“Ratacind printre şoapte şi trandafiri galbeni” – Mihaela Dordea

“Zidurile unui teatru sunt vii! Ele vibrează, ele trăiesc!”

Zidurile teatrului şoptesc…

Cei ce sunt în iubire de artă şi cuvânt scris, s-au adunat într-o zi de 3 noiembrie 2010 în Sala George Constantin a teatrului “Constantin Nottara” din Bucuresti, unde a avut loc lansarea carţii “Rătăcind printre şoapte şi trandafiri galbeni” sub condeiul Mihaelei Dordea. La eveniment au participat numeroşi invitaţi de renume, printre care: regizorul Dan Puric, regizorul Dan Tudor, poetul George Filip, actorul Silviu Biris, poeta Rodica Elena Lupu, scriitorul Constantin Ciubotariu, care a moderat întâlnirea, şi alte personalitaţi culturale.

“Fiecare dintre noi are o primă iubire la care se întoarce din când în când. Mi s-a întâmplat şi mie. Se numeşte TEATRU. Am iubit înainte de orice Teatrul Naţional cu minunata sa istorie zbuciumată. Îi iubesc astazi pe cei care fac gloria Naţionalului si gloria naţională.” (Mihaela Dordea”)

„Rătăcind printre şoapte şi trandafiri galbeni” apare la editura Anamarol sub îndrumarea poetei Rodica Elena Lupu. În paginile cărţii sunt adunate interviuri, cronici şi fragmente de jurnal într-o vie redare a experienţei actoriceşti a unor personalităţi admirabile din istoria teatrului românesc precum Ion Lucian, Mircea Albulescu, George Ivaşcu, Ştefan Iordache şi a altor mari nume ale scenei teatrale româneşti.

PREFAŢĂ

         Un buchet de oameni – flori!

Iată şi o carte – Trandafir! O carte floare?  Credem că mai degrabă este o carte-buchet din florile cele mai flori pe care le are în acest moment teatrul românesc! Ne vine greu să ne oprim la anumite nume, nici nu ştim cu care să începem, o facem după ordinea aleatorie a materialelor publicate: Radu Beligan, Ştefan Iordache, Mişu Fotino, Cozorici, Dan Puric, Mircea Albulescu…

Este o carte în care aşa-numiţii monştri sacri devin oameni care şoptesc despre ei, despre fascinanta lume a scenei, despre viaţă, despre idealuri, vise şi neîmpliniri…

Mihaela Dordea ridică un pic din marginile cortinei numită viaţă şi-i roagă pe mulţi dintre artiştii nostri… să-i şoptească….

Ei sunt oameni-flori, pot fi şi petale disparate din această lume unică. Ei păstrează culoarea, parfumul, forma, prospeţimea…colosala viziune despre lumea în care trăiesc, lumea teatrului românesc de la începutul mileniului trei…

Personal nu mi-am lămurit ce rol joacă autoarea în această lume a tuturor teatrelor noastre, ştiu că este cunoscută de la portar la maşinist, că toţi artiştii îi sunt prieteni, că ei sunt „Vânzătorii de vise”.

Mihaela Dordea face parte din familia celor care iubesc, dar mai ales şlefuiesc în metaforă cuvântul.

Liniile astrale ale fiecărei existenţe au legi pe care nu le ştim. Altfel cum ne-am explica faptul că eu, născut în singurul sat cu doi academiceni şi nouă scriitori atestaţi sunt invitat să-mi lansez o carte la Festivalul Naţional de Literatură Isanos-Camilar şi o întâlnesc pe Mihaela, una dintre laureate, că facem schimb de adrese de messenger şi după ce postăm nişte vorbe pe sticlă ajungem prieteni, îi şi mi se încredinţează scrieri din sertarele noastre…

Aşa am aflat că solicitată de mai toate revistele din ţară şi străinătate să scrie despre lumea teatrului, nimeni nu i-a oferit posibilitatea de a-i tipări o carte-document, care să adune acest buchet imaginar de fresce pe suflete, trăiri şi simţiri.

