Sărbătoarea de Ignat în satul românesc

Sărbătoarea de Ignat în satul românesc

Autor: dr. Ştefan Lucian MUREŞANU

Motto: Colo jos, colo mai jos / Oi linoi, linoi, lar Doamne / Ce turme de oi s-o scos / Pa Rătutu cel frumos! / – Da la turmă cine-şi umblă? / – Umblă-şi Lariu, păcurariu, / C-on topor încolţurat, / C-on fluier înverigat.

                                                                    (Păcurarul sătul de oi, vechi colind popular ardelenesc)

Cuvinte cheie: sătean, Ignat, sărbătoare, ritual, tradiţie, animal, deusian, sanctificat, sacrificiu

Keywords: villager, Ignat, celebration, ritual, tradition, animal sacrifice, glorified as a Saint, deusian

Summary: Converted to Christianity, the ancient inhabitants of the Earth, our ancestors  have linked the ritual slaughter of the pig with Christ’s birthday, Christmas day, who would later become the feast of life and light, possibly the reason why Jesus may have been prophesied by a star to the Magi. On  Ignat day, in the tradition of the Romanian people, for the preparation of Christmas food, sacrifice the  pig bred in their yard since February of the year after on wich, on  20 December, to find its end.

            Ziua de Crăciun are o semnificaţie importantă în viaţa săteanului creştin, cutume păstrate cu multă aplecare spre tot ceea ce tradiţia strămoşească a încondeiat în sufletul golit de lumesc a ţăranului, din largul cuprins a hotarului românesc, când zilele se coborau odată cu lăsatul secului şi până în ziua naşterii Mântuitorului, când evlavia scânteia în zilele acelea de curăţire a trupului şi a sufletului, preamărind îngăduinţa. Oamenii de atunci, de când casele satului erau luminate cu opaiţul iar lumina aceea aducea miracolul umbrelor şi teama de răzvrătire, jinduiau mai mult ca noi, cei de azi, după liniştea meditaţiei rugăciunii. Însăşi lumina aceea era sacra aprindere a lumânării slujite, a purificării interiorului şi a aşteptării în cuminţenie a vremii colindatului, ritual de mare concentrare realizat în noaptea de Crăciun: Astăzi s-a născut Hristos / Mesia chip luminos / Lăudaţi şi cântaţi / Şi vă bucuraţi! (“Astăzi s-a născut Hristos”, colind popular).

            În tradiţia populară românească iarna începea odată cu Sânmedru, acel fecior de o rară frumuseţe, crescător de animale şi stăpân al spiritelor morţilor. În ajunul sărbătorii de Sfântul Dumitru, la sate se aprindeau focuri mari, numite chiar focurile lui Samedru. Sătenii alegeau un brad verde, simbol al vieţii veşnice, care era jertfit nopţii pe care o  lumina cu lemnul lui, ales de cetele de copii însoţite de câţiva tineri cu câteva zile înainte de ritual. Copiii, consideraţi element pur al vieţii, vor fi fost şi atunci ca şi acum în obiceiul strămoşesc, cei care vor fi oficiat, pentru potolirea spiritelor nopţii, jertfa. Stejarul, în mentalitatea ţăranului român, ar fi putut sugera trupul veşnic viu al Mântuitorului, supus luptei cu lumea neagră şi înrăită a Satanei. Lumina focului însă era cea care îi proteja de un eventual rău al spiritelor. Pe înserat, deci nu la miezul nopţii, când se puteau dezlănţui spiritele, tot copiii erau cei care aprindeau şi focul, în prezenţa întregii suflări a satului, un ritual al unei lumii a jertfei. Dacă tinerii reuşeau să sară peste foc, însemna că următorul an le era ursită legarea prin cununie însă săritura copiilor însemna că vor fi sănătoşi. Focul era un semn al purificării şi a trecerii unei trepte de iniţiere, aceea a nearderii, care însemna putinţa pentru cel ce izbândea însă rău se credea pentru comunitate, cât şi pentru cel care se dovedea neputincios trecerii într-o altă stare de fapte. Cei mai în vârstă, în fapt cei iniţiaţi, luau din focul aproape stins câte un tăciune, pe care îl aruncau în livadă pentru ca aceasta să fie foarte roditoare în anul care urma să vină. În acel timp, femeile ofereau celor prezenţi la ceremonia de purificare şi atragere a spiritelor bune fructe de toamnă şi colaci.

