March 29, 2024

Curentul International

Curentul International Magazine

Prizonier in propria tara

9 min read

autor Aurel Sergiu Marinescu

asm

Gropi comune, morminte necunoscute, oseminte anonime (continuare)

Trebuie spus ca in marea lor majoritate procesele politice nu se judecau de instante militare inferioare spre a exista posibilitatea de recurs la instanta regionala si, apoi, la Tribunalul Suprem. Dupa aceste forme urma cererea de clementa (gratiere) la Adunarea Nationala. Pentru cei ce erau judecati pentru infractiuni politice de catre instanta militara, prima instanta era deja tribunalul regional, recursul fiind adresat Tribunalului Suprem, deci se depasea o treapta juridica, de fapt nu avea nici o importanta, caci condamnarea era data de Securitate. Instantele juridice nu aveau decat rolul de a da o forma oficial legala condamnarii deja fixate. Judecatorii stiau ca ordinul de a fi executat era o masura politica profilactica si nu luau in considerare vinovatia sau nevinovatia prizonierului politic si nici faptul ca el, nefiind executat, dusmanii poporului vor crede ca aparatul represiv al conducerii politice nu este destul de puternic si vor trece la actiuni violente impotriva regimului instaurat si a conducatorilor lui.
La Jilava, camera condamnatilor la moarte se numea camera zero. O astfel de camera speciala se afla si la Vacaresti pentru executiile din Bucuresti. In alte inchisori insa condamnatii la moarte erau strict izolati intr-o camera situata ea insasi la extremitatea cladirii. Astfel se afla in toamna anului 1951, la inchisoarea militara Timisoara, intr-o camera, izolat, un condamnat la moarte, pare-mi-se cu numele de familie Dorau? Care aprovizionase cu armament partizanii din muntii Banatului, el reusind sa se infiltreze in uniforma de ofiter, intr-o unitate militara de unde a reusit sa sustraga un camion cu arme si munitie. In cursul zilelor si, uneori, noptile ii auzeam continuu zgomotul lanturilor de la picioare.
Nu cunosc exact daca in provincie se faceau executii sau prizonierii condamnati la moarte erau transportati in anumite inchisori pentru executie. Circula o informatie ca un gardian din Jilava, un tigan din Ferentari, pe nume Iamandi, era acela care impusca pe la spate in cap condamnatul, fapt pentru care primea 500 lei de fiecare crima (suma trebuie raportata la nivelul monedei si salariului din 1951). Tot el se pare ca era trimis in locurile din tara, unde urma sa fie executat un detinut politic condamnat la moarte.
In timp ce prizonierul condamnat la moarte se afla in camera speciala pentru condamnatii la moarte (la Jilava cum am mai spus, numarul zero), nu avea nici o asitenta medicala, nu era scos din camera pentru nici un motiv si, prin vizeta, gardianul il supraveghea continuu, el fiind obligat sa mearga continuu cu lanturi la picioare si catuse la maini de la 5 dimineata pana la 10 seara. Camera nu avea paturi, podeaua era de ciment si doar seara se introducea o rogojina pe care sa doarma iar dimineata era scoasa afara la ora 5.
La Vacaresti existau paturi care, in cursul zilei, erau lipite de perete, in pozitie verticala ca sa nu poata fi folosite, la 10 seara printr-un dispozitiv de afara erau puse in pozitie orizontala spre a fi folosite, fara nici un fel de saltea sau acoperitoare iar, dimineata, la 5, prin acelasi dispozitiv erau manevrate in pozitia verticala. La mijlocul camerei se afla un inel fixat in beton de care se legau printr-un lant lanturile detinutului de la picioare. La fel se proceda cu fiecare condamnat aflat acolo si toti erau in miscare continua, zgomotul lanturilor fiind auzit oricand de gardian. Daca un condamnat se oprea din mers, se facea liniste, zgomotul lanturilor trase pe cimentul podelii nu se mai auzea si gardianul isi facea aparitia imediat la vizeta prin care, de altfel, ii supraveghea aproape continuu.
