Spirite celebre

Spirite celebre

Grupaj realizat de Mihai Burduja

Aristotel din Stagira (364-332 î.Hr.)

Sa râdem, caci pâna la urma cu asta ne alegem. (VOLTAIRE)
Aristotel din Stagira este gânditorul enciclopedic al antichitatii, creator al unei grandioase sinteze a tuturor ramurilor stiintei, sub al carui nume s-au pastrat 74 de scrieri si numeroase fragmente. Cel mai stralucit discipol al filosofului Platon (fara a-i împartasi însa ideile!) are o contributie de pret în fundamentarea logicii formale si la caracterizarea actului de creatie artistica. A întemeiat la Atena scoala Lykeion (Liceul) care va rivaliza cu Academia lui Platon. A pus bazele multor discipline noi: logica formala (Organon), psihologia (Despre suflet), politica si economia politica (Politica), etica (Etica nicomahica), estetica (Poetica).
Într-o piata publica, un palavragiu spunea o sumedenie de nimicuri. Vazându-l pe Aristotel, „oratorul” l-a întrebat: – Ce ziceti? Nu e uimitor?
– Ba, bine ca nu! E uimitor ca se gasesc oameni care întind urechile sa te asculte, când au picioare atât de sanatoase ca sa te poata ocoli, îi spuse filosoful. Un grec oarecare aflându-se în societatea filosofului Aristotel, îi povesti acestuia tot felul de nimicuri. Observând ca filosoful nu era atent la ceea ce vorbea, i-a spus: –Ma mir foarte mult! Dumneavoastra doar aveti urechi, atunci de ce nu auziti ce va vorbesc? – Si eu ma mir – i-a raspuns Aristotel – doar am si picioare, si atunci de ce nu fug de dumneavoastra? Cel mai mare filosof al Greciei antice, fondatorul scolii peripatetice si educatorul lui Alexandru cel Mare, a fost întrebat: – Ce risti daca minti?
Iar filosoful raspunse prompt: – Sa nu mai fii crezut nici când spui adevarul. Iata si alte raspunsuri la întrebarile ce i-au fost puse filosofului:
– Care-i lucrul care se trece cel mai repede? – Recunostinta.
– Cum se deosebesc cei educati de cei needucati? – Tot atât de mult ca vii de morti.
– Ce-i un prieten? – Un suflet care locuieste în doua corpuri.
– Cum pot progresa studentii? – Urmându-i pe cei fruntasi, si nu asteptându-i pe codasi.
– Cum ar trebui sa ne purtam cu prietenii? – Asa cum am dori ca ei sa se poarte cu noi.
Reîntorcându-se de la Liceu, Aristotel a fost oprit de un flecar vestit în întreaga cetate, care i-a vorbit filosofului neîntrerupt timp de peste un ceas. În sfârsit, el si-a încheiat vorbaria cu aceste cuvinte: – Sper ca nu te-am plictisit!
– Plictisit? i-a raspuns filosoful. N-ai reusit, pentru ca nici nu te-am ascultat.
Simtindu-si sfârsitul aproape, marele filosof trebuia sa-si aleaga, dintre discipolii sai, succesorul. Printre acestia, doi pareau sa fie cei mai potriviti: Teofrast din Lesbos si Eudem din Rhodos. Nevrând sa jigneasca pe nici unul dintre ei printr-o formulare brutala a hotarârii sale, el a cerut într-o buna zi sa i se aduca vin din Rhodos, precum si din Lesbos. Gustând o cupa cu vin din Rhodos, Aristotel exclama: „Iata un vin într-adevar sanatos si placut!” Cu totii crezura câteva clipe ca-si exprimase astfel vointa. Dar îndata adaoga, gustând vinul din Lesbos: ”Acesta este însa cu mult mai dulce”. Alegerea era facuta.

Alexandru Macedon (356-323 î.Hr.)

