TOAMNA LA CÂMPUL ROMÂNESC
15 min readTOAMNA LA CÂMPUL ROMÂNESC
Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)
Când avionul s-a desprins de pe pistă, cu vreo 300 de kilometri pe oră, părea ca o săgeata plecată din arc şi îndreptată spre cer, acoperit în întregime de un plafon compact de nori negri. Turbinele avionului trăgeau din greu să câştige înălţime, să treacă prin acel zid cenuşiu, întunecat, de vapori de apă ce ne despărţea de cerul soarelui al acestei zile de început de toamnă. Deasupra norilor, cerul e albastru de Ioranna iar norii sunt albi, imaculaţi, strălucitori ca zăpezile Nordului, unde trăiesc de atâţia ani. Ajunşi sus, sus la hotarul dintre atmosferă şi stratosferă suntem in orizonturile cele înalte, unde, cu mult înaintea avioanelor erau numai teritoriile închipuirilor supranaturale, de la zei şi divinităţi la mesageri cu aripioare şi Sfântul Ilie cu trăsura lui! Ce minunate vremuri cu basme şi mitologii pe care, mai apoi tot oamenii, alte generaţii, le-au spulberat cu navele lor zburătoare şi filmele lor proaste de pe ecranele puse si aici în faţa noastră, vădit între gândirea fiecăruia şi orizonturile cele înalte. Tehnologia de azi a atins vremurile în care ecranul tv vrea să pună stăpânire pe mintea noastră, tot mai mult, să gândească el în locul bătrânului creier natural.
Toate câte le-am clădit, cu mintea şi mâinile, le vom demola şi altele vom înălţa.
De la aceste înălţimi comunicaţiile sufletelor şi ale minţilor se fac mai uşor, mai bine, mai rapid privind linia orizonturilor cele înalte, uşor arcuită să fie paralelă cu curbura pământului, lăsat acolo jos în învârtirea lui neobosită încă. Las totul deoparte, închid ochii fiindcă vreau, telepatic gândind, sa fac legatura cu Ioranna din Călimani, care a formulat, înaintea tuturor marilor matematicieni şi fiziceni, combătându-l şi pe Einstein, că nu viteza luminii este cea mai mare ci a gândului. Ce idee originală, inteligentă în continuarea cuceririi universului, mă aplec în faţa Iorannei, care şi de data aceasta a gândit mai departe decât mine, decât mulţi alţii.
Mai vreau, apoi, să-i spun ceva creatorului, vreau eu. Cineva a scris “când tu stai de vorba cu Dumnezeu se spune, în general, că îl rogi, te rogi. Când spui că Dumnezeu stă de vorbă cu tine se etichetează halucinaţii auditive, schizofrenie”. Fie oricum, cum vrea fiecare, dar eu îl rog ceva, direct. M-a ascultat şi a spus bine, dar tonul mi s-a parut apatic, neconvingător şi atunci am insistat. A schimbat tonul, cu unul poruncitor, imperativ şi mi-a spus să tac din gură, că de nu mă aruncă din avion.
Am tăcut şi am aterizat cu bine la Toronto. Mă aştepta scriitorul Alexandru Tomescu şi de bucuria revederii ne-am îmbrăţişat. M-a întrebat cum am călătorit. Am zis bine, numai că, acolo sus, în orizonturile cele înalte, am traversat printr-o zonă atmosferică puternic pertubată, turbulentă, în care aripile avionului fâlfăiau, gata gata să se frângă în timp ce fuselajul era zguduit din toate încheieturile şi niturile lui, de aveam impresia iminentei dezintegrari.
Aşa-s furtunile în orizonturile inalte, la fel ca cele sufleteşti; nu te sfârşesc doar te perpelesc.
