LA STÂNCA DISCORDIEI – GIBRALTAR
17 min readLA STÂNCA DISCORDIEI – GIBRALTAR
Autor: Corneliu Florea (Winnipeg,Canada)
ÎMPREUNA PRIN LUMEA CATOLICĂ. TOAMNA 1996
Winnipeg – Toronto cu Air Canada 2000 Km, pe o linie curbă
Toronto – Paris cu Air France vreo 9000 Km , pe intuneric
Paris – Madrid tot cu un Air France ceva mai mic, plin de gintă latină
Frumoasă primire, plăcut grup turistic nord american. Multa sangrino, multa voie bună
Cu autocarul GLOBUS First Class Escorted Tour prin Spania, jur împrejur.
Madrid – Segovia – Burgos – Victoria din Tara Bascilor = 460 Km
Prima oprire la Segovia pentru trei obiective. Alcazar adică fortăreaţă, masivă, impenetrabilă pe vremuri, acum un muzeu adormit. O grandioasă catedrală gotică. Apeductul roman de două mii de ani, fără fisuri, de pe un deal pe altul, înălţat pe două rânduri de arcuri din piatra şi a funcţionat continuu până în secolul trecut. Impresionaţi de apeductul roman: Imperiul roman a cucerit să şi construiască, cel ruso-comunist să distrugă totul. Plecam. Oprim la Burgos, în faţa Arco de Santa Maria unic, plin de statui si turnuleţe, este o bijuterie arhitectonica medievală. Apoi Catedrala, şi mai gotică, a doua pe ziua de astăzi. Legendarul El Cid calare, în zborul victoriei e înfricoşător. Intram în Ţara Bascilor cu grijă. Oprim în Victoria, capitala. O urbe frumoasă, cu semne bilingve. Curată şi verde. Localnici paşnici, care nu dorm, visează …
Victoria – Pamplona – Zaragoza (Saragossa) = 270 Km
Pamplona este internaţional cunoscută pentru Sanfermines, festivalul de voie bună de o săptămână, când taurii dezlănţuiţi aleargă pe o strada îngustă luând în coarne pe toţi vitejii ce le stau în cale. Şi Hemingway a fost aici la festival, apoi a scris Fiesta. Pamplonezii au fost mândri şi i-au fost recunoscători cu un bust pe un soclu. Ne-am plimbat pe acea străduţă, am admirat clădiri frumoase din centru şi multitudinea statuilor din Piaţa Taurilor. La Zaragoza turul începe cu ce a mai rămas de la romani, apoi palatul maur Alfajeria, ce a încântat tot grupul. Şi la urma, aţi ghicit, catedrala !! Basilica de Nuestra Senora del Pilar o imensitate cu unsprezece cupole .
Zaragoza (Saragossa) – Montserrat – Barcelona (310 Km)
Plecam, stăruindu-ne in minte Alfajeria, nu am mai văzut un palat maur până acum. Montserat, aşa, un munte cu vârfuri ca dinţii unui joagăr gigant, cu o altă catedrală, cu o altă Marie, una neagră: La Moreneta despre care se spune că datează de la începuturile creştinismului, dar carbonul radioactiv dovedeşte ca e din Evul Mediu timpuriu. Oricum, mare pelerinaj, mare plus o nuntă. Coborâm la Barcelona, ne fascinează de la început. Am privit marea şi oraşul din citadela de pe Montjuic. Panoramă cu obeliscul lui Columb. Stadionul olimpic. Ne-am plimbat pe Rambas, unde dimineaţa se vând flori si ziare iar seara se cumpăra femei şi droguri. Am vizitat orasul vechi, ridicat pe cel maur care se aşezase pe forul roman. Catedrala, la fel ca toate catedralele Spaniei, este foarte catolică şi dominantă, aici au fost botezaţi amerindienii aduşi de Columb în 1493, după care au şi murit. Fără alte comentarii! Dar ceea ce domină pe toţi peregrinii este Sagrada Familia a lui Gaudi, mai mult decât o altă mare catedrală, un impresionant monument de arta catolică! Se construieşte de o sută de ani şi când va fi gata, desăvârşită, va fi şi ultima …
Barcelona – Taragona – Valencia (370 Km)
În Barcelona am stat două zile, odată, am vrea să stăm măcar o lună. Taragona port de pe vremea romanilor, pe aici au intrat legiunile romane în Iberia, cucerind-o. A mai rămas ruinele marelui amfiteatru roman. Atât şi mai departe. Valencia romană, maură, spaniolă o insulă într-o mare de portocali, cu catedrală aferentă, dar cu turnul rămas neterminat ! Merge şi aşa. După o catastrofală inundaţie a râului, care trecea prin oraş, locuitorii s-au înfuriat şi l-au scos în afară oraşului !! Asta ne-a impresionat enorm ! Albia râului au transformat-o în parcuri şi terenuri sportive. Ce oameni determinaţi. Am vizitat un muzeu unic in lume: Museo Artista Fallero– umorul pe pământ, sunt, aici, replicile statuilor ce li se dau foc anual, în Martie, când are loc marea sărbătoare a primăverii Fiesta las fallas, ce ţine o săptămână.
