Curentul International

Autor: Adalbert GYURIS

 

 

”Am ales teologia din dorinţa de a-l cunoaşte pe Dumnezeu”

 

- s-a născut la 09 mai 1975 în Bocşa.

- între 1994-1998 a urmat facultatea de teologie ”Universitatea de Vest” din Timişoara, devenind licenţiat în teologie ca preot şi profesor de religie

- între 1999-2003, profesor de religie la liceul ”Traian Lalescu” din Reşiţa

- între perioada 1998-2000 a fost diacon la Episcopia Caransebeşului

- din anul 2004 este preot slujitor şi vieţuitor al Mănăstirii Vasiova, din cadrul Episcopiei Caransebeşului

- vorbeste franceza bine

Cărţi publicate:

-  Meditaţii pentru contemporani, Ed. Marineasa, Timişoara; Pagini 100; tipar 700 buc.; 2006

- Conceputul sentimentului de comuniune socială la Alfred Adler; o părere şi completare teologică / o abordare speculativă constructivă, Ed. Marineasa, Timişoara; Pagini 166; tipar 700 buc.; 2008

În luna noiembrie 2008, cartea a fost premiată cu „premiul special al juriului“ la CONCURSUL NAŢIONAL DE PROZĂ „LIVIU REBREANU“ care a avut locîn judeţul Bistriţa-Năsăud;

-  Cuvinte vechi tâlcuite în timpuri noi, Ed. Agnos, Sibiu, 2009, pagini 152, tipar 1000 buc.2009

 

Ultimii şase ani cât am stat în România am lucrat ca dascăl la liceul din Bocşa II, în această perioada Ion PETRICĂ a fost elev şi a terminat această şcoală.

Îmi aduc aminte că de multe ori în pauză dicutam cu el diferite teme şi în afara şcolii ne-am întâlnit de multe ori, locuiam destul de aproape unul de celălat şi Ionică, cum îi spun eu este prieten cu fiul meu Claudio.

Ionică este un tânăr inteligent, plin de înţelepciune, cu mult bun simţ şi mai presus de toate un OM minunat.

Părintele Ioanichie cum este cunoscut în viaţa monahala a făcut din mănăstirea ”Sfântul Ilie” de la marginea Vasiovei lui Tata Oancea o bucăţică de rai. Aici la biserica din mănăstire dupa o slujbăţinută de părintele Petrică oamenii se înalţă spre ceruri şi Dumnezeu coboară pe pământ.

 

Adalbert GYURIS : – De ce ţi-ai ales teologia? De ce preot la mănăstire?

 

Preot Ion PETRICA: -Deşi am iubit matematica, fizica, chimia, mai precis, ştiinţele exacte, am ales ,sau mai bine zis Dumnezeu m-a ales să mă apropii şi să caut cunoaşterea şi chiar mai presus de cunoaştere, adică întâlnirea şi unirea tainică cu Dumnezeu, care se află în teologie. Când spun că se află în teologie, mă gândesc la viaţa în Dumnezeu şi nu la latura ei gnoseologică (ştiinţifică). Evagrie Ponticul în Filocalia volumul 1 (traducere, introducere şi note ale marelui teolog român părintele Dumitru Stăniloae) la Cuvânt despre rugăciune, poziţia 60, mărturisea următoarele: „Dacă eşti teolog, roagă-te cu adevărat: dacă te rogi cu adevărat, eşti teolog.“. Aşadar, am ales teologia din dorinţa de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi de a trăi cu El prin rugăciune adevărată. Însă nu este aşa de uşor, pentru că aceasta este calea care duce la cea mai mare şi la cea mai importantă comoară pentru om. Adevărata noastră comoară este Dumnezeu şi trăirea împreună cu El.

Am ales să fiu preot la mănăstire, pentru că nu m-am căsătorit şi, în viitor, doresc să îmbrăţişez monahismul în forma sa oficială, adică depunerea voturilor monahale: castitate, ascultare şi sărăcie de bunăvoie. Monahismul răsăritean oferă un alt mod de viaţă, diferit total de modul de viaţă al lumii contemporane. Monahul este o fiinţă eshatologică, adică o fiinţă a veşniciei, care în această viaţă pământească luptă cu Hristos spre a se înveşnici în Hristos. Taină mare este această cale a sfinţeniei!

 

- Eu sunt catolic, tu eşti ortodox, care este marea deosebire dintre cele două religii ?