Cea mai pierduta dintre zile este aceea în care n-ai râs. (CHAMFORT)

Rege al Macedoniei (336-323 î.Hr.), fiul lui Filip al II-lea si discipol al lui Aristotel. Domnia sa marcheaza începutul perioadei eleniste. A faurit un imperiu urias, cucerind Fenicia, Iudeea, Egiptul si Persia. Dupa moartea lui, Imperiul a fost împartit între generalii sai. În secolul al III-lea a devenit eroul unui fel de roman grec; în sec. XII-XIII al câtorva romane medievale în versuri (franceze, germane, spaniole), apare si în Orientul Mijlociu (la scriitori ca Firdousi, Nizami,Djarni s.a.). Regizorul american Oliver Stone a realizat în 2004 super-productia Alexander, avându-l ca protagonist pe actorul Collin Farrell.
În copilarie, profesorul lui Alexandru Macedon era Aristotel. Odata, în timp ce asculta cântecele lui Xenophont, „baietandrul” a luat o poza razboinica si s-a îndreptat spre sabie.
Privindu-l, filosoful a meditat cu glas tare: – Xenophont ar fi fost un maestru mult mai mare daca ar fi cântat ceva care sa-l potoleasca pe acest neastâmparat.

*

Alexandru nu nutrea sentimente deosebite fata de mama sa, Olimpiada, pe care n-o vazuse unsprezece ani. Prin intrigile sale, ea punea în pericol pacea din Macedonia. Într-una din zile, primind de la mama sa o scrisoare plina de porunci si de pretentii, el a exclamat:
– Sunt obligat sa-ti platesc o chirie destul de mare pentru cele noua luni de convietuire.

Într-o batalie în care armata tatalui lui Alexandru, Filip al II-lea, a iesit biruitoare, batrânul rege a fost ranit. Mai târziu acesta schiopata si ofta deseori. Odata, fiul nu s-a mai putut abtine:
– În loc sa oftezi, ar trebui sa te bucure aceasta durere pentru ca ea ti-aduce aminte de o victorie!

*

Generalul atenian Calistenes, înfatisându-se lui Alexandru cel Mare, îl saluta cu respect dar cu retinere si demnitate în acelasi timp. – De ce nu mi te închini ca în fata unui zeu, cum fac toti ceilalti? – îl întreba împaratul. – Stapâne, sunt grec – raspunse Calistenes – si acest nume l-ai înaltat atât de sus încât, fara suparare, nici chiar tie nu ti-e îngaduit sa-l cobori.

Înaintea luptei de la Arbela (331 î.Hr.), unde macedonenilor le sta împotriva o numeroasa armata persana si unde se decide, de fapt, succesul întregii expeditii din Asia, câtiva comandanti de unitati i-au raportat lui Alexandru cel Mare ca multi luptatori s-au înteles, în taina, sa nu mai vina la cortul împaratului, cu capturile pe care le fac, ci sa le împarta între ei. Alexandru a zâmbit si a zis:
– Mi-ati adus o veste minunata! Iata o hotarâre luata de barbati curajosi, ce nu se gândesc la retragere, ci sunt încredintati de victorie!

Un pirat fu adus în fata lui Alexandru cel Mare, supranumit Cuceritorul, spre a fi judecat pentru faradelegile lui. – De ce esti pirat? îl întreba ilustrul macedonean. – Fiindca n-am decât o singura corabie. – Si dac-ai avea mai multe, n-ai mai fi pirat? întreba Alexandru mirat de raspuns.
– Fireste. Cu o flota întreaga, as fi un… cuceritor!

Lui Alexandru cel Mare îi fu adus un tânar soldat care se dovedise las într-o lupta.
– Cum te cheama? îl întreba suveranul. – Alexandru!
– Tinere, ceva trebuie sa-ti schimbi: sau numele, sau caracterul.
*
O vorba de spirit, oricât de stralucitoare, îsi are si ea mormântul. În urechile prostului. (LUCIAN BLAGA)
În timpul vietii Alexandru cel Mare a fost considerat conducatorul lumii, iar multa vreme dupa aceea – din Antichitate pâna în sec. al XX-lea – a fost idolul multor comandanti de armata si grandomani, care s-au straduit sa-l egaleze, nu a existat nici un imperiu de la granita Indiei pâna în nordul Egiptului care sa nu i se supuna în timpul expeditiilor sale militare. El a pledat pentru contopirea culturii persane cu cea greaca, fapt atestat prin încheierea a numeroase casatorii si întemeierea multor orase.