            După acest important eveniment din viaţa satului, oamenii începeau, din timp, pregătirile pentru intrarea în marele post al Naşterii Fiului lui Dumnezeu, aşa cum s-ar fi pregătit să intre în propria lor casă curăţată de greutatea colbului verii şi a ploilor necontenite ale toamnei. Timpul trecea iar sufletele lor se simţeau, cu fiecare zi petrecută a postului, curăţate şi alinate de durerea grijilor de peste an. Toată această durere a fost preluată de cel care avea să se nască pentru binele lumii, iar ziua naşterii trebuia să însemne pentru săteanul pătruns cu adevărat de credinţă o curăţire vremelnică de nevoi a trupului şi sufletului lumit.

            Dezlegarea la peşte, din timpul postului premergător sărbătoririi naşterii lui Iisus, este tocmai ce datina doreşte să sugereze: ofranda. În timpul istoric al miracolelor credinţei, imagistic, delfinul simboliza peştele, pe care îl vom întâlni asociat cultului lui Apollo şi templului din Delfi. În mitologia greco-romană delfinul era cel ce conducea sufletele spre insulele fericite, găsindu-l gravat, ca animal sacru, pe mormintele şi în inscripţiile funerare. Dezlegarea îşi trăieşte în tainele postului însăşi semnificaţia de a elibera elementul voirii lui Dumnezeu faţă de om, la ceea ce se înclină a înfăptui pentru sănătatea creaţiei lui, hrănirea trupului. Dezlegarea este semnul iubirii de frumos şi a păstrării armoniei trupului cu forma de început a creaţiei omului, fără a se altera în nevolnicii culinare, libertatea aceasta de numai o zi, în anumite perioade ale marilor posturi conştientizează că omul este în puterea deusiană, o legătură energetică superioară ştiută numai de cei iniţiaţi.

            În creştinism, delfinul avea să insufle corabia lui Hristos, biserica ca navă protectoare de nevoi ce ducea lumea spre mântuire. Când trupul delfinului era străbătut de un trident, el sugera imaginea crucii ca element viu al apropierii sufletului omului de mântuire, faptul existenţial al delfinului găsindu-l şi în religia iudaică, amintind că în sinagoga tunisiană Hammam Lif se observă şi azi reprezentarea delfinului, care purta în gură o funie, ce dădea impresia că se va rupe, alături de un peşte, continuând, într-o imagine alăturată, cu reprezentarea a două raţe, ce simbolizau complexitatea geniului deusian în facerea vieţii şi… mâna lui Dumnezeu, care se înalţă peste tot ceea ce oamenii credeau că le poate stăpânii conştiinţa. Faptul că delfinul, ca animal oceanic, asemănător peştelui însă diferit în multe privinţe, apare şi în catacomba Torlonia, din Roma,   ducându-ne cu gândul la tălmăcirea şi înţelegerea importanţei fructului dorit al religiei de a încununa postul cu peştele plin cu solzi, ca pământul cu vegetaţie sau cu ochii aceia sticloşi şi palizi, care ar sugera slăbiciunea de a ne fi putut salva fără mântuire. De multe ori peştele, în reprezentările iudaice dar şi creştine, apare alături de obiecte în formă circulară, simbolizând pâinea. Alăturate însă cele două imagini le vom descoperi în peceţile neobabiloniene. Este de subliniat faptul că în iudaism, cei care cercetează slova Torei, sunt supranumiţi peşti pentru că însăşi această scriptură este sugestia apei din care rabinii se îndestulează şi se purifică continuu.