Iubim, dar şi păcătuim prin cuvinte. Fiecare-şi sculptează din cuvinte idealul de viaţă, dar mai ales cel de dragoste.Cea de-a doua carte este o povestea căreia i-aş pune în faţă altă  „poveste” numită „Târgul de iubire”.

Este povestea reală, dar şi fictivă, care-l are ca personaj pe celebrul artist Ştefan Iordache. El este Prinţul. Omul care la o anumită vârstă simte că trăieşte „Ultima iubire”. Se zice că aceasta-i cea mai mare, mai puternică, mai arzătoare… Lucrul cel mai important este faptul că eroina şi autoarea acestei poveşti îi dă un uluitor de original conţinut artistic. Noutatea este că personajul este real, dar cartea nu-i nici o autobiografie, nici o romanţioasă poveste de dragoste.Eroul, prietenii lui constată că el devine Prinţul, ea, Prinţesa.

Cititorul trebuie să înţeleagă un lucru: este o poveste reală şi de ficţiune artistica, avem de-a face cu o carte!. O operă literară, în care   Prinţul declară: ”Avem prea multă iubire de dat”! Şi, poate cel mai dureros lucru este să constatăm că îi este refuzată împlinirea acestui deziderat. Că „…iubirea ce ni s-a dat este doar o promisiune a nemuririi”!

Târgul de Iubire

Anul acesta am visat că mi-am cumpărat un Castel în Spania. Şi că ajuns acolo n-am putut intra fiindcă trebuia mai întâi să trec pe la Târgul unde se vinde Dragostea, care era în castelul de vizavi,  pe muntele celălalt.

– „Nu poţi să iei castelul în primire dacă nu ai iubire”…mi s-a părut că aud o voce. Eram nedumerit, contrariat, îmi făcusem atâtea planuri, mă întrebam oare ce ar putea fi într-un astfel de castel…

La intrare  zăresc  un indicator plantat pe o potecă ce cobora: SPRE Târgul de IUBIRE!

Hăt, în vale, se zărea un drum lat pe care sute de oameni urcau. În vis se poate orice, aşa că mi-am amintit că am bicicletă şi că încălecând voi ajunge în vale cu mult mai repede.  Numai că roata din faţă era pe jantă. Iar aici în faţa Castelului, de unde petic sau cameră de rezervă?

          O iau la fugă, mă împiedic, cad, mă lovesc, apoi…mă opreşte un gând: În ce pun iubirea? Zâmbesc. Păi ce să fi luat cu mine?

Oare sub ce formă se vinde aici iubirea? O fi cumva materializată? Ambalată? În ce? Ar trebui să fie în sticluţe, ca parfumul. Fiindcă am auzit pe unii că au avut parte numai de câţiva stropi de iubire… Sau că au băut din cupa iubirii,dar acolo au fost şi prea multe picături de gelozie…de neîncredere…de…

Am citit pe undeva, întro carte S. F, că în alte planete iubirea se poate sintetiza în prafuri, aşa cum scrie la noi în cărţile de vrăjitorie…

Ajung pe Drumul Iubirii, dau să urc, dar constat că nu pot, acum toată lumea coboară. O iau pe alături, printre bolovani, tufişuri, cioate, spini.

Aud o voce batjocoritoare:

– Nu mai urca, bree! Poarta de la Târgul de Iubire s-a închis!

Îmi vine o idee: „Dacă cineva a cumpărat mai multă iubire? Sau : „Dacă vrea s-o vândă pe-a lui?” Cu un preţ mai mare, cine ştie, poate am noroc?!?

Mă caut prin buzunare… îngheţ. Toţi banii din visul meu i-am dat pe Castel.

Mă aşez cu spatele la lume, ca nu care-cumva să mă mai vadă vreun cunoscut şi să râdă de mine. Îmi dau lacrimile. Printre ele văd cum literele de foc ale inscripţiei de la Târgul de iubire se sting una câte una.

Deodată simt două palme moi care-mi acoperă ochii, îmi şterg lacrimile, îmi iau mâna dreaptă şi o duc la ochii ei, care sunt umezi.