De la aeroportul din Toronto am plecat în Nord, la Lake Simcoe, unde ne aştepta nonagenarul Constantin Roman. Pe drum, Alexandru Tomescu îmi povesteşte odiseea acestui legendar basarabean. S-a născut de mult, la Chişinău în Basarabia ţaristă, dar când a ajuns la grădiniţă, Basarabia se unise deja cu România. A fost un elev eminent şi apoi student la Chişinău, Bucureşti şi Paris, deşi se specializa numai în veterinară!! Ca medic veterinar a făcut campania de dezrobire a Basarabiei de sub armata si dictatura sovietică şi mai departe, cu caii şi căruţele, până în Cuba de unde a început retragerea. Au mai opus o rezistenţă la Nistru, la Prut dar obosiseră, se împuţinară, se descurajară în faţa puternicilor aliaţi, în faţa nesecatului puhoi rus. Eram o naţiune prea mică pentru un război atât de mare! Apoi “întorcând armele” au luat-o prin pustă spre Budapesta, prin Tatra spre Praga. L-a ferit Dumnezeu de răni şi moarte, dar nu de ai lui, de “aliaţii” ruşi ce spionau diabolic armata română. Comandamentul Armatei Roşii din Munţii Tatra, care ordona şi Armata Română a fost informat că ofiţerul Constantin Roman de la români este născut la Chişinau în 1917, deci era cetăţeanul lor, de două ori: rus şi sovietic. Pe cel mai obişnuit ton militar a fost chemat la comandamentul “înfrăţit” cu Armata Română, unde a aflat că este trădător de patrie, a fost degradat şi arestat imediat, trimis să fie judecat şi condamnat în URSS. A fost un şoc, o năpastă ce i-a schimbat dintr-odată viaţa, o nenorocire din care nu ştia ce se va mai alege cu viaţa lui. Profesia l-a scăpat, a fost reţinut ca medic veterinar în armata rusă, departe în spatele frontului în Crimeea. Războiul se terminase demult şi el se săturase de victorioasa Armată Roşie şi de generalul ei de la Kremlin. Fără însă să dea cel mai mic semn de nemulţumire, de infidelitate, tainic şi-a pregătit evadarea. Haine civile, o mică busolă, o harta învăţată pe dinafară, nişte hârtii, rusa nu era problemă şi a luat-o spre Prut. În Basarabia, acum republică în marea familie a republicilor sovietice, a fost reperat de filtrul armatei şi în ultimul moment a apucat să scape aruncându-se în Prut şi a scăpat. Cu aceeasi teamă, pe drumuri laterale şi noaptea a ajuns la Bucureşti şi abia aici a realizat cu adevărat ce se întâmplase după “eliberarea României”. După câteva luni, în care se lămurise deplin de realitatea comunistă, a luat-o spre vest. A trecut frontiera la sârbi care l-au prins, l-au bătut sârbeşte, l-au înfometat conform ortodoxiei sârbeşti şi apoi l-au luat la interogatoriu. Din nou l-a scăpat profesia, sârbii aveau mari probleme cu epizootiile, aveau antrax, dar nu aveau veterinari specialişti şi cu experienţa în epizootii. Şi l-au şantajat: ori veterinar la noi ori te dăm înapoi la români şi românii la ruşi. A ales caii sârbilor şi a făcut o treabă foarte bună, a fost remarcat, felicitat, promovat. Practic era liber şi aşa şi-a aranjat trecerea mai departe spre vest. A ajuns la Paris, apoi în Canada. Se făcuse deja 1955, ani grei de supravieţuire pe un fir subţire, ani în care singura bucurie i-a fost speranţa că odată şi odată va fi liber. Când, în sfârşit a ajuns în Canada, a ieşit de pe pista aeroportului şi a pupat pământul libertăţii, canadienii s-au mirat şi apoi după lungi “interviur” – aşa numesc ei interogatoriile la Immigration Offices – l-au trimis în Nord, că aveau şi canadienii acolo o epizootie, de care nu mai scăpau. I-a scăpat basarabeanul Constantin Roman, după care a coborât la Toronto. S-a lăsat de profesia sa salvatoare de năpaste şi s-a apucat de construcţii. Inteligent şi norocos a facut o avere. O avere, din care a ajutat comunitatea românească din Ontario, de la cei noi veniţi, scăpaţi şi ei ca vai şi amar ca prin urechile acului, până la bani mulţi, cu care a contribuit la cumpărarea bisericii Sfântul Gheorghe din Toronto. Constantin Roman a fost şi este încă un mare binefăcător al românilor emigranţi, el care a sosit în Canada doar cu o valiză veche.