Alexandru cel Mare avea o admiratie netarmurita pentru Diogene. Dupa celebra întâlnire în fata butoiului – resedinta lui Diogene – cu acesta, si dupa scurta si radicala discutie purtata acolo, seara, la cina s-a aratat trist. Întrebat de catre generalii sai pentru ce este trist, Alexandru a raspuns: „Daca n-as fi Alexandru as fi vrut sa fiu Diogene”.
Filosoful cinic însa, nu avea aceleasi sentimente pentru razboinic. Într-o zi, când Diogene statea întins pe o lespede de piatra, odihnindu-se la soare, Alexandru se apropie de el si-i spuse:
– Spune-mi ce doresti, Diogene, si dorinta ta, oricare ar fi ea, ti-o voi îndeplini.
– Da-te la o parte – îi raspunse Diogene – ca sa nu-mi ascunzi lumina soarelui.

Alexandru cel Mare l-a vizitat într-o zi pe Diogene. Înteleptul sedea în fata proverbialului sau butoi. Împaratul l-a întrebat daca ar putea sa faca ceva pentru el. În raspunsul sau, filosoful grec si-a concentrat întreaga conceptie despre lume: Sa nu-mi iei ceea ce nu-mi poti da!

Anaximenes, unul dintre perceptorii lui Alexandru cel Mare, retras la batrânete în orasul sau Lampsakos, asediat acum, iesi în întâmpinarea ucenicului sau cu intentia de a-l ruga sa nu distruga cetatea. Vazându-l iesind pe poarta cetatii, Alexandru, ghicindu-i gândul îi spuse:
– Stiu ce vrei sa ma rogi, dar jur pe toti zeii ca nu-ti voi îndeplini rugamintea!
– Venisem sa te rog sa distrugi orasul Lampsakos, îi raspunse Anaximenes.
– Uluit o clipa, Alexandru începu sa râda, lua de mâna pe batrânul întelept si îsi tinu juramântul, parasind orasul.
Krates, întrebat de Alexandru cel Mare daca va dispune sa-i fie recladit orasul distrus, raspunse:
– Ca sa-l distruga un al doilea Alexandru?
Un învinuit, pe nume Marketas, îsi pleda singur cauza în fata lui Alexandru cel Mare, care rostise sentinta dupa ce dormise cea mai mare parte a procesului. Sentinta fiindu-i defavorabila, Marketas spuse ca va face apel. – Si la cine vei face apel? Întreba Alexandru.
– La Alexandru, de vreme ce nu mai doarme! Raspunse curajos Marketas.
Cercetând, din nou, cazul cu atentie, Alexandru recunoscu ca a gresit, schimba sentinta în favoarea lui Marketas, iar pe sine se condamna singur la plata unei amenzi.

Eu nu fur biruinta. Asa ar fi raspuns, dupa Plutarh, Alexandru cel Mare când, în ajunul bataliei de la Arbela (331 î. Hr.) i s-a propus ca, în loc sa înfrunte marea armata persana a lui Darius în plina zi, sa o atace, prin surprindere, noaptea.
Se spune ca Alexandru cel Mare, aflând din scrierile lui Democrit ca mai sunt si alte lumi, a început sa plânga, îndurerat ca n-a cucerit decât una din ele.
*
Fata de inteligenta adevarata, spiritul este cam ca otetul fata de vinul zdravan si de vita aleasa:o bautura pentru creiere sterile si stomacuri bolnavicioase. (JULES RENARD)
În calitate de comandant suprem al ostilor grecesti, Alexandru cel Mare a câstigat numeroase batalii în campaniile duse împotriva persilor; în Memfis el si-a asezat pe cap coroana faraonilor; l-a învins pe regele persilor Darius al III-lea si s-a casatorit cu printesa Roxana, cu care a avut si un fiu. Alexandru a fost o personalitate energica, generoasa, dar si imprevizibila. Si-a omorât prietenul din tinerete la mânie. În plus, avea patima bauturii. La câtiva ani dupa moartea sa, frumoasa lui sotie împreuna cu fiul sau au fost ucisi pentru a nu forma nici o dinastie.