– Nu mai fi trist! Nici eu n-am reuşit să ajung acolo, sus, la Târgul de iubire. Ştii ceva? Eu am iubire de dat, tu ai de cumpărat iubire.. hai să facem schimb!  Care-i Castelul tău?

Îi arăt. Râde.

-Păi şi eu tot pe acesta l-am cumpărat!   (Profesor Constantin T. Ciubotaru)

FATA DINTRE METAFORE

Iată-mă, parcă dus în juvăţ, pe marea scenă a teatrului românesc.

Sunt invitatul, cu bilet de favoare, al scriitoarei Mihaela Dordea – pe care, sincer mă întreb mirat : cine a pus-o să intre pe această scenă a zeilor noştri contemporani – ACTORII cei mai de vază.

Teatru. Toată istoria planetei noastre este un teatru, mai antic, medieval sau contemporan.

Ei bine, fata aceasta s-a dus ca reporteriţă pe scena şi prin culisele marilor monştri sacri ai teatrului, erudiţii mai contemporani.

Să nu se supere CEL DE SUS, dar el a creat la început femeia şi bărbatul. O scurtă scenetă în doi, aş spune. Dar femeia lui, la prima ocazie, în Eden, a muşcat din fructul oprit declanşând pe Pământ tragedia. De aceea o numesc pe autoarea în discuţie – FATĂ – este

mai pudic şi chiar mai decent. Dar, exigent fiind, o voi suspecta de posiblie şi imprevizibile abateri de la conduita divină şi-o voi urmări pe tot traseul multelor ei pagini adunate cu migală în cartea pe care, cu onoare o semnează. Pe inculpată am remarcat-o în scriitura mai proaspătă ca pe o dibace reporteriţă, mare investigatoare în

ale interviurilor.Iat-o, deci, în lumea corifeilor. Evit să dau numele unor mari actori cu care s-a duelat şi despre care a scris fiindcă nu-mi propun să scriu o nouă BIBLIE. Ba am să spun vreo câteva, că nu se poate altfel : Radu Beligan, Mircea Albulescu, Ion Lucian, George Motoi, Mihai Fotino, Ştefan Iordache….

 Aşa, o bucată de fată, a intrat în tainele nu chiar prea răsfăţaţilor de muze – pe care îi pune într-un buchet de metafore şi ne dezvăluie feţele lor vizibile, invizibile şi chiar imprevizibile.

Scriitura Mihaelei Dordea nu este o explozie obişnuită spre exterior, spre cunoaştere, ci, dimpotrivă, o implozie spre microcosmosul, poate cel mai înverşunat ascunzător de taine.

Acolo, în culisele mici, scriitoarea a descoperit marile adevăruri despre multele personaje ce acum dorm, sau încă nu, între coperţile cărţii ei bine chivernisită.

Ce-aţi vrea ? Să vă povestesc cartea ? Nici nu mă gândesc ! Doar cronicarii cei fără de duh în călimări îi obosesc pe cititori cu fragmente între ghilimele, citate, replici, etc. Eu vă recomand şi vă îndemn să lecturaţi cartea. Veţi descoperi singuri rarisimele mijloace de investigaţie, calmul până la extremis, truda revărsată în literele de tuş, negru sau albastru,ale autoarei.

Mihaela Dordea sfidează timpul şi întregul din conţinut nu este arestat de bariere convenţionale sau de conjunctură. Personajele ei se mişcă lent, festina lentae, chiar când sunt mai tumultoase.

Dresoarea, autoarea, se implică foarte subtil în biografiile zeilor cu sau fără armuri ai cărţii. Nu forţează nota niciodată. Din eleganţă nu iubeşte pe pe nimeni în special şi îşi dojeneşte eroii în egală măsură. Nici vârstele nu constituie vreun impediment. Nu face butaforie şi nu poleieşte gratuit pe nimeni cu aur. Predominant în conturarea personajelor sale este realul, fiecare personaj cu diamantele ascunse in profundis.