Legendarul erou de odisee, nu după un război troian socotit de zei olimpici, ci după un război mondial nesocotit de nişte bolnavi pământeni, ne-a îmbrăţişat şi am simţit cât de fragil îi este trupul şi cât de mare şi puternic îi este sufletul. Sufletul, dacă îl ai, e nemuritor şi deci nu îmbătrâneşte niciodată, am spus-o de la mine, multora, de multe ori. O spun şi acum amfitrionului nostru. Nu are multă energie în trupul care i s-a micşorat dar are vioiciune şi bucurie în ochii lui albaştri. E un mare povestitor, are de unde în peste nouăzeci de ani, şi mai are înţelepciune pentru a-şi înţesa trecutul atât de tumultos, tulburător, învolburat cu vorbe de duh.
Stăm pe terasa casei sale, de la etaj deschisă către valurile Lacului Simcoe până la orizont, iar deasupra pe cer trec aiurea niste zdrenţe de nori. Îl las să vorbească, vorbeşte foarte frumos româneşte şi impresionant de cursiv şi raţional în ceea ce expune. Îi reţin mulţumirile şi frământările. Mă încurc să-l desluşesc când, la un moment dat îmi spune: nu vreau să mor înaintea soţiei, Doamne fereşte, şi face o pauză lungă privind în golul dintre lac şi cer, iar eu sunt încurcat în sensul acestei vreri, până ce revine la mine cu privirea şi continuă îmi este foarte dragă şi nimeni nu o va îngriji ca mine. Am înţeles şi sunt impresionat. Tace din nou, într-un târziu, îl aud stins: “după aceea cu mine facă ce vor, nu ma mai interesează decât să o ajung cât mai repede din urmă”.
Despărţirea a fost cu alean românesc: să mai poftiţi pe la noi.
*****
Amfitrionii mei, Aneta şi Alexandru Tomescu, mă copleşesc in casa lor cu firescul comportamentului de sinceră prietenie aducându-mă până la numitorul comun al celor din familia lor. Astfel se stabileşte între noi o relaţie deschisă şi francă, în care povestirile şi discuţiile decurg fluid, înţelegându-ne, acceptând sau contestând părerile şi ideile dialogate. Pe Alexandru îl cunosc de mult, de când colabora la Cuvântul Românesc din Canada, dar şi mai bine după ce i-am citit romanul autobiografic “SĂ ŞTII SĂ PRIVEŞTI”, care pe mine, cititorul, m-a interesat şi cucerit prin situaţiile şi personajele descrise şi m-a captivat prin adevărul enunţat. Astfel volumul său se alatură celor mai valoroase scrieri memorialistice de după al Doilea Război Mondial, ce redă veridic tragedia poporului român sub şenilele tancurilor “eliberatoare”. Citind acest volum ce cuprinde pe rând fresce dramatice de familie după abominabila cotropire a “eliberatorilor” din 1944, când tatal său, avocat, era închis politic şi multe alte fresce sociale elocvente de mizerie, sărăcie şi teroare, am ajuns să-mi pun, pentru prima dată întrebarea, deşi citisem deja atâtea şi atâtea alte volume de memorialistică despre România secolului XX, ce fel de eliberare s-a trâmbiţat atâţia şi atâţia ani cand, de fapt, Armata Roşie invadase Romania şi nu mai pleca? De cine ne-au eliberat ruşii patrusprezece ani după terminarea războiului? De românii patrioţi pe care i-au băgat în închisori? Ce farsă tragică această “eliberare” prin care, pe lângă despăgubirile de razboi, plătite înzecit, ne-au spoliat de toate bogăţiile! Şi nu le-a fost destul: “eliberatorii” ne-au revizuit istoria şi cultura, intrând cu ciubotele lor împuţite în ele, au distrus tradiţiile neamului şi creştinismul. Şi pentru aproape jumatate de secol ne-au încătuşat într-o dictatură comunistă, si ne-au supravegheat zi şi noapte de o securitate de tip KGB, care a şi condus securitatea din România timp de 20 de ani. Familia lui Alexandru Tomescu, alături de sute de mii de familii româneşti au avut de suferit cumplit de pe urma “eliberatorilor”. Cum au supravieţuit? Prin speranţă şi credinţă, prin învăţătură şi muncă asiduă.