            La români, peştele constituie un produs alimentar, uşor digerabil, cu valenţe gastronomice şi cu un ritual de consum ce rivalizează cu însăşi existenţa acestui animal al apelor. Postul şi petrecerea cu peşte a mesei constituie hrana delicioasă şi pregătită cu multă evlavie, pentru că sărbătoarea naşterii Fiului constituie o dorinţă a uşurării trupului de tot greul adamic, de către creştinul ortodox. Iisus este venerat tocmai datorită limpezirii minţii credinciosului şi a liniştirii, totodată, a dorinţei de consum a cărnii, prin savurarea peştelui, pe care însuşi Mântuitorul l-a dăruit oamenilor, minunea de la Marea Tiberiadei din Noul Testament.

            Postul se apropie de sfârşit odată cu pregătirea sacrificiului unuia dintre animalele pe care însuşi Dumnezeu le-a interzis pentru consum oamenilor, pentru carnea lui necurată. În vremurile de demult, porcul se sacrifica după Crăciun pentru ca postul să-şi nevoiască adevărata dăruire a creştinului ortodox, faţă de naşterea celui mai luminat dintre oameni, Iisus Hristos. Consemnăm însă faptul că acest obicei necreştin, strămoşii noştri îl practicau încă cu mult înainte de naşterea Domnului şi că în religia vechilor daci constituia un simbol al divinităţii întunericului, care lua puterea de luminare a soarelui în cea mai scurtă zi a anului, respectiv solstiţiul de iarnă. Desfăşurând evenimentele trecutului îndepărtat al omenirii, cu toate ciclurile rituale, vom constata că ziua de Ignat este aceeaşi cu ziua zeităţii solare celebrate în antichitate, care moare pentru a renaşte peste câteva zile, drept pentru care se făceau sacrificiile animaliere. Această tradiţie nu va fi întâlnită în obiceiurile popoarelor mongoloide, ci numai în India şi în Europa doar la românii din spaţiul dacic şi a celor care odată formau teritoriul marelui neam trac. Tot acest ceremonial, de altfel sacru, este considerat ca veche sărbătoare a zeului hindus Shiva, sau Osiris la vechii egipteni, zeul soarelui, al luminii.

            Strămoşii daci sacrificau porcii, semn al dies irae, ca pe un animal ce putea hrăni soarele, cu tot ritualul luminos şi încins al sacrificării acestuia, venind în ajutorul soarelui pe care îl venerau crezând că îl hrănesc sporindu-i puterile. Miracolul se dobândea, pentru că în ziua următoare lumina se ivea mai devreme, ziua începea să se mărească, ca drept mulţumire a astrului ceresc, pentru tot ceremonialul de sacrificare a porcului, care, datorită prolificităţii ridicate (gestaţie scurtă, de numai trei luni, trei săptămâni şi trei zile şi numărul mare al purceilor născuţi), devine simbol al spicului de grâu. În antichitate, el a fost asociat cu divinităţile vegetaţiei: Demeter, Persefona, Attis, Adonis, Osiris, Dionysos. Adoratorii zeului Attis şi, probabil, adoratorii zeului Adonis refuzau să mănânce carne de porc, întrucât acesta întruchipa zeul însuşi.