Cand toate formalitatile zise legale erau epuizate, detinutul era chemat, seara in general, daca sosise raspunsul negativ al Marii Adunari Nationale. Atunci era scos din celula, si pus sa semneze ca a primit hainele si obiectele personale, dupa care i se comunica ca sentinta a ramas definitiva. Cei aflati in Vacaresti, in general condamnati pentru delapidare, in 1958-1960, iar inainte pentru sabotaj, erau transportati cu o masina GAZ la Jilava direct la locul executiei, in Valea Piersicilor, intotdeauna noaptea, cu exceptia lui Ion Lugojanu si a lotului sau care au fost executati, in cursul zilei. Formalitatile erau aceleasi si pentru cei aflati la Jilava care erau scosi din camera si transportati cu un GAZ in Valea Piersicilor. Acolo gardianul calau Iamandi ordona detinutului sa mearga inainte, el venea in urma lui si il impusca in ceafa. Un doctor constata moartea, dupa care, in groapa deja facuta in cursul zilei de detinutii de drept comun, Iamandi il impingea pe mort si arunca pamant peste el, acoperindu-l pana umplea groapa, nu inainte de a-i scoate catusele de la maini si lanturile de la picioare. Uneori ca sa existe mai multa operativitate se scoteau lanturile de la picioarele condamnatului inainte de a fi urcat in masina si acesta ramanea doar cu catuse la maini.
Pentru cei carora li se comuta condamnarea la moarte in munca silnica pe viata procedura era mai simpla; identificarea, scosul din celula, semnarea actului ca „a luat cunostinta”, apoi lanturile de la picioare erau scoase ca si catusele si cu obiectele de imbracaminte personala pe care le avea in sectia condamnatilor la moarte era transferat intr-una din celulele din reduit sau la Vacaresti, in inchisoare.
Comportarea condamnatilor la moarte in asteptarea hotararii definitive a fost cu totul diferita de la un individ la altul, in functie de structura sa morala. Unii devin crestini devotati, il regasesc pe Christos si se roaga continuu. Altii devin sfidatori, dusmani fanatici ai comunismului. De frica de a nu striga „Jos comunismul”, ceea ce unii au facut-o ca o sfidare totala in momentul suprem, si ca sa nu devina un motiv ca plutonul de executie sa se gandeasca la ceea ce face si sa aiba mustrari de constiinta, s-a ajuns la concluzia ca e mai bine sa fie folosit un calau pentru executie, unul pentru toata tara.
In general atmosfera e pesimista, unii plang, altii cad in mutenie, unii devin atei si se revolta impotriva lui Dumnezeu, altii isi deapana amintirile, unii sunt nervosi, gata de harta, altii sunt calmi, impacati cu lumea si cu ei insisi. Asa s-au dus din aceasta lume mii de oameni. Un singur caz am auzit, cand condamnatul a fost scos din camera sa si impuscat in ceafa pe coridor, si dupa constatarea mortii, a fost transportat la Valea Piersicilor spre inhumare: Lucretiu Patrascanu, in inchisoarea Uranus. Se pare insa ca el si uneori si altii, din motive cunoscute numai de calaii sefi ai Securitatii au luat ultimul drum, in noapte, catre crematoriu iar cenusa se pare a fost aruncata in raul Dambovita.
Si daca mii si mii de victime au fost redate pamantului, curmandu-li-se miseleste viata si fiind ingropate hoteste, in intunericul noptii, de cele mai multe ori, si ingropati in pripa, ce s-a intamplat oare cu acele cadavre, nu putine, care au fost incinerate la crematoriu? Unde le-a fost aruncata cenusa?
Pe noi, cei care am trecut prin acel infern rosu, aceste intrebari ne vor urmari toata viata. Cati dintre noi au disparut? Unde sunt? Cand vor fi cinstiti asa cum se cuvine pentru suferintele lor?
Nimeni nu intelege mai bine ca noi si nimanui nu poate sufletul sa-i vibreze ca noua, celor ce am trait ani si ani prizonieri in inchisorile pentru detinuti politici, prizonieri in propria tara, nimeni nu poate trai emotia si zdrobitorul adevar al versurilor scrise de poetii nostri din inchisoare: Nichifor Crainic si Rady Gyr.
N.Crainic scria intr-un peom:
Intrebat-am bufnita cu ochiu sferic
oarba care vede’n intuneric,
tainele ascunse de cuvant:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Iar Radu Gyr numarand mormintele celor ucisi, de care arde pamantul tarii, nu poate compara martiriul atator mii de fiinte decat cu resurectia, cu invierea umpland cerul de faclii, precum in noaptea de Paste „cu viata pre moarte calcand”. El scrie in Imnul mortilor:
Ati luminat cu jertfe sfinte,
pamantul, pana’n temelii,
caci arde tara de morminte,
cum arde cerul de faclii.
Inchei acest prim volum cu doua citate din poemele lor, care ne-au mangaiat si intarit sufletele schingiuite si ele. Poezia lor ne-a umplut inimile cand eram in lanturi.
***
Nota redactiei. Continuam cu volumul doi din trilogia „Prizonier in propria tara”. Prefata acestui volum fiind semnata de catre Gabriel }epelea.
***
Glose la viata de dupa gratii

