ARCA EMINESCU

ARCA EMINESCU

 Autor: Lucia OLARU-NENATI

 De mulţi ani ne-am obişnuit, aici, la Botoşani, mai mult ca oriunde, ca după Sfintele Sărbători ale Crăciunului şi Anului Nou, la două săptămîni, să mai urmeze o sărbătoare. Nu înscrisă în calendarul religios ci în cel laic, dar având aura solemnă a unei prăznuiri: ziua naşterii mucenicului spiritului românesc Mihai Eminescu. Ştiu familii de oameni simpli fără prea multe  pretenţii de superioritate care, în această zi se îmbracă frumos şi  caută să ia parte la aniversarea lui oriunde s-ar sărbători aceasta. Pentru mine, personal, se  împlinesc  decenii de când resimt sincer şi profund (şi particip la)  ziua de 15 Ianuarie ca pe întâia mare sărbătoare românească a fiecărui an, fie că m-a trimis destinul să contribui la Ipoteşti, la începuturile prăznuirii sale, sub numele de „Zilele Eminescu”, sau s-o consolidez din timp, în atâtea şi atâtea chipuri şi ipostaze, fie că abia (dacă) mai sunt invitată uneori la derularea ei, încăpută în zodia  unui alt stil de manifestare. De fapt, celor ce mă tot întreabă cum şi de ce am rămas de atâta vreme la Botoşani când ar fi existat atâtea alte alternative categoric mai faste pentru devenirea mea, pot să le răspund că exact acesta a fost motivul principal care m-a ţinut şi m-a rechemat mereu aici: existenţa acestor ciclice sărbătoriri ale naşterii şi dispariţiei fizice a lui Eminescu pe care, de multe zeci de ani le asemăn în alocuţiunile mele unui diametru în timp ce taie rotundul anului românesc exact la jumătate prin linia dintre cei doi 15, ianuarie şi iunie.

Iar acum, în acest an  sărbătoarea e mai  aleasă ca oricând căci amintirea acelei zile geroase de iarnă din miezul unui alt secol vine să capete de-acum valenţe  hagiografice, acelea care stau la temeiul oricărei mari sărbători, la fel cum se rememorează  mereu şi mereu povestea acelui miracol petrecut în urmă cu peste două milenii în Bethleemul Iudeii. Ne amintim cum în miezul oraşului prin care ne purtăm paşii grijilor zilnice, s-a petrecut miracolul întrupării pruncului Mihai, al şaptelea născut al căminarului Gheorghe Eminovici şi al  doamnei sale Raluca, pe care preotul iconom Ioan Stamate l-a botezat în ziua de 21 Ghenari în cristelniţa bisericii Uspenia – naş fiindu-i bunicul stolnic Vasile Iuraşcu – şi i-a înscris naşterea şi botezul în mitrica anului 1850 la numărul 3 al primei pagini din registru, fără să ştie că, scriind acele rînduri, consfinţeşte un act solemn de-o însemnătate unică pentru cultura română. Căci, dacă au existat şi încă mai persistă diferite variante privitoare la naşterea  viitorului poet de geniu, acel act scris în răcoarea unei biserici rămâne cel mai hotărâtor  pentru atestarea acelei naşteri  şi, mai ales, pentru întemeierea  unei sărbători laice dar foarte importante pentru spiritualitatea românească pe care o prăznuim an de an, ea fiind acum  cea mai importantă sărbătoare naţională a culturii noastre.

Câte nu s-ar putea rememora acum! Câte lucruri de adâncă semnificaţie nu s-au petrecut în toţi aceşti ani  care au aşternut câte un strat la temelia acesteii mari sărbători! începînd cu evenimentele vieţii atât de scurte dar atât de dense ale acelui om de excepţie!

Câte drumuri a parcurs el în zilele acelei vieţi, câtă cunoaştere şi misiune a asimilat el din  zestrea existentă a timpului de atunci, câtă suferinţă a îndurat trupul, dar mai ales, sufletul lui vibrant ca o harfă eoliană şi, în special, câtă valoare a creat mintea lui hărăzită să străbată distanţe uriaşe în tot atâtea clipe,  aşa precum  se petrecea în imaginile sale despre parcurgerea fulgerătoare a căilor de mii de ani ale universului. Si nu se poate să nu găsim încă în noi puterea de-a ne minuna de miracolul acesta ce s-a petrecut pornind din preajma bisericii Uspenia care numai pentru atât ar trebui înnobilată la rang de catedrală! Căci ea este înainte de oricare alta, întâia catedrală a neamului nostru în care s-a creştinat cel ce-avea să fie cel mai demn luptător şi cea mai înaltă conştiinţă a sa.