            Creştinaţi, vechii locuitori ai pământului nostru străbun, au legat ritualul sacrificării porcului de naşterea Domnului, ziua de Craciun, care avea să devină sărbătoarea vieţii şi a luminii, posibil fiind ca de aceea Iisus să fi fost vestit magilor de către o stea. La Ignat, în tradiţia poporului român, pentru prepararea mâncărurilor de Crăciun se sacrifica porcul, crescut în ograda gospodarului cam de prin luna februarie a anului în care urma ca, în ziua de 20 decembrie, să-şi găsească sfârşitul.Tradiţia strămoşească spune că în ziua de Ignat săteanul nu făcea altceva decât pregătirile de sacrificare a porcului iar din bătrâni se credea că omul care nu avea porc gras de Crăciun şi cuţit în vremea pepenilor nu aveau cum să cunoască fericirea, pentru că în ziua de Ignat, o datină de demult spune că trebuie să vezi sânge pentru a avea puterea trăiniciei casei. Întâlnim iar, în tradiţia strămoşească, ritualul jocului sângelui, care încă din antichitate semnifica eroismul, curajul învingătorului asupra învinsului ce se lăsa înjunghiat. Atât de puternic s-a înrădăcinat acest ritual strămoşesc al sacrificării porcului în ziua de Ignat încât, în unele zone ale ţării noastre manifestările triumfă cu acea imitare a grohăitului porcului. Un instrument muzical, numit surlă, confecţionat asemănător unei trompete cu şase găuri, de către tinerii Braşovului, umplea cu sunetul ei, identic ca al glasului porcului zarea, fermentând în toată reprezentarea preistorică a spiritului grâului. Sunetele acelui instrument însoţeau alaiurile grupurilor de tineri din Scheii Braşovului iar localnicii ieşeau în întâmpinarea junilor, făcând semnul crucii şi mulţumind lui Dumnezeu că le-a dat zile să mai audă o dată Sfânta Surlă. Surlaşul, personaj important in ceata junilor, mergea în fruntea alaiului imitând glasul zeului jerfit auzit şi astăzi de români la Ignatul Porcilor.     

            Când momentul tăierii porcului se înscria în evenimentul sacrificării acestuia pentru pregătirea mâncărurilor de Crăciun, toţi membrii familiei gospodarului, chiar dacă nu locuiau în aceeaşi casă cu săteanul, dar şi prietenii, se adunau, participând la ritualul producerii efectului gastronomic, contribuind laolaltă pentru a ajuta la desfăşurarea tradiţionalului obicei. Se mai spune că, atunci când tăiau porcul, oamenii aveau obligaţia să rostească cuvintele: Ignat, Ignat / Porc umflat, iar înainte de sacrificare să spună: Doamne ajută, să-l mâncăm sănătoşi. Erau formule adresate atât sfântului care patrona ziua de tăiere cât şi Creatorului, mai mult pentru iertarea uciderii voite a animalului. Nici după creştinare românii nu au renunţat la acest ritual al unei adevărate arte de preparare a cărnii de porc, unice, de altfel, în lume.

            Bătrânii au transmis credinţa că în noaptea din ajunul Ignatului, animalul ce urmează să fie sacrificat îşi visează cuţitul sau se visează la gât cu mărgele roşii. De asemenea, se spune că, înainte de tăiere, porcul amuţeşte ore în şir ca şi cum ar simţi că i se apropie sfârşitul, moment denumit în popor tăcerea porcului.

            Ritualul de tăiere cere ca în preajma porcului să nu fie oameni miloşi pentru că aceştia vor transmite animalului starea de teamă, fapt ce îl va face să moară foarte greu iar carnea lui să nu mai fie bună la gust. De asemenea, sacrificatorului nu îi este îngăduit să scrâşnească din dinţi în timpul tăierii, deoarece carnea va fierbe foarte greu.

            Cei mai în vârstă, din sat, spun că tradiţia cere ca soţiile gospodarilor, care sacrifică porcul sau un alt animal pentru consumul din zilele premergătoare Crăciunului, să înmoaie în sângele scurs din trupul lor un smoc, păr din coada porcului sau pene, dacă se sacrifică păsări, şi să îl pună la păstrare. Acest ritual  se supune unei credinţe prin care se crede că prin sacrificarea animalului, propus pentru consum, să nu fie stricată puterea de reproducere a  porcului din gospodărie, asigurându-se prin acest ritual că animalul tânăr, păstrat şi hrănit pentru anul viitor, să dea roade.

