Ortodoxie şi budism

  Ortodoxie şi budism

  Optimism şi pesimism

 Autor: Preot Ilie Rusu

        La începutul acestei disertaţii, mult prea scurtă faţă de subiectul pe care l-am propus, socotesc că sunt utile câteva cuvinte privitoare la deosebirile fundamentale dintre budism şi creştinism, deşi acest lucru s-a făcut în mai multe lucrări româneşti.

Ţinându-se cont de multiculturalitatea cantitativă de azi şi abundenţa curentelor şi ideologiilor multireligioase care de prea multe ori nu au o rădăcină, fiind acoperite doar de titluri pompos sau filozofic organizate mergându-se până la kitschul autentic de a câştiga eventuali adepţi dar şi de mereu aşa zise actualele  congrese de istoriei a religiilor, care au loc în marele centre culturale ale lumii şi unde au conferenţiat şi mai conferenţiază reale somităţi dar şi neputincioşi în ale istoriei religiilor, pe care mass-media, i-a creat „titani” cu puteri limitate întru-n timp prea scurt,îndreptăţesc toate a ne opri la generaliza (nu haotic şi nici tendenţios) câteva cuvinte despre una din cele mai puternice religii de pe Terra,budismul.                                                     

         Budismul este mai degrabă o tehnică pentru oprirea lungului şir de presupuse reîncarnări şi cufundarea în nonexistenţă. Budismul lasă deci pe om părăsit propriilor sale puteri, propriei sale lupte neputincioase cu răul. Este adevărat că budismul a părăsit curând poziţia rigidă a unei religii fără Dumnezeu, ridicând,în budismul mahayanist mai ales, la rangul de divinităţi pe Buddha însuşi şi numeroşii bodhisattva, sub care se ascund de fapt divinităţile locale ale popoarelor la care s-a răspândit budismul, dar aceasta reprezintă o abatere de la doctrina primitivă budistă. În budismul autentic, sentimentul datoriei nu este pricinuit de respectul pentru un legislator suprem sau de iubirea faţă de un părinte ceresc. Legea karman, care sancţionează faptele omului, este o lege naturală ca oricare alta şi toată dibăcia stă în a te feri de consecinţele de neînlăturat ale acestei legi, aşa cum te fereşti de pilda de atingerea de foc, ştiind bine ce urmează în cazul contrar. Legea karman nu are în ea nimic moral propriu-zis. Pedepsele ei sunt sancţiuni strict automate şi nu mijloace de îndreptare, ca sancţiunile moralei creştine. Creştinul se fereşte de rău pentru a nu supăra pe Dumnezeu şi simte căinţa adâncă atunci când a greşit cu ceva. Budistul nu are decât să-şi calculeze acţiunile pentru a evita consecinţele lor inevitabile. Oricine poate sesiza diferenţa între o concepţie şi cealaltă, între valoarea morală şi educativă a uneia şi a celeilalte. Şi dacă totuşi budismul mahayanist a pus accentul pe acea «compasiune universală», care trebuie să recunoaştem că îi face cinste,aceasta înseamnă de asemenea o îndepărtare de la doctrina autentică a budismului.

