invită în cabină. Se aşează la masa de machiaj şi se întoarce spre mine care am deschis deja reportofonul. Nu avem prea mult timp. Aşa că începem.

Înainte de a pune vreo întrebare, mă gândesc că de fiecare dată când am luat un interviu la cabine, actorii s-au aşezat la masa de machiaj. Să fie firescul meseriei?

Spirit, inteligenţă, umor şi delicateţe, aceasta ar fi caracterizarea în patru vorbe a marelui om de teatru, şi asta în afara uriaşului talent cu care l-a dăruit Dumnezeu.

Există atâta fineţe în acest om încât atunci când treci pe lângă domnia sa îţi vine să păşeşti cu grijă.

Îmi spunea odată Dan Puric, tot într-o seară de „Scrisoare”, arătându-l pe domnul Lucian: „Iată un actor căruia trebuie să-i mulţumim că există”.

Aş adăuga vorbelor lui Dan că trebuie să fim mândri că suntem contemporani cu un astfel de om.

                                           „ÎMI PUN SUFLETUL ÎN SERVICIUL RAŢIUNII”

– interviu cu actorul Ion Lucian –

motto:

„Când orice muritor va dobândi conştiinţa artistului, faţa lumii se va schimba”.

T. Vianu

Universul gândului şi al gestului de împlinire a frumosului reprezentat prin artă este greu de pătruns dacă nu cunoşti omul căruia îi aparţine. Acesta este artistul care face ca flacăra să urce pe culmi greu de biruit, prin maniera sa de a dărui şi a se dărui.

„Sfânt este ceea ce leagă multe suflete unul de altul” spunea Goethe.

Acest sentiment îl ai şi în sala de spectacol, la sunetul nesfârşitelor aplauze care consfinţesc această coeziune spirituală între actor şi spectatori.

Zaharia Trahanache din „Scrisoarea pierdută” de Caragiale, întruchipat de marele actor Ion Lucian încântă prin ţinuta sobră şi interpretarea de excepţie a artistului.

Aveţi puţintică răbdare şi trecem imediat la „cestiune”, stimabililor.

Mihaela Dordea.: Ce mai faceţi dvs., domnule Ion Lucian?

Ion Lucian: Ce să fac?! Muncesc foarte mult. Poate chiar mai mult ca la 30 de ani. Pe mai multe planuri, pentru că în ziua de azi, dacă nu se găsesc şi câţiva nebuni care să muncească, treaba… s-ar duce de râpă.

MD.: Cum aţi ajuns să urmaţi acest drum fascinant al teatrului?I.L.: Dintr-o întâmplare. Mă pregăteam pentru profesiunea de inginer care era, de altfel, şi visul tatălui meu. Datorită războiului şi condiţiilor materiale grele, tata a fost nevoit să rămână în cadrilaterul cedat, mama aici, cu o situaţie modestă – am socotit că la 16 ani este obligaţia mea să ajut familia şi să nu fiu doar o povară. Aşa că am intrat în figuraţie la Teatrul Naţional, elev încă în clasa a şaptea de liceu, cam cum ar veni acum a unsprezecea, şi după un an de molipsire cu acest superb microb al scenei, am aflat că poţi da examen la Conservator – Institutul de Teatru, chiar dacă nu ai încă bacalaureatul, cu condiţia să-l obţii până la sfârşitul anului întâi. M-am înscris la Conservator, am reuşit la examen, iar la sfârşitul anului întâi, când mi-am luat şi bacalaureatul, în mai puţin de două luni de zile s-a dat un concurs pentru ocuparea a cinci posturi de actori tineri, am reuşit şi din acel moment s-a definitivat destinul meu.

[…]

MD.: Ce vă nemulţumeşte la lumea din ziua de azi?

I.L.: Mă nemulţumeşte lipsa de înţelegere, mă nemulţumeşte violenţa, răutatea care s-au instalat în relaţiile dintre noi, spre stupefacţia mea, pentru că noi, românii, nu am fost niciodată aşa, eram un popor cunoscut pentru bunătate, generozitate, pentru sentimente umane, prieteneşti. Ţăranul român punea fructele la poartă pentru ca oricine să se înfrupte. Acum, se aşează la masă tată şi fiu, la un pahar cu vin şi se sfârşeşte cu o armă. Nu ştiu care loveşte pe care, dar se varsă sânge… cu cuţitul. Mi se pare treapta cea mai de jos la care poate ajunge o societate omenească.

(…)

MD.: Marile hotărâri le luaţi cu sufletul sau cu raţiunea?

I.L.: Îmi pun sufletul în serviciul raţiunii.

MD.: Credeţi că, dacă omul încearcă să rupă barierele finitului ca să treacă în infinit şi transinfinit, se depărtează de realitate?