Din Decembrie 1989, când totul a început ca o revoluţie la Timişoara şi s-a terminat la Bucureşti cu o lovitură de comitet central, până la curăţarea Pieţii Universităţii de către mineri, pentru Aneta şi Alexandru a fost un şoc traumatic datorită evenimentelor şi a parveniţilor, o cumplită stare confuză de idei şi direcţii disociate, o discrepanţă dintre propaganda democratică şi faptele oportuniştilor de tot soiul, români şi alogeni, ceea ce i-a determinat să părăsească Romania, ca pe foarte, foarte mulţi români. În această stare, mulţi români nu au perceput situaţia ca pe o reală eliberare ci doar ca pe o deschidere largă a porţilor lagărului spre Europa Occidentală, să scape, să evadeze, încurajaţi de o ingnorantă mass media şi pseudoelite oportuniste ce s-au lăsat manipulate din exterior pentru nişte dolari!! Şi, pentru prima dată în istoria noastră, am devenit un popor migrator. Nu din motive de sărăcie, nu din persecuţii religioase, asuprire sau tiranie, ci datorită incapacităţii noastre de repersonalizare rapidă şi corectă, de emancipare prin noi înşine pentru o nouă formă socială. Înainte de a concepe raţional o nouă ordine socială, total dezorientaţi la fel ca cei ce ies dintr-un cheson fără să fie depresorizaţi corect, s-au văzut scăpaţi şi au luat-o la fugă spre lumea liberă…
Stăm confortabil, vorbim liber despre toate câte le-am trăit în aceşti douăzeci de ani de mari surprize neplăcute, de nemulţumiri şi degradare morală si economică românească. Şi nu vedem în ei, în urma noastră, decât un drum bătătorit de mari greşeli ideologice şi politice. Nimic nu se mai poate face în trecut. Ba da: trebuie consemnaţi aceşti ani aşa cum au fost, to bear record cum zic englezii, adică să depunem mărturie, la care, adaug eu, să se afle şi să se ştie adevarul istoric cum a fost, pe lângă atâta propagandă ordinară ce ni se infuzează zilnic.
Şi scriitorii obişnuiţi, la fel ca si cei mari, dar, care nu s-au momit in fata puterii, pot scrie adevărul istoric, pot să-l analizeze şi interpreteze, pot da soluţii de viitor. Mă gândesc şi îi spun lui Alexandru Tomescu, ca a sosit vremea să continue SĂ ŞTII SĂ PRIVEŞTI cu un nou volum …
*****
Autostrada 401, cea mai mare, alglomerată şi pretenţioasă autostradă canadiană, cu patru benzi expres si patru colectoare pe un sens, pe care se circulă cu peste o sută kilometri pe oră, iar distanţa dintre autovehicole fiind numai una în curul celeilalte, ne scoate din Toronto spre Sud, spre London-Ontario. Treptat traficul pe autostradă se răreşte până ce o părăsim si noi intrând pe o şosea liniştită şi apoi pe drumuri şi mai liniştite într-un areal colinar păduros de o frumuseţe tranchilizantă atât de necesară după autostrada înghesuiţilor zoriţi de civilizaţia locală, torontonă. Apoi trecem pe drumuri înguste foarte bune, asfaltate pe care străbatem un labirint păduros printre frunzele copacilor ce prind culoarea toamnei instalate deja, până ce ajungem la Câmpul Românesc.
Alexandru Tomescu a strâns material documentar pentru o istorie a Câmpului Românesc, din care eu am reţinut anul 1957 în care la Hamilton, un oraş aşezat pe malul Lacului Ontario la vreo 50 de kilometri de Toronto, românii de atunci au format Asociaţia Culturală Română, “cu gândul de a ajuta la eliberarea României, de a păstra viu în inimile noastre sentimentul naţional, de a ajuta la închegarea unităţii româneşti, de a promova cultura neamului nostru” au spus şi semnat atunci fondatorii asociaţiei. Asociaţia a sporit şi s-a împlinit când a cumpărat acest teren mare, împădurit şi cu o colină mică pe care au ridicat o biserică cu clopotniţă, apoi au construit un centru cultural foarte spaţios, modern cu multe dependinţe dar şi o mare bibliotecă. În timp au ridicat troiţe româneşti, cruci de piatră, busturi de patrioţi cărturari ce au ridicat şi menţinut flacăra culturală aici şi în toată românimea împrăştiată prin lumea liberă. Această asociaţie culturală a avut o generaţie de aur cunoscută în toată Nord America şi Europa prin activitatea patriotică şi culturală desfăşurată an de an la Câmpul Românesc, dar mai ales prin publicaţia lor Cuvântul Românesc, care între 1980 – 1990 a fost cea mai apreciată publicaţie românească din exil la care au colaborat cu dăruire: cărturari ce au aparţinut diferitelor partide istorice, naţionalişti fervenţi, intelectuali de tot felul, absolut voluntar, după ce au scăpat din lagărul comunist.