Valencia – Murcia – Pasul Mora – Granada (550 Km)
Rămâne în urma Valencia, drum lung. Murcia, doar catedrala. Urcam, şi în locul portocalilor apar terasele cu măslini. Pasul Mora, popas. Coborâm în Andaluzia, la Granada. Seara mergem la Capela regala – ataşata uriaşei catedrale, unde sunt îngropaţi regii catolici: Fernando şi Isabela. Ştim bine istoria anului 1492: învingerea maurilor, expulzarea evreilor, Columb peste Atlantic, începutul Inchiziţiei. Cel mai mare an catolic! A doua zi, o altă istorie a lumii: ALHAMBRA. Paradisul islamic pe pământ, pe o culme verde împrejmuită. În interior, islamicii au imaginat cam cum sunt palatele şi grădinile lui Alah … şi Alah s-a bucurat, pentru ca el le-a dat imaginaţia …
Granada – Costa del Sol – Torremolinos (165 Km)
Costa de Sol, de la Malaga la Gibraltar, este o suită de largi plaje cu 300 de zile calde şi însorite. Între ele se află Torremolinos, un fost sat pescăresc, ce a devenit cea mai mare staţiune de pe litoralul iberian prin investiţia unui capital enorm, ce aduce un profit pe măsură. Petrecem o după masă plăcuta, plimbându-ne prin staţiune şi pe plajă. Seara, cinăm în doi pe balconul camerei noastre de la etajul zece, de unde marea şi plaja sunt la picioarele noastre, iar deasupra universul ne zâmbeşte şi face din cap, îngăduitor, tuturor celor de aici …
Torremolinos – GIBRALTAR – Seville (410 Km)
Şi dintr-odată ne-am înţepenit total. Pentru prima data în aceşti peste două mii de kilometri iberici, plus Ţara Bascilor, parcurşi până acum. Stăm de oră. Acest minunat tur care a decurs atât de confortabil, de interesant şi instructiv, intr-o atmosferă armonioasă de grup turistic plăcut, cu o directoare de tur ca un înger înţelept şi păzitor, s-a oprit. Stăm de o oră. Stăm la cea mai severă, dură şi rigidă frontieră europeană: trecerea pe stânca discordiei, în Gibraltar .
Senora Covadonga Fernandez, directoarea turului, ingerul nostru păzitor, trimisă de Sfântul Cristofor patronul creştin al călătorilor, cu vocea ei de înger, cred că vă imaginaţi cum este o voce de înger, începe să ne facă o pregătirea psihică. Gibraltarul mai este încă un teritoriu britanic pentru poziţia sa strategică, şi acum aşteptam la frontieră controlul, care este foarte amănunţit, deci durează. Când ajungem acolo, noi, toţi coborâm din autocar numai cu paşapoartele în mână. Femeile au dreptul sa-şi ia poşetele iar bărbaţii doar portofele cu alte acte şi bani. Atât. Nu se fac glume sau comentarii. E de prisos, nul şi neavenit. Ei au dreptul să ceară să deschideţi poşeta sau potofelul. Autocarul va fi inspectat separat, eu şi şoferul sunt acolo, dacă sunt probleme se deschide o anchetă, care este o durere de cap şi o mare pierdere de timp. Sper că noi suntem în regulă. Aşteptam. Atât a trebuit şi comentariile, de tot felul, au şi început. A fost bine, pentru ca nu mai eram iritaţi de aşteptare, ştiam motivul aveam subiect serios de dezbătut. Pentru unii aşa ceva era o mare noutate, neauzită până acum şi părerile lor au fost întinse între: e absurd, ca în blocul comunist, sau e ridicol, nu e nimeni în război cu UK şi nelipsita nepăsare okey, it’s fun. Noi, Ica şi cu mine, ne-am adus aminte, cu gust amar, cum era în blocul comunist, dar am ales varianta să trecem cu indiferenţă peste acest episod de frontieră, aveam atâta experienţa încât nu mai conta. Ceea ce conta pentru noi, era că ne împlineam o veche dorinţă: să punem piciorul pe Stâncă, să vedem cum arată Gibraltarul, atât de auzit, citit şi visat.