I.L.: Eu aş zice că, dimpotrivă, realitatea – şi asta e o realitate urâtă, hâdă, a început să crească aşa, ca într-un fel de beci, de canal, să se ridice sufocându-ne. Pentru că realitatea e hâdă, dorinţa de evadare către nişte sfere superioare este tocmai o reacţie la ceea ce „murdăreşte” în fiecare zi.

MD.: Fiind un mare actor, aţi depăşit cu bună ştiinţă cerinţele obişnuite ale publicului ca să-l purtaţi undeva, mai sus cu o treaptă pe plan spiritual şi cultural?

I.L.: A fost profesiunea mea de credinţă. În asta am crezut, ăsta mi-e crezul. Trebuie să-l iau pe partenerul public şi să-l port prin locuri pe care, fără tangenţa culturii, nu le poate atinge. Şi am avut satisfacţii mari, mai ales în rândul copiilor de a căror educaţie prin cultură şi artă mă ocup de 40 de ani. Au fost mari bucurii dar au fost şi mari decepţii. […] Mi-am construit personajele şi spectacolele de aşa manieră ca să aibă accesibilitate şi să fie în acelaşi timp o invitaţie spre frumos.

MD.: Sunteţi unul din actorii care se menţin şi fizic şi artistic. Care este secretul? Există oare o reţetă a tinereţii fără bătrâneţe?

I.L.: Există. Toată lumea mă întreabă, mă admiră, spunând că mă ţin bine, de parcă ar trebui să fiu o epavă. Cred că secretul este că nu am timp să îmbătrânesc.

MD.: Ce aşteptaţi de la trecerea în noul mileniu?

I.L.: Nu ştiu. Cât am trăit, am zis: Doamne, ajută-mă să trec şi eu în anul 2000. Acum îl privesc cu puţină suspiciune. Poate că festivitatea încheierii unui mileniu va trezi în noi sentimente mai bune, mai frumoase, mai generoase, mai optimiste. Cred că lumea va înţelege că nu trebuie să mai aşteptăm să ne dea cineva, ci trebuie să ne facem singuri un drum în viaţă. Tot aşteptând mila şi pomana străinilor, a celor avuţi, mi se pare o poziţie de cerşetorie, şi poate, cu 2000 ăsta, vom înţelege că noi suntem cei care îşi pot crea şi îşi pot face, trebuie să-şi facă, o stare mai bună.

MD.: Vorbind despre oameni şi omenie, în prag de an 2000, spuneţi-mi, dacă ar exista un monument al omului cu „O” mare, ce aţi scrie la baza lui?

I.L.: Ce faci tu, semen al meu?

Nu este uşor să pătrunzi în universul de gândire şi de spirit al unui om. Pare şi mai complicat dacă omul este actor. Doar dacă, atunci când într-un moment de „respiro”, actorul –om se simte între prieteni şi îşi pune puţin din suflet în căuşul palmelor şi-l dăruieşte sincer şi cu gânduri bune. Aşa s-a întâmplat şi acum, când, în sunetul aplauzelor de final, sufletele se leagă unul de altul şi simţim că asta e ceva sfânt, cum spunea Goethe, iar Ion Lucian, un mare actor, este liantul”

*

* *

Aplauzele s-au stins de mult. Actorii de la Naţional pleacă pe rând spre casă, sau poate la o vodcă ori la o cafea. Sunt obosiţi dar fericiţi pentru că au mai dăruit o bucăţică de suflet din preaplinul lor celor care, seară de seară, devin complicii (actori)lor fiindcă zâmbetul artiştilor este unul dintre secretele dintre ei şi spectatori.

Au şi ei bucuriile şi tristeţile lor. Mai obosesc uneori şi câteodată mor.

Plec şi eu spre staţia de autobuz copleşită de frumuseţe dar şi puţin tristă în zgomotul străzii, pierdută în lumea pe care încă nu m-am obişnuit să o consider şi a mea.

Pentru că singurul loc unde mă simt în siguranţă este teatrul.”

(Fragment din cartea „Rătăcind printre şoapte şi trandafiri galbeni”)

*

E greu să mai adun cuvintele potrivite stării de deznădejde care m-a cuprins aseară(31 martie) când vestea că maestrul Ion Lucian şi-a luat rămas bun la fel de discret şi plin de distincţie cum l-am cunoscut. Şi-a luat rămas bun de la o lume care l-a dezamăgit şi l-a întristat mult în ultimii 20 de ani. Cerul îl aştepta ca şi cei care, tot mai mulţi şi mai ales tot mai repede, -vineri ne-am luat adio de la un alt mare actor, Ştefan Radof- se adună acolo, unde îi vom întâlni când îi vom putea aplauda din nou, pe marea scenă a universului divin.

Nu pot decât, cu sufletul tot mai gol, pentru că rămânem tot mai singuri şi mai trişti, să spun printre lacrimi : Drum bun maestre!