Trecând cu ochii minţii peste anii scurşi de la acel ceas de ianuarie dintr-un alt  veac se cade să ne păstrăm încă puterea de uimire şi pentru cele ce s-au petrecut de-a lungul acestui timp; pentru lucrarea înverşunată pe care au desfăşurat-o, după  sfârşirea vieţii sale, oameni aleşi, chemaţi parcă de Dumnezeul acestui neam să nu aibă linişte până ce nu-şi va fi însemnat fiecare rodul trudei sale întru luminarea şi consolidarea operei şi imaginii lui Eminescu. Numele lor pot forma un lung şir, fatalmente incomplet în enumerarea sa, căci încă vor mai fi fiind mulţi trecuţi în uitare. Dar nu se pot uita, acum la ceas înalt de sărbătoare, numele lui Maiorescu, acela care i-a fost întâia şi cea mai susţinută instanţă de consacrare şi difuzare, al lui Ibrăileanu care l-a comparat cu Goethe regretând scurtimea vieţii sale faţă de a aceluia; al lui Iorga care l-a recunoscut ca pe un vârf al al întregii spiritualităţii româneşti, nu numai al poeziei, al lui Călinescu, acela care a trudit la rostuirea marii cărţi despre viaţa şi opera sa; al lui Leca Morariu, cernăuţeanul care şi-a devotat viaţa studierii  biografiei sale în paginile primului (şi vai, singurului) Buletin Eminescu; al lui Tudor Vianu care a făcut să vibreze  auzul românesc de magia versului eminescian; al delicatului Edgar Papu, descoperitorul „dulcelui muzical eminescian”, al lui Perpessicius care şi-a stors lumina ochilor până la orbire pe paginile manuscriselor nestemate, continuat fiind de vrednicii Al. Oprea, Petru Creţia şi Dumitru Vatamaniuc (acesta mai plănuind încă şi la această vârstă nonagenară o nouă organizare a Ediţiei Eminescu).

Lista mai poate cuprinde pe editorul Dumitru Murăraşu, pe Zoe Dumitrescu Buşulenga, ce-a stabilit filiaţia germanică eminesciană, pe Amita Bhose, indianca fascinată de magia lui până la a-şi părăsi patria şi a veni să trăiască, să studieze şi, vai, să moară stupid  aici, în România pentru idolul său Eminescu; pe Rosa del Conte, italianca ce a învăţat româneşte ca să înţeleagă şi să reveleze lumii valoarea scrisului său; pe Ioana M. Petrescu, universitara clujenă, vrednică membră a unei dinastii de eminescologi, pe Svetlana Paleologu Matta, filozof de mare elevaţie care, retrasă în Elveţia, scrie de mulţi ani cărţi  esenţiale prin care îl încadrează pe Eminescu printe marii filozofi ai Europei fără să se teamă că-l ridică prea sus.

Să nu-l uităm nici pe blândul şi tenacele Constantin Noica acela care a găsit în adâncimea spiritului său măsura uriaşă a lui Eminescu, nu numai ca poet ci ca pedagog al neamului, etalon şi om deplin al întregii noastre culturii  şi care a peregrinat ca un benedictin  ani în şir pe la înalte porţi instituţionale cerând peste tot sprijin pentru copierea manuscriselor eminesciene de teama unei posibile distrugeri a lor. Şi tot aici, la Botoşani, avea să-şi vadă visul împlinit datorită osârdiei altor iubitori de Eminescu: Gheorghe Jauca, dr. Iuliu Buhociu, Vasile Mareci (toţi aceşti trecuţi în lumea umbrelor ) şi alţii; dar şi pe acad. Eugen Simion, iniţiatorul  ediţiei Eminescu Manuscrise.  Si dacă tot am pomenit numele unor botoşăneni, să nu-l uităm nici pe  profesorul I.D.Marin  de la Stânceşti, fost elev al lui Tiberiu Crudu de la care a învăţat  nu numai carte, dar şi  ardoarea culturală care l-a determinat ca, timp de trei decenii, să cerceteze locurile şi documentele eminesciene  spre a îmbogăţi patrimoniul de informaţii util oricărei intreprinderi în domeniu, drept care mi-a fost şi mie de mult folos la conturarea proiectului de dezvoltare muzeală ipoteşteană unde visam un Stradford românesc şi la reamenajarea  Casei Memoriale a lui Eminescu, la Ipoteşti pe care am realizat-o în anii 70.