L-am cunoscut pe autorul ciclului de insemnari Prizonier in propria tara, Aurel Sergiu Marinescu, la Aiud, prin anii 1951-1952. Era un tanar de un optimism debordant care m-a surprins, in plus, prin abordarea etichetei de „liberal”, speta rara acolo, printre cei de varsta sa. Imi amintesc de actiunea comuna de a veni in ajutorul prizonierilor varstnici, ca academicianul Constantin Motas si altii, strecurand cu mari riscuri alimente de la detinutii ce lucrau in fabrica, sau la corvezi, la cei claustrati in depozitul uman din sectia a II-a. Intuiam in el o speranta a vietii publice din tara noastra.
In anul 1995, l-am reintalnit la prezentarea cartii sale care a avut loc la Uniunea Scriitorilor si Libraria Sadoveanu. Tanarul din 1951 ma concura la riduri si ma intrecea in revolte. Ca toti adevaratii romani expatriati si-a plimbat trupul prin Manhattan si Brooklyn dar spiritul sau a ramas cantonat in tara de langa Carpati, alaturi de cei ce „n-au avut tinerete”. A avut taria de a retrai pasii prin suferinta, de a aduna date, de a reconstitui viata de galera. Si-a impus sa depuna marturie. Si nu e putin lucru – nu datorita vigilentei Securitatii – ci repararii in constiinta a tuturor spaimelor, loviturilor, umilintelor. E o suferinta de care cei ce n-au cunoscut „reeducarea” in temnitele comuniste nu se vor putea apropia decat cu multa aproximatie. Depaseste orice fantezie! Pot sa spun ca am incercat si eu in cateva randuri sa-mi fac datoria de martor, dar de fiecare data m-am oprit, surpat de cosmaruri. Aveam de ales intre viata si amintiri – dar ce amintiri! Practic un jurnal retrospectiv de puscarie inseamna o noua condamnare, o nedorita resurectie. Iata de ce romanele inspirate de viata concentrationara par atat de palide – ele fiind de obicei opera unora care au cunoscut infernul doar din „calatoriile” altora. Cele mai numeroase carti despre anii de detentie sunt axate pe versuri. Prin virtuitile ei mnemotehnice, poezia a populat celulele cu draperia ei de ura si uitare, s-a transmis din gura-n gura, ca-n baladele populare si a devenit suplimentul mirific cu care puscariasii si-au amagit portiile de arpacas. Poezia nu era „compusa” aici (nu utilizez termenul „scrisa” fiindca noi nu dispuneam de hartie si creion, considerate arme periculoase), doar daca considerati poeti „afara”, in libertate, si nici ascultata sau memorata doar de acestia. Se pomeneau poeti adolescenti care „conspirasera impotriva ordinei sociale” cantand la o petrecere versuri patriotice tabu; varstnici cantonati in perimetrul Cosbuc, alaturi de numerosi braconieri literari din perioada verde a tineretii. Ei compuneau versuri ca si adevaratii poeti pentru ca nu puteau face altceva, poezia fiind acolo unica posibilitate de a comunica cu altii, cu trecutul si viitorul.