Se spune şi se scrie că, primii oamenii care au pus piciorul pe Stâncă, au fost îndepărtaţii noşti strămoşi de Neanderthal. Antropologii au găsit urmele lor în peşteră şi au tras concluzia că au locuit aici, pe Stâncă, aproximativ o sută de mii de ani. Apoi au dispărut şi au venit ceilalţi strămoşi, Cro-Magnon, mai apropiaţi, mai bine făcuţi. Alte zeci de mii de ani, până ce apare prima mărturie scrisă de la fenicieni. Grecii au fost cei ce au numit Coloanele lui Hercules cele două stânci, una africană şi alta europeană, ce delimitează strâmtoarea dintre mare şi ocean. După greci, cartaginezii şi apoi romanii, care nu au loc de cartaginezi şi după războaiele punice îi termină pe cartaginezi, dominând ei Peninsula Iberică câteva secole. Cad şi romanii, vin vizigoţii, trec şi ei. Pentru următoarele şapte secole apar beduinii, islamici de vizavi, care numesc stânca Jabal Tariq, adică muntele lui Tariq, conducătorul lor, era deja AD 711. Din denumirea aceasta a derivat Gibraltar. Nu au făcut aproape nimic vreo trei sute de ani, erau doar nişte flotanţi aici în golful stâncii. Apoi a devenit o aşezare permanenta cu port, fortăreaţă care avea şi palatul aferent.
Moda istorică în Evul Mediu era ca odată ce înflorea undeva o aşezare prosperă din manufacturi sau comerţ, clădind biserici şi palate, apăreau, ca din pământ, cuceritorii ei. De motive războinice omenirea nu a dus lipsă şi nu va duce lipsă! Legea negării negaţiei e valabilă şi aici: războiul vrea amor cu pacea şi pacea cochetează cu războiul ! Deci s-au bătut ce s-au bătut până ce creştinii au preluat controlul Stâncii, care e doar un marcaj, la capătul Mediteranei, înalt de 500 de metri, cu o suprafaţă de aproape şapte kilometri pătraţi, formând malul estic al unui golf. Atât tot, pardon, avea o fortăreaţa cu palat şi o peşteră enormă. Un Duce de Medina, devenit proprietarul stâncii şi al golfului le vinde la conversos, adică evreilor convertiţi la creştinism. Târg pe bani şi daruri, după care vreo patru mii de conversos, din Cordoba şi Sevillia se mută în golf şi pe stâncă. La numai doi ani după târgul încheiat, creştinul Duce de Medina îi dă afară pe convertos, care, să nu uităm, să nu neglijăm, erau creştini cu acte în regulă, după ce fuseseră băgaţi în butoiul cu apă sfinţită şi botezaţi a la carta catolica. Degeaba, Inchiziţia aflase că sunt conversos doar în acte, acasă rămăseseră ce au fost, iudaici!! Vremuri grele, vremuri schimbătoare, Gibraltarul trece sub stăpânirea regilor catolici – Fernando de Aragon şi Isabela de Castilia – sub care Inchiziţia este vigilentă la datorie şi apără cuceririle catolice de duşmanii islamici, iudaici şi protestanţi! Nu vi se par cunoscute asemenea timpuri? Noi le-am trăit sub o altă inchiziţie: securitatea comuniştilor evrei, ruşi, unguri şi la urmă s-au învăţat şi românii…
După ce Columb a descoperit India navigând spre apus s-a pornit marea întrecere a europenilor în a descoperi alte lumi ce erau luate în posesie, dominate, creştinate, exploatate. Această competiţie a avut nevoie de noi şi mai mari corăbii, de noi şi mai mari flote de apărare a posesiunilor, bătându-se ca chioarele între ele!! Ce frumoasă este istoria civilizaţiei europene, plină şi de bătălii navale. În fruntea competiţiei s-au plasat spaniolii şi portughezii, danezii şi olandezii, francezi şi englezii şi pe unde se întâlneau, pe valurile mărilor şi oceanelor trăgeau cu tunurile unii în alţi până se scufundau. Care pe care. Pe la o mie şase sute flota daneză a venit tiptil la Gibraltar a prins flota spaniolă ancorată şi în timp ce corăbierii spanioli erau în taverne la petrecere le-au făcut flota zob şi au plecat victorioşi acasă. Asta ca fapt divers. După altă sută de ani, la 1707, au venit în Gibraltar englezii, tot tiptil, au făcut zob altă flotă spaniolă, dar nu au mai plecat! Au rămas pe stâncă şi cu dreptul învingătorului au jefuit, violat tot ce se putea viola şi au omorât pe cei suspecţi sau nu le ofereau supunere totală, ceilalţi locuitorii au părăsit totul, au fugit îngroziţi! Au rămas doar victorioşii. Când s-a încheiat tratatul de pace, în 1713, în articolul zece se precizează că Spania cedează perpetuu Gibraltarul Regatului Unit!! De aproape trei sute de ani Gibraltarul e posesiune engleză. Ştiţi ce înseamnă asta pentru majoritatea spaniolilor? După părerea mea, un os de peşte în gâtul lor!