În seara aceasta, organizată de Asociaţia Culturală, prin Aneta şi Alexandru Tomescu, am prezentat din volumul de călatorii PEREGRINĂRI, Rapa Nui cunoscută sub numele de Insula Paştelui. Nu am fost mai mulţi de o clasă, dar ce clasă, ce atmosferă placută, parcă eram colegi de clasă de ani şi ani de zile. Decanul clasei a fost scriitorul nonagenar Ovidiu Creangă, basarabeanul binefăcător al basarabenilor din Ontario veniţi de curând, de care mă leagă un deosebit respect şi o colaborare. Din Statele Unite, din partea publicaţiei Curentul Internaţional a venit poeta Doina Popa, o doamnă care întruchipează gingăşie originală în volumul ei Coarda Curcubeului şi Sorin Olariu, poet bănăţean, publicist şi epigramist, care pe volumul donat, Poeme Apocrife, mi-a scris o zisă de la noi din Banat: Cine n-are duşmani, Nu-i face pielea doi bani, asta ca să mă consoleze că cel puţin pielea mea face doi bani, atât şi nimic mai mult! După ce mi-am spus lecţia la tablă, toată clasa a zis că merit, cât de cât, o notă de trecere şi apoi în jurul unui bufet ne-am simţit şi mai bine, ca în recreaţia mare... Târziu ne-am despărţit.
*****
Niciodată nu am “predicat” despre polinezienii rapanui, despre forţa lor pe care o numesc mana şi moai monoliţi într-un lacaş ce aparţine bisericii, dar, tot Aneta şi Alexandru Tomescu au aranjat-o şi pe asta la Biserica Sfântul Gheorghe din Toronto. Este cea mai veche şi mare biserică ortodoxă română din Toronto. Iniţial a fost o biserică anglicană, dar românii au cumparat-o şi au modificat-o, punându-i trei turnuri, cele ale Sfintei Treimi, iar în interior au pictat-o şi au instalat catapeteasma şi iconostase. Printre cei ce au donat şi contribuit la toate acestea, mă repet acum, cu un scop anume, se află şi legendarul basarabean Roman Constantin.
După slujbă, jos, în sala cea mare a bisericii, în faţa enoriaşilor am vorbit, liber, despre acea insulă îndepărtată, misterioasă din toate punctele de vedere, care a fost cel mai mare atelier de sculptură al lumii din toate timpurile, iar astăzi este cel mai mare, uimitor şi tulburător, muzeu de monoliţi din tuf vulcanic. Am fost surprins de numărul celor ce m-au ascultat cu atenţie, au pus intrebări iar la urmă au cumpărat volumul PEREGRINĂRI în care este un eseu extins despre această minusculă insuliţa vulcanică din Polinezia, care are o istorie unică şi o avere artistică fără asemănare. Banii cărţilor vândute i-am donat bisericii ortodoxe române.
Mulţumesc celor care m-au ascultat şi întrebat, mulţumesc amfitrionilor mei.
******
Am decolat spre Winnipeg şi de la înalţime, prin hublou, văd metropola torontonă ca pe o vastitate cu tot felul de construcţii încadrate între străzi şi şosele, pe care autovehicolele par nişte furnici cu motor. Acolo jos viaţa torontonilor fierbe sub presiunea programelor calculate riguros în timp şi viteză, monitorizate cu vigilenţă capitalistă: mai mult, mai repede, mai competitiv!
Când am ajuns în orizonturile cele înalte, linia de la capătul lor era între albastru marin dat de Marele Lac Superior si de albastru ceresc, de Ioranna, şi mi-a venit din nou ideea să-l întreb pe creator ce părere are şi el despre omenirea lui pământeană, dar nu am îndrăznit, fiindcă aveam impresia ca îl doare capul când o priveşte.
Am închis ochii să retrăiesc bucuria de la fântâna cu laiţă de la Strâmba Bârgăului …
(Octombrie 2010)
Textul este emotionant. Va multumesc!