            O un alt obicei, consemnat de această dată în Ardeal, destăinuie că pe fruntea copiilor trebuie neapărat să se facă semnul crucii cu sângele animalului sacrificat la Ignat, pentru a fi plini de sănătate în anul care va urma să vină. Porcul este legat de mai multe ritualuri şi anume cel al Ignatului Porcilor, dar apare şi în folclorul şi in jocurile de copii, sub diferite denumiri: De-a Poarca, Purceaua sau în colinda Siva, probabil după numele marelui zeu indian, Shiva. Un vechi colind popular, purtând titlul Vasâlca[1], spune: Lerului Doamne, domn din cer / Ce mi-e-n cer şi pe pământ ? / Mi-e o dalbă mănăstire / Printre dalbe mănăstiri, / Mi-este jeţuri de argint / Peste jeţuri de argint, / Şade bunul / Dumnezeu / Cu Maica Precista; / Lângă Maica Precista, / Şade bătrânul Crăciun, / Cu busuiocu-n dreapta, / Cu cruciuliţa-n stânga / Şi-mi judecă pe Şiva: / – Şivo, leo / Vasilco, leo, / Ce-ai făcut şi ce-ai mâncat / De mi te-ai îngrăşat ? / – Sus la munte m-am suit, / Jir şi ghindă mi-am mâncat, / De aceea m-am îngrăşat. / Mai la vale m-am coborât, / Apă rece mi-am băut, / Grădinile le-am izbit, / Românii că m-au văzut, / Şi pe mine m-au luat,
Românii cu topoarele, / Ţiganii cu baroasele, / M-ajunseră, / Mă doborâră / Şi cu paie mă pârliră / Şi carnea că mi-o-mpărţiră: / Luară românii slănina, / Şi ţiganii căpăţâna. / Văzură că se înşală, / Frumuşel mă-mpodobiră / Cu parale, cu mărgele; / Cu frumoase panglicele; / Şi m-adus-n această casă / Şi mă puse pe-astă masă / Ca nouă să dăruiţi / Cu aur şi cu argint, / La anul şi la mulţi ani! În lucrarea sa Folclorul românesc, (p. 388-390), eruditul folclorist, Ovidiu Bârlea, spunea despre versurile cântate ale Vasilcăi, nume uzitat în partea Munteniei: Un colindat straniu prin împrejurarea că nu mai este atestat în alte părţi şi fiindcă e practicat numai de ţigani (fierari, rudari, lăutari) în Muntenia şi Oltenia, apoi Dobrogea (jud. Constanţa). La Anul Nou (sau în Ajun), ceata colindă de la casă la casă, purtând pe o tavă o căpăţână de porc împodobită cu mărgele şi panglici. Prin Dobrogea şi pe alocuri prin Muntenia, căpăţâna de porc e înlocuită de o păpuşă împodobită cu cercei şi mărgele.

            Credem că toate aceste manifestări ale omului, ale gospodarului, care supunea morţii un animal pentru consum, în fapt pentru hrănirea trupului său şi a familiei sale, era un gest de teamă, de mijlocire a realităţii dorinţei de a avea şi a dispune de hrană şi de iertare în faţa lui Dumnezeu pentru că acel animal nu era jertfit Creatorului, pentru îmbunarea lui, ci era sacrificat pentru opulenţa omului.

            Tot în obiceiul sacrificării porcului intră şi cântărirea capului acestuia, pentru a se dovedi greutatea animalului, care reprezintă a zecea parte din trup. Coborând în negura de vremi, vom constata, din spusele bătrânilor, pentru noi documentele scrise, că acum două sute de ani, după ce porcul era sacrificat, se aşeza pe el cel mai tânăr fecior din familie, pentru că tradiţia spunea că numai aşa nu se altera carnea, tânărul nenuntit fiind considerat încă lipsit de păcatul adamic. În popor se mai păstrează datina de a arunca tămâie în focul în care urmează să fie pârlit animalul, iar pe capul acestuia să incizeze semnul crucii, pentru a goni spiritele malefice cuibărite în corp. Credem că acest obicei, încă păstrat în sacrificarea acestui animal nedorit de către Creator a fi produsul alimentar al hrănirii trupului, tocmai din cauza lipsei lui de curăţenie atât exterioară cât şi interioară, producea teama omului de a înmuia supărarea lui Dumnezeu, pentru că toţi care participau la sacrificare erau evlavioşi şi cunoşteau că Sfânta Scriptură interzice consumul cărnii animalului, care nu avea copita despicată în două. Încălcarea acestei legii o supuneau dorinţei de a avea hrană. De aceea, au apărut superstiţiile, care nu făceau altceva decât să producă interdicţii în a se consuma carnea de porc, cum s-au moştenit, de-a lungul vremii, zicerile: când porcul este negru, se adună sânge într-o farfurie sau strachină cu mei. După ce se usucă, femeia aprinde meiul şi afumă cu el copiii ca să-i scape de sperieturi. Şi pentru că porcul era un animal consemnat el a fost introdus şi în ritualul magic: untura de la porcul negru, de exemplu, se credea că este foarte bună la vrăji, emanaţia toxinelor din timpul sacrificiului, în interiorul grăsimii porcului, o făceau nocivă şi, de aceea, persoanele care se îndeletniceau cu astfel de practici, o foloseau.