Dar budismul, în general, păcătuieşte grav împotriva firii omeneşti mai ales prin pesimismul său, de care s-au resimţit toate civilizaţiile orientale, împinse pentru un moment spre   progres   prin   adoptarea   budismului, dar  cufundate apoi  în stagnare de spiritul general pesimist al budismului. Pentru Buddha,ataşarea la viată este un rău, cel mai mare rău, de care nu există scăpare decât prin smulgerea din rădăcini a oricărei dorinţe de viaţă. Această filozofie a renunţării repugnă însă oricărui spirit sănătos şi robust. Desigur, şi creştinismul recunoaşte răul din lume, care este urmarea păcatului, şi prezintă viaţa viitoare ca locul de fericire pentru cei care iubesc pe Dumnezeu şi fac voia Lui, dar creştinismul ortodox nu condamnă dorinţa de viaţă, de activitate, de progres, ca fiind ceva rău. Mântuitorul Iisus Hristos a spus că El a venit pentru ca oamenii «viaţă să aibă şi din belşug să aibă” (Ioan X, 10). După învăţătura creştină, perfecţiunea omenească nu stă în reprimarea tuturor dorinţelor, ci în stăpânirea şi dirijarea lor pentru  a duce  la dezvoltarea  facultăţilor morale, intelectuale  şi  fizice. Fapt este că, totuşi, budismul are şi precepte înalte, ca de pildă cele cuprinse în frumoasa scriere canonică budistă numită Dhammapada şi care au avut o bună înrâurire asupra popoarelor orientale devenite budiste, înmlădiindu-le moravurile. Preceptul egalităţii oamenilor, dincolo de restricţiile nedreptului regim al castelor practicat în brahmanism, face cinste moralei budiste, iar cele „opt cărări” ale drumului indicat de Buddha pentru a se ajunge la desăvârşire nu sunt lipsite de grandoare. Putem spune chiar că, la cele „cinci comandamente” impuse de morala budistă oricărui credincios: 1. A nu omori fiinţă vie. 2. A nu lua ce nu-ţi aparţine. 3. A nu comite adulter. 4. A nu spune ce nu este adevărat. 5. A nu bea băutură îmbătătoare,poate subscrie şi orice bun creştin. De aceea socotim că nu este lipsită de temei credinţa reprezentanţilor budismului că învăţătura budistă poate contribui la pacea lumii şi la o orânduire mai dreaptă în lume.  Ba chiar socotim că această credinţă a lor este vrednică de luat în seamă şi de contat pe ea în încercările actuale de colaborare a reprezentanţilor religiilor în scopuri umanitare şi sociale,cu toate rezervele pe care le putem face cu privire la temeiurile dogmatice ale preceptelor moralei budiste în general.

Întrucât nu poate fi vorba de o separaţie totală, dar nici de o identificare a Bisericii Lui Iisus Hristos cu întreaga creaţie cosmică şi umană, ca „Biserică”, ci de o interferenţă şi interacţiune a celor două, s-ar putea spune că şi budiştii, toţi necreştinii şi toţi oamenii – uniţi în chip obiectiv cu Dumnezeu ,nu au numai o asemănare cu Biserica, ci participă într-un anumit grad la ea, după cum şi Biserica participă prin acţiunea ei proprie asupra creaţiei cosmice şi umanităţii în ansamblul ei la aceştia, în acest context, atât Biserica cât şi creaţia şi umanitatea în general se află într-o relaţie de interpenetrare şi, în acelaşi timp, sunt chemate la o tot mai pronunţată interpenetrare reciprocă. Din acest punct de vedere, se poate afirma că budiştii ca şi întreaga creaţie reprezintă o Biserică de alt chip şi nedezvoltată, neactualizată pe deplin, având Biserica în ea ca un „ferment” care o poate ajuta să se dezvolte până la starea ei de Biserică actualizată, dar totuşi într-un sens care să corespundă specificului ei creatural, moral şi cultural.

Toţi necreştinii, întreaga umanitate este imprimată şi simte conştient sau inconştient – amprenta unei „mişcări”, care se materializează în şi prin practicarea anumitor virtuţi şi valori. Astfel, se confirmă faptul că întreaga umanitate constituie, într-un sens mai larg, o aşa-numită „Biserică”, o „Biserică cosmică” al cărei prototip şi a cărei împlinire se realizează şi se află în Biserica propriu-zisă a lui Hristos.(v.pr.prof.N. Achimescu).

Prin urmare, dacă din această perspectivă budiştii nu sunt membrii actuali ai Bisericii, ei reprezintă totuşi membrii unei aşa-numite „Biserici” ce trebuie privită ca o „comuniune a chemării”, respectiv ca o „Biserică” corelată cu „Biserica paradisiacă”.

Întruparea Logosului divin a însemnat, de fapt, aducerea întregii umanităţi în comuniunea treimică în baza firii umane improprietate, având ca rezultat transformarea virtuală a lumii în Biserică. Şi totuşi, până când Biserica lui Hristos nu va coincide în mod actual cu întreaga umanitate, respectiv până atunci când vor mai exista „neamuri” şi „locuitori ai lumii” care trăiesc în afara acestei Biserici, aşa cum se exprimă Sfântul Vasile cel Mare ecumenicitatea va rămâne doar o perspectivă.

                                                                                         Pr. ILIE  RUSU