Între timp am ajuns în ţarc, e din bare metalice solide şi dese, nu se poate trece prin ele. Coborâm aşa cum ni s-a spus şi intrăm, unul după altul, pe o strungă îngustă şi lungă la capătul căreia e un ghişeu cu un cap pătrat căruia îi arătam paşaportul, portofelul sau poşeta după cum e cazul. Capul pătrat ne face cu degetul că putem trece. Aşa am intrat în Gibraltar, trecând o frontiera dintre Spania şi teritoriul britanic de la 1713 care nu are decât un kilometru! Un kilometru frontieră, da ce frontieră cu punct de trecere sinistru. În aşteptarea autocarului, care e tras după un zid înalt pentru control, privim Stânca care până acum o ştiam doar din fotografii. E modestă, golaşă şi arată ca un vapor ce se scufundă pe o parte, cu puntea aproape verticală spre răsărit, din unghiul care o privesc. Un punct geo-politic fierbinte al lumii! Iată, apare şi autocarul care a trecut prin urechea acului, cu îngerul păzitor care ne zâmbeşte. Urcam, să plecam după ce am stat aici vreo două ore din timpul care îl avem rezervat pentru turul Stâncii! Plecam, mergem vreo trei sute de metri şi ne oprim. Stăm din nou. Acum ce mai vor? Nimic, stăm la barieră! Barieră, au trenuri pentru un teritoriu britanic ce are numai 6 kilometri lungime? Nu! Stăm la barieră să treacă avionul!! Avionul?! Barieră să treacă avionul, aşa ceva nu am auzit nici în filmele de la Hollywood!?! Pregătiţi-vă aparatele de fotografiat şi aşteptaţi. Şi într-adevăr, deodată l-am auzit tunător şi a trecut prin faţa noastră ca o nălucă spre mare, zguduind pământul şi autocarul! A fost un cargou imens. Formidabil ce eveniment bizar, cu toţii suntem entuziasmaţi ca nişte copii de grădiniţă duşi la gradina zoologică. În fond şi la urma urmei de ce nu am fi; de câte ori în viaţă stăm la barieră să treacă avionul?! Pentru asta trebuie venit în teritoriul britanic, în “The Rock’’. Pornim, trecem pista de decolare care începe undeva în golf şi se termină în mare. Mai mergem un pic, cotim de vreo două ori şi oprim într-o mare parcare în afara fostului zid al fortăreţei. Suntem cu adevărat pe Stâncă, să luăm o piatră în gură! Multe maşini şi autocare, turişti de peste tot. Mergând spre poarta Ica îmi spune: Şi eu vreau castane. Da, miroase a castane coapte, acum observ ca unii mănâncă în jurul nostru. Cum să nu!! Ne aducem aminte din studenţie când, toamna târziu, mâncam castane coapte la Timişoara. Oprim şi cumpărăm, sunt calde, iar mirosul lor ne trezesc atâtea şi atâtea amintiri. Ica e bucuroasă, nu se aştepta să mănânce castane coapte în Gibraltar. Cei din grup ne întreabă ce sunt astea, se mănâncă, ce gust au! Le dam şi lor să încerce. Se chinuiesc sa le cureţe, le muşcă cu precauţiune, cu grijă încep să le mestece, se luminează la faţă, le plac. Cumpără şi ei. Strada principală străluceşte de îngrijire şi curăţenie, localnicii se deosebesc de excursionişti prin îmbrăcămintea lor îngrijită, elegantă. Contrast mare. Limba oficială, of course, este engleza, neoficial este spaniola dar există şi o limbă locală, proprie, un dialect de Gibraltar numit llanito formată din amestec de cuvinte din mai multe limbi. Ceva asemănător cu frateliana mea; o românească ţărănească de Banat, cu gramatică