De unde această putere la Mihaela Dordea să plângă şi să râdă, să râdă şi să plângă cu o dezinvoltură, desigur, specifică, lângă toţi prinţii de pe scena fără cortină a vieţii ?

Eu, pe această fată dintre metafore aş biciui-o cu multe buchete de flori.

La acest început de mileniu TREI, când se plănuiesc noi măceluri mondiale, când strănepoatele Evei l-au speriat şi pe Dracu, vine EA, Mihaela Dordea – şi trudeşte şi scrie şi ne dăruieşte un letopiseţ atât de minunat ! Mi s-ar poticni şi frânge plaivazul dacă n-aş pritoci câteva cuvinte mai acătării despre fata-eroină a scriselor mele de azi.

Cam atâta pun eu pe frontispiciul cărţii pe care o aveţi acum la-ndemână.

Vă previn că metaforele acestui letopiseţ nu le sunt adresate şi delicvenţilor de drept comun ai epocii în care actualmente respirăm.

Şi o ultimă precizare : prin această importantă carte Mihaela Dordea intră în literatura română pe uşa din faţă – şi este foarte bine aşa.

Lectură plăcută tuturor !     (poet George FILIP- Montreal, Canada)

POSTFAŢĂ LA

„RĂTĂCIND PRINTRE ŞOAPTE ŞI TRANDAFIRI GALBENI”

          Aţi atins vreodată zidurile unui teatru? Nu?! Încercaţi măcar odată! ZIDURILE UNUI TEATRU SUNT VII! Ele vibrează, ele trăiesc! Zidurile teatrului şoptesc… Încercaţi să ascultaţi şoaptele teatrului. Călcaţi cu grijă pe scândura scenei şi în tăcere atingeţi cu palma zidul din spatele ei. Închideţi pentru o clipă ochii şi lăsaţi-vă sufletul să înţeleagă. Nu-i aşa că simţiţi o adiere, un alt aer? Nu-i aşa că inima bate mai tare? Nu-i aşa că simţiţi mantia catifelată a unor veacuri de suflet cum vă învăluie şi şoptesc: „Ţineţi minte cuvintele lui Ştefan care v-a fost baci până la adânci bătrâneţi….” Sigur că da, este vocea lui Calboreanu… Sau : „ Să mori…să dormi…ori poate să visezi…”…Hamlet…prinţul Danemarcei…Vraca…şi  umbra care se prelinge uşor spre arlechin… e a lui Ion Manolescu…Oana lui Ştefan, Silvia Popovici…Şi Cozorici, si Amza…Şi Mihai Popescu şi Ciubotăraşu…Aristizza Romanescu, apoi LEGENDARA DOAMNĂ A TEATRULUI ROMÂNESC, Lucia Sturdza Bulandra…Marioara Voiculescu, frumoasa Elvira Popescu, superbul Tony Bulandra…Toma Caragiu, şi Gigi Dinică, Ianculescu , Cazaban, şi: „Un cal! Un cal! Regatul meu pentru un cal!”…Ştefan Iordache…Şi Doamne câţi alţii de la Costache Caragiale la Liviu Rebreanu. Şi da, Eminescu…şi Nottara…

          Şoapte, şoapte de demult, şoapte care abia se înfiripă. Şoapte.

          Zidurile teatrului şoptesc. Ele spun o poveste, una singură, povestea sufletului din ele.

          Seara, când luminile se sting şi spectatorii au plecat de mult, zidurile rămân şi şoptesc oricui vrea să ştie, să audă, să înţeleagă.

          Am adunat aici şoapte mai noi şi şoapte vechi. Am adunat aici gânduri şi imagini şi am încercat să adun în căuşul palmelor adieri de suflet. Eu am atins zidurile teatrului. Eu am aflat multe dintre tainele şoaptelor lor. Am vibrat cu ele şi mărturisesc că nu mă mai pot depărta de fantastica lor atracţie. Pentru că aici este iubire. Multă…Şi trandafiri galbeni.

          Aţi atins vreodată zidurile unui teatru?   (Mihaela Dordea)

A consemnat,

Gabriela Petcu