Alexandru Macedon tinea foarte mult la pictorul Apelles, iar Ptolomeu nu-l agrea de loc. Dupa moartea lui Alexandru, Ptolomeu a devenit domnitorul Egiptului. O furtuna a silit vasul pe care calatorea Apelles sa se refugieze în portul Alexandria. Câtiva lingusitori din anturajul regelui au îndemnat un curtean sa-l invite pe Apelles la cina din partea lui Ptolomeu. Pictorul s-a mirat ca a primit o invitatie de la dusmanul sau, dar s-a dus la palat. Observându-l, Ptolomeu s-a înfuriat.
– Ce doresti? Cine te-a chemat aici?
Apelles, necunoscând numele celui care-l invitase, a scos un carbune din foc si a desenat pe perete portretul individului. Asa a aflat regele, rapid, cine a abuzat de numele sau.

În ajunul expeditiei contra persilor, Alexandru Macedon împarti numeroase daruri prietenilor sai. Si fiindca cheltuise aproape toate rezervele, Perdiccas îl întreba: – Dar tie ce-ti pastrezi?
– Îmi pastrez speranta, raspunse împaratul. – Ei bine, o vom împarti cu tine, spuse Perdiccas. Noi care suntem prietenii tai de arme,vom pleca spre razboaie cu tine. Si Perdiccas refuza darul ce i se pregatise.
La un moment dat, Alexandru Macedon a devenit stapânul unei tari ce avea 60 de talanti în vistierie si… 600 de talanti – datorii. Fara a tine seama de asta, înaintea campaniei sale din Asia, el a împartit fara scrupule tot ce era în palat, retinând pentru sine doar… coroana. Uimit, unul dintre conducatorii de osti ai sai, l-a întrebat: – Dar pentru tine personal, împarate, ce-ai pastrat?
– Nadejdea! A raspuns tânarul suveran.