numai pe jumătate, şi amestecată cu şvăbisme şi ungurisme de la cei ce locuiau cu noi în Fratelia, cartier al Timişoarei. De frateliana mea toţi au făcut glume ironice începând cu colegii de liceu până la bunul meu prieten, scriitorul Virgil Raţiu. Llanito la fel ca şi frateliana au valoare lingvistică minimă, atât cât să te poţi înţelege într-un mini babilon etnic, dar are mare valoare sentimentală pentru ei, fiecare se bucură auzind că foloseşti cuvinte şi din limba lui maternă. Astea despre limbă, cât priveşte guvernarea este locală, autonomă, cu excepţia guvernatorului teritoriului britanic, care este numit de HM Queen Elizabeth a UK-ului. Long live The Queen – trăiască regina – au ovaţionat-o gibraltanezii în 1954 când a venit pe The Rock să sărbatorească 250 de ani anexare a teritoriului iberic la coroana imperiului britanic, ceea ce a declanşat tensiuni şi proteste din partea spaniolilor!
British overseas territory – adică teritoriu britanic de peste mări – adică The Rock sau Stânca ori Gibraltar – are steag şi emblemă proprie şi un moto: “Nulli Expungnabilis Hosti”. Asta, oare ce mai înseamnă, ce vrea să zică? Păi, ar veni cucerit dar nu de duşman sau din duşmănie, din ostilitate. Să fiu mai clar, este la fel cum ne-a eliberat Armata Roşie pe noi, romanii de sub jugul românilor din Basarabia şi Bucovina de Nord! Nu e un paradox, e tipic pentru cotropitori, cuceritori care dau navală, omoară, jefuiesc, subjugă şi nu mai pleacă, ba te pun să-le spui fratele cel mare de la răsărit sau Nulli Expungnabilis Hosti! În 1704, când au debarcat pe Stâncă, corăbierii englezi au făcut un prăpăd, mergând până la profanarea bisericilor catolice, ei fiind, vezi Doamne, anglicani. Ce creştin anglican eşti dacă nu pângăreşti o biserică catolică, sau invers, doar de asta suntem creştini. După această cucerire fără duşmănie – era să-i zic frăţească – s-au accentuat şi mai mult conflictele belicoase dintre englezi şi spanioli, dar nu s-a schimbat nimic în 250 de ani. Şi, diplomatic, englezii au fost mai abili promiţându-le autonomie totală, daca prin referendum vor să rămână sub suveranitate britanică. Referendul a avut loc în 1967 şi i-a devastat pe spanioli: numai 44 de gibraltanezii au dorit suveranitate spaniolă, restul de peste 12.000 au ales suveranitatea engleză. Vox populi vox Dei! Nu a trecut mult şi Spania a închis complet frontiera. Cortină de fier, din bare metalice. Redeschiderea completă abia în 1985. Conflictele diplomatice dintre cele două ţari continuă din te miri ce. Acum, de exemplu, guvernul Gibraltarului, împins uşurel, nu spun de cine, vrea şi drepturi asupra apelor teritoriale din jurul stâncii, în timp ce Spania le interzice să mai avanseze în golf cu noi recuperări de teren fiindcă intră ilegal în apele ei teritoriale!! Clar. Apropo de recuperările de teren din apa golfului, cu ajutorul olandezilor, specialişti în aşa ceva, au câştigat un kilometru pătrat pe care au ridicat nişte blocuri, având în vedere ca e o mare înghesuială pe Stâncă: 4.000 de locuitori pe kilometru patrat!! Cred că asta spune multe, chiar şi despre marea pagubă de ape teritoriale făcuta spaniolilor, înconjuraţi din trei părţi numai de ape teritoriale.