Pe langa versuri, viata de dupa gratii si-a gasit o reflectare frecventa in amintiri, insemnari, evocari, cele mai multe constituindu-se in reportaje-ancheta. Aurel Sergiu Marinescu isi incepe relatarea calatoriei in infern printr-o incercare de decelare a radacinilor terorii in Rusia, unde principalul instrument de guvernare al autocratului Rusiei, tarul, a fost politia secreta, politica! Cei patru luntrasi ai mortii, Lenin, Dzerjinsky, Beria, Stalin, n-au realizat decat o perfectionare, o adaptare a sistemului la imperativele absolutismului comunist.
In continuare, Aurel Sergiu Marinescu analizeaza planul de comunizare al Romaniei, „pregatirea tarii noastre pentru a deveni o colonie sovietica, distrugerea institutiilor traditionale: regalitatea, armata, partidele istorice in frunte cu PN}, lichidarea marilor societati implicate in afaceri cu strainatatea, infiltrarea agentilor KGB, oficializarea agentilor Bodnaras, Pantiusa, Ana Pauker, Luka Laszlo etc; derivacreata in societatea romaneasca de intelectualii oportunisti ca Parhon, Sadoveanu, Ralea, Iorgu Iordan etc; organizarea Securitatii dupa „sistemul din patria mama a socialismului biruitor”, pentru a ajunge, dupa circa o suta de pagini la marile capitole: arestarea dupa modelul rusesc, anchetele, calatoria cu duba-vagon penitenciar, viata in inchisoare si coloniile de munca soldate cu cimitire anonime, gropi comune, osuare crescand pretutindeni ca iarba…
Suntem in fata unei radiografii penitenciare, in care prezentarea generala cvasi-stiintifica se interfereaza cu cazuistica, cu relatarea unor momente-cheie din viata autorului si a personajelor intalnite in marea incercare. Bipolaritatea calai-victime constituie axa centrala a cartii, ca dealtfel in toate lucrarile de acest gen. Cand autorul intalneste o oaza de lumina in ochii unui gardian o noteaza cu placere, dupa cum se arata neiertator fata de capitularea unor detinuti ori compatimitor.
Urmarind un fenomen care a marcat viata sutelor de mii de romani in perioada comunista, Aurel Sergiu Marinescu cerceteaza documente, scotoceste prin sertarele propriei amintiri si ale colegilor, relateaza fapte incredibile lansand avertismentul cave = luati aminte sa nu se mai repete. Asemeni cronicarului care nu dorea „sa se inece in uitare cele cumplite vremi”, Aurel Sergiu Marinescu are constiinta datoriei implinite fata de prieteni, fata de victime si fata de istorie. Sunt convins ca volumele ce vor urma vor completa cu alte date cutremuratoare istoria universului concentrationar romanesc.
Gabriel }epelea
(Vor urma capitolele din volumul II)
Nota redactiei. Dupa trecerea in eternitate, la 31 august 2008, a pretuitului nostru colaborator, Aurel Sergiu Marinescu, am luat decizia de a reda atentiei cititorilor lucrarea lui de capatai „Prizonier in propria tara” – aparuta in trei volume la Editura Vremea, din Bucuresti, in 1997.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.