Macedonia nu te încape. Vorba vadit apocrifa atribuita de Plutarh (în Alexandru,6) regelui Filip al Macedoniei si adresata fiului sau Alexandru, care avea sa fie Alexandru cel Mare: „Baiatul meu, cauta-ti un regat vrednic de tine! Macedonia nu te încape”. Cuvintele acestea, de nimeni rostite la vremea lor, s-au dovedit, dupa evenimente, adevarate: Alexandru si-a croit nu un regat, ci un urias imperiu euro-afro-asiatic care se întindea pâna în Indus.
În timpul unei campanii împotriva unor populatii rasculate, regelui Alexandru Macedon i-a fost prezentata o capetenie inamica capturata de macedoneni. Toti cei prezenti erau siguri ca regele îl va condamna la moarte pe prizonier. Apreciind curajul si demnitatea acestuia, Alexandru l-a eliberat. – Eu daca as fi fost în locul tau, a intervenit unul dintre generalii macedoneni, l-as fi omorât… – Eu l-am iertat, pentru ca… nu sunt în locul tau.
*
O gluma, o vorba de duh, aduc adesea o dezlegare mai buna si mai durabila în lucruri mari decât asprimea. (HORATIU)
Nu conteaza cum desfaci un nod. Dupa Quintus Curtius (sec. I. d. Hr.) în Viata lui Alexandru (III, 1), cuvintele acestea le-ar fi rostit Alexandru cel Mare la Gordion, în vechime capitala regilor Frigiei (tinut din nord-vestul Asiei Mici). Se spune ca acolo, în templul lui Zeus, se pastra jugul carului lui Gordias, tatal lui Midas, o relicva ciudata facuta din noduri foarte încâlcite. Un oracol spusese cândva ca omul care va fi în stare sa le deznoade va ajunge degraba stapânitorul Asiei. Înconjurat de frigieni curiosi si de macedoneni nelinistiti, Alexandru ar fi încercat întâi sa deznoade aceste „noduri gordiene”, dar n-a izbutit. Atunci, temându-se ca lucrul sa nu fie luat drept o prevestire, ar fi retezat nodurile cu sabia spunând, în traducerea latina a lui Quintus Curtius: Nihil interest quomodo solvantur.
Înainte de a porni campania contra persilor, împaratul voia sa consulte oracolul. Ajuns la templu îl gasi închis, preoteasa fiind racita. Insistent, o ridica din pat si o trase dupa dânsul în templu. Ajunsa aici, preoteasa îi spuse: – tie nu-ti poate rezista nimeni!
– Îti multumesc, raspunse Alexandru, un oracol mai bun nu-mi trebuie!
Dupa o serie de înfrângeri în luptele cu grecii, Darius III, regele persilor (336-330 î. Hr.) a propus pacea. Alexandru cel Mare, dorind sa-si supuna definitiv adversarul, n-a acceptat. Într-o discutie, Parmenion, unul dintre generalii macedoneni, i-a spus marelui cuceritor:
– Eu daca as fi Alexandru cel Mare, as accepta propunerea lui Darius. La care Alexandru a ripostat: – Si eu, daca as fi Parmenion, as accepta…
Alexandru cel Mare trimise soli la scitii cu care se lupta, ca sa le spuna ca mai bine sa se predea, decât sa fie zdrobiti de numeroasa si puternica sa armata. Scitii i-au raspuns: „Noi nu ne temem decât de cer, ca sa nu cada peste noi, si de pamânt, sa nu se scufunde cu noi.”
Într-o zi, pe când tinea judecata, regele Macedoniei îl asculta pe acuzator tinându-si o ureche astupata cu degetul: – Pe cealalta o pastrez pentru aparator – spuse Alexandru catre cei de fata.
Alexandru cel Mare ofta de câte ori privea statuia eroului grec Ahile, spunând: „O, cât te invidiez, Ahile! Ai avut parte de un prieten ca Patrocle în viata si de Homer dupa moarte.”
Odata, Alexandru cel Mare venind si stând în fata lui Diogene, învatat din Sinope, îi spune:
– Sunt Alexandru, marele rege, la care Diogene a raspuns: – Sunt Diogene Câinele. La întrebarea ce fel de comportament îi atrage denumirea de câine, el dadu aceasta lamurire: – Ma gudur pe lânga cei ce-mi dau ceva, latru la cei care nu-mi dau, si-mi înfig coltii în ticalosi.
Alexandru cel Mare raspundea celor care nu încetau sa-l laude: „Tatalui meu îi datorez ca traiesc. Lui Aristotel ca traiesc cum trebuie.
M-as lua la întrecere, dar numai cu regi. Potrivit lui Plutarh, semetul raspuns al lui Alexandru cel Mare când, tânar înca, i s-a sugerat sa participe, ca alergator, la jocurile olimpice”.
Dupa moartea lui Alexandru la Babilon (323 î. Hr.), provinciile imperiului au fost împartite între diadohi (în greaca „urmasi”), fostii sai generali: Antigonos, Monophtalmos, Antipatros, Crateros, Eumenes, Lysimah, Perdiccas, Ptolemaios, fiul lui Lagos si Seleucos. În jurul mostenirii s-au purtat mai multe razboaie ale „diadohilor”. În 310 î.Hr., Roxana, sotia lui Alexandru si fiul acesteia sunt asasinati. În urma acestor conflicte, se cristalizeaza trei state: Regatul macedonean, Regatul seleucod (în Asia) si Regatul lagid (Egipt).
Grupaj alcatuit si prezentat de MIHAI BURDUJA

(va urma)