Poate un cuvânt de pomenire merită şi prea puţin  cunoscutul Constantin Iordăchescu, dascăl, publicist şi om de cultură botoşănean care a militat mult pentru întemeierea muzeală eminesciană la Botoşani, dar a fost şi primul care a publicat sus pomenita mitrică de botez în presa centrală fiind (şi)  de aceea citat de G. Călinescu în cărţile sale. Mai pot fi pomeniţi şi eminescologul Mihai Dăgan, trecut nevârstnic sub glie, ca şi Augustin Z.N.Pop sau Ion Roşu, scotocitori pasionaţi ai biografiei eminesciene, dar şi istoricul Academiei Române, Petru Popescu Gogan, care a adunat o monumentală panoplie a reprezentării lui Eminescu în arta plastică, ori profesorul Theodor Codreanu care, retras ca într-o recluziune la Huşi, dă la lumină tulburătoare  cărţi despre viaţa şi universul eminescian, sau basarabeanul Mihai Cimpoi ce nu oboseşte să adâncească mereu cu folos acest univers. Si înca destule nume au drept la consemnare în această listă a devoţiunii eminesciene precum Nicolae Georgescu, filolog de mare clasă ce completează cu sârg şi competenţă toate lacunele marii ediţii, Ion Filipciuc, neobositul scotocitor de “enigme ne-nţelese”, Constantin Cubleşan de la Cluj, autorul unei panoplii a lucrărilor dedicate lui Eminescu în aceşti ani, Ilina Gregori, care a luminat importanţa anilor berlinezi în viaţa poetului, Libuse Valentova, universitara de la Praga care propagă de ani buni opera eminesaciană în mediul ceh.

Şi numărul celor ce-ar merita să fie pomeniţi  (vai, ce cuvânt adânc şi creştinesc!) acum, în ceas de solemnă aniversare, ar putea continua încă mult, cu toţii oferind, în măsuri diferite desigur, pilda  unei devoţiuni  depline înhămându-se parcă dintr-o înaltă poruncă la continuarea piramidei de spirit înălţată de Eminescu. Contemplându-le exemplul, nu pot să nu mă gândesc la filmele în care se arată cum Dumnezeu i-a poruncit lui Noe să se înhame la construirea uriaşei corăbii ce trebuia să salveze vieţuitoarele pământului, spunându-i exact ce şi cum să facă spre a împlini înalta poruncă. Aşa îmi pare că va fi primit, de pildă, Perpessicius straşnic îndemn de-a-şi dedica viaţa ca să nu se piardă nedescifrate paginile Cărţii eminescine.  Ridicându-le numele în pomenire celor ce-au trudit şi s-au devotat cu adevărat, fără nici un calcul sau interes personal, fără să considere în mod deliberat o afacere personală profitabilă sau un cîştig de imagine şi de orgoliu alăturarea de Eminescu (aşa cum se întâmplă, din păcate, cu grăbire tocmai unde ar trebui să fie cea mai mare şi mai competentă dedicare ¡) acum, în ceas înalt de contemplare a marii şanse pe care Dumnezeu a dat-o poporului nostru, facem cu adevărat un act meritat  ce întregeşte şi potenţează  miracolului eminescian.

Căci privind de la distanţa perspectivei aceste lucruri, se conturează imaginea tulburătoare a unui plan grandios prin care Cel de Sus a chemat la fapte mari pe Eminescu Intâiul şi apoi pe toţi aceştialalţi ce i-au consolidat şi propovăduit lucrarea, ca pentru a se rostui şi salva în această Arcă ceva imporant la nivelul general al neamului nostru, ales în acest fel; ceva ce se va putea contempla în întregime abia în viitor; în orice caz,  ceva esenţial pentru  spiritualitatea, sufletul şi destinul său. Ceva ca un răspuns afirmativ la acea Rugăciune superbă înălţată  de Eminescu Fecioarei Maria, pe care eu n-o pot citi decât cântată căci este atât de muzicală încât cred că şi el, cel care cânta atât de frumos, a rostit-o intonată, deopotrivă ca pe o colindă, romanţă şi imn reliogios: „Inalţă-ne, ne mântuie, din valul ce ne bântuie!”

În acest an pentru prima dată,  acest lucru important pentru toţi cei enumeraţi şi pentru noi toţi, este instituirea prin lege a zilei de naştere a lui Mihai Eminescu,15 ianuarie, drept Ziua Naţională a Culturii Române

Lucia OLARU NENATl

Botoşani

14 ianuarie 2011