            Cei care ajutau la tăiatul porcului erau omeniţi cu pomana porcului. Un gest al gospodarului, care sacrifica animalul, de a mulţumi  pe cei invitaţi, pentru toată osteneala de care dădeau dovadă la ajutorul pregătirii şi depozitării cărnii porcului, în cămările răcoroase, ca provizii pentru iarna grea ce urma să vină.

            Se mai spune în popor că femeile, care nu ţineau ziua de Ignat, erau pedepsite de o fiinţă lacomă şi rea, numită Inătoarea, în zona Teleormanului. Această reprezentare mitică a Panteonului românesc susţine existenţa unei femei, care pedepseşte gospodinele surprinse la tors, ţesut, cusut sau la o altă activitate, care nu intra în procesul de pregătire a sacrificiului porcului, în ziua de 20 decembrie. Hidoasa apariţie reprezenta femininul de la Ignat. Un semn al împotrivirii, dar şi al pedepsei divine pentru uciderea unui animal interzis în Scriptură pentru hrănirea trupului, considerat templul lui Dumnezeu, Inătoarea era o femeie carnivoră, lacomă şi foarte urâtă. Aceste trăsături se vor întâlni, pe cuprinsul teritoriului locuit de români şi la o altă reprezentare mitică românească, numită, de astă dată Marţolea, în regiunea Muscelului sau Joimăriţa, zeiţa morţii, ce îşi făcea apariţia în prejma rugului de incinerare sau de pârlire a porcului, în noaptea de Joimari.

            Femeia a reprezentat întotdeauna, în concepţiile multor religii de constituire a pedepsirii greşelilor, a păcatului, punctul instigator, pentru că ea era cea care conducea treburile casei, ordonatoarea, chibzuitoarea şi apărătoarea produsului păcatului adamic. Era cea care avea obligaţia să respecte strict legile naturii evanghelice, cea care putea curăţa pruncul prin naştere şi, de aceea, femeile care lucrau în ziua de Ignat erau torturate cu focul şi opărite cu apă clocotită, aşa cum zeiţa morţii procedează la Joimari, când spală de arsură pielea porcului. În poveştile care circulă în popor se spune că Inătoarea a încercat în timpurile străvechi să opărească o femeie, care voia să toarcă de Ignat însă femeia a scăpat de la acest supliciu datorită unui sfat bun primit de la o altă femeie evlavioasă, mai în vârstă, care îi era vecină.

            Sărbătorile, între alte funcţii, o au şi pe aceea de a ritma munca şi amintesc aici faptul, că în zilele de peste an, obiceiurile, diversificate, alăturate dorinţei omului, au înscris în calendar un timp al torsului, al ţesutului etc., despre care femeile de la ţară cunosc aceste lucruri.      

Ritualul sacrificării acestui animal s-a împământenit atât de puternic în obiceiurile românilor încât a devenit tradiţie, ce au sanctificat-o prin ceremonii domestice, ridicate la nivelul unui sacru ritual.

                                             14.11.2011