La densitatea asta mare a populaţiei mai trebuie adaugate şi maimuţele. Singurul loc în Europa unde se găsesc maimuţe libere, le zic eu, mulţi le zic maimuţe sălbatice. Greşit, ca sa nu mai spun ca nu au nici coadă maimuţele astea ce se numesc macacus. Stau sus pe Stâncă, dar coboară după mâncare şi printre turişti, care sunt foarte darnici cu ele mai ales dacă pozează frumos. Unele-s meditative, privind când la apele teritoriale ale spaniolilor, când la recuperările de teren ale supuşilor Reginei Elisabeth, altele-s distante şi arogante, comportament preluat de la conaţionalii lor britanici. Mai sunt şi hoţomane, de cum văd un trecator cu o plasă în mâna, se iau după el, tiptil şi-i înhaţă plasa şi s-au dus! De unde reiese că nu-s sălbatice din moment ce au atâtea apucături omeneşti. Dar cu totul alta este povestea cu aceste maimuţe. Ascultaţi. Englezii suferă de multe superstiţii, una dintre cele mai grave, ce îi torturează de sute de ani, spune că atunci când maimuţele nu vor mai fi pe stânca, nici englezii nu vor mai fi aici! Groaznică prezicere! Deci englezii sunt cu ochii cât cepele la macacuşi, au lansat şi un satelit fix, numai pentru ele, să le urmarească, sa le numere. Plus un submarin atomic. Nu în spaţiu, în apele golfului. În acelaşi timp servicile de inteligenţă spaniole au aflat de această superstiţie încă de pe vremea lui Churchill, când numarul maimuţelor scazuse ameninţător, era eminentă dispariţia lor. Atunci prim-ministru imperiului în care soarele nu apunea niciodată a trimis de urgenţă după macacuşi în Africa. De atunci, servicile de informaţiune spaniole au format o brigadă specială anti-macacus, care se deplasează in Gibraltar, cu false paşapoarte canadiene, să anihileze maimuţele, doar, doar îşi iau tălpăşiţa englezii de pe Stâncă. Nu răzbesc, fiindcă şi servicile engleze au vreo trei, sau chiar patru, contra formaţiuni speciale în conecţie cu CIA şi Mossad, care imediat le înlocuiesc pe cele dispărute, ba chiar adaugă un supliment de siguranţă. Şi uite aşa de la bătăliile navale, de la multiplele conflicte din golful Gibraltarului, de la interminabilul duel diplomatic, în zilele peregrinajului nostru pe Stâncă, cele două foste supraputeri coloniale au ajuns într-o jalnică situaţie luptându-se pentru nişte maimuţe, indiferente la marea tragedie a superstiţiilor englezeşti. Asta-i soarta marilor puteri; la urmă să calce în propriul lor rahat, ceea ce istoria va consemna….
Înainte de-a părăsi Gibraltarul – Stânca sau The Rock – sincer spun că am avut un timp minunat aici, bogat în impresii, păcat că a fost atât de puţin. Întâi am vizitat oraşul şi am văzut statuia Amiralului Sir George Rooke, cuceritorul neduşman, statuie făcută cu multă perfidie englezească. Amiralul nu-i aşezat în vârf de catarg, nici nu are vreo sabie scoasă în văzduh, e îmbrăcat civil şi cu perucă de salon aristocratic, arată calm, blajin ca fire precum un mare cărturar înţelept, profesor de Oxford nu altceva, venit să le predea un curs creştino-democrat gibraltarnezilor!! Apoi am urcat şi intrat în marea peşteră în care locuiseră odinioară stramoşii noştri îndepărtaţi, după care tot felul de homeless, iar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost spital militar englez. Acum, în zilele noastre, se ţin concerte fiindcă se spune ca are o acustică perfectă. Şi am încheiat cu turul complet al Stâncii în nişte maşini speciale, mai lungi şi înguste. A oprit la capătul sudic al Stâncii, lângă noua moschee cu un minaret mult mai mare ca turnul vechiului far de lângă ea, să privim strâmtoarea şi peste ea stânca africană sau a doua coloană a lui Hercules. Mare orizont! Şoferul-ghid ne-a delectat cu cele înşirate mai sus, la care eu am adăugat doar nişte epitete, mici remarci şi fabulaţii spontane. Îmi pare rau ca nu am insistat asupra disputelor diplomatice, sunt o mină bogată de satiră şi sarcasm. Altădată…
Singurul lucru pe care l-am regretat, a fost ca nu am mai stat la barieră, să treacă avionul.
(Toamna 1996 în preeria canadiană. Trimis spre publicare “Curentului International”, 2010)