 

- La întrebarea aceasta trebuie precizate câteva aspecte. Ortodoxia şi Catolicismul nu sunt două religii. Creştinismul este unul. Diferenţele sunt date pe latură dogmatică, liturgică etc. şi nu cred că este cazul de a începe expunerea unui paralelism între cele două Biserici. Important este un alt aspect: între mine şi tine există o împreună-vieţuire. Aşadar, avem un punct comun: Hristos Domnul. Când sunt/suntem în Hristos diferenţele confesionale devin probleme secundare. Sigur, este mai greu din punct de vedere dogmatic sau din punct de vedere liturgic. Aceste diferenţe există, însă există şi acea bucurie a iubirii…

 

- Există vreo speranţă privind unirea celor două biserici ?

 

- Acesta este un punct extrem de sensibil, la care răspunsul meu, dacă l-aş da, ar fi ori unul speculativ (înţelegând că voi prelucra sub formă matematică informaţiile pe care le deţin şi voi oferi un rezultat), ori unul total subiectiv (în care expun propria părere). În schimb, pot prezenta înţelegerea asupra Bisericii Creştine pe care am găsit-o de ceva timp în Dicţionarul Evului Mediu Occidental. În această carte este arătată diferenţa dintre „Biserica apostolică“ şi „Biserica imperială“ şi cred că am spus totul. Vom avea o unitate totală a credinţei atunci, când ne vom regăsi cu toţii în „Biserica apostolică“ şi nu în cea la nivel doar de instituţie. În Tratatul de sociologie al lui Raymond Boudon, în privinţa creştinismului, se arată foarte clar că procesul de industrializare a lumii (de fapt de la Revoluţia franceză şi până în zilele noastre) a „aruncat“ Biserica spre o formă doar instituţională. Laicizarea în mare parte a statelor din Occident a împins Biserica mai degrabă către o formă instituţională de existenţă, decât către una organică de vieţuire. Biserica era şi trebuie să rămână un organism care are în centru pe Hristos. La un asemenea nivel, în care vorbim de Biserici doar ca instituţii, e foarte greu să gândim unirea celor două şi implicit absorbţia protestantismului şi a neoprotestantismului, ca să ne reîntoarcem la timpul de dinaintea anului 1054, în care creştinismul să fie doar unul singur şi ca formă.

 

- Ce semnificaţie ar avea acest pas şi când s-ar putea înfăptui?

 

- Părerile sunt împărţite. Sunt unii care cred că nu ar fi un lucru bun ca acest pas al unirii dintre cele două Biserici să existe cândva, alţii consideră că ar fi necesar pentru o asemenea lume care se desacralizează şi, chiar mai mult, se dezumanizează. Nu aş da un răspuns categoric în această privinţă. Sunt prea multe aspecte de dezbătut şi sigur nu ne-ar ajunge timpul, iar, dacă ar fi să scriu o carte despre acest aspect, nu cred că aş termina-o prea curând. Dar voi pune pe gânduri pe toţi cei ce vor citi acest interviu. În cartea Enciclopedia dezvoltării sociale, coordonată de către profesorul universitar Cătălin Zamfir, la capitolul despre globalizare, punându-se problema dimensiunii socioculturale a globalizării, în privinţa unificării tuturor religiilor se spune că amalgamul religios ar putea fi realizat doar la nivelul altor religii decât cea creştină. Creştinismul iese din schema de unificare (aş putea spune demonică) pe care au „realizat-o“ la nivel de religii cei ce conduc lumea din umbră. Este foarte importantă, în aceste vremuri, unitatea de credinţă şi mărturisirea lui Hristos la unison de către toţi oamenii care cred în El. Ipotetic vorbind, o unire a creştinismului ar fi extrem de necesară, ca toţi să fim una, aşa, cum, de altfel, se ruga şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, însă e destul de greu. Ţin foarte mult la Ortodoxie, sunt apropiat şi de Biserica Romano-Catolică, însă am văzut şi grupări aşa-zis creştine, în care manifestarea lor pentru Dumnezeu este una care nu se potriveşte deloc cu mărturisirea în duh a Bisericii Ortodoxe în care eu slujesc. De aceea, cred că va fi extrem de greu să facem o predicţie în ceea ce priveşte unirea şi trăirea sub acelaşi acoperământ în creştinism.

 

- Ce înseamnă scrisul pentru tine ?

 

- Scrisul pentru mine înseamnă destul de mult. Am publicat până acum trei cărţi care — zic eu — în procentaj maxim mă reprezintă. Nu le-am publicat din dorinţa de a avea un nume, ci efectiv din bucuria de a-L mărturisi pe Hristos şi prin intermediul scrisului. Lucru, de altfel, mărturisit de mine în fiecare cuvânt lămuritor / cuvânt introductiv din fiecare carte a mea. Acum vreo zece ani (prin 2000) un domn îmi sugera să scriem o carte împreună şi, de bucurie, am început să visez cu ochii deschişi că voi publica o carte. Bucuria a fost mare prea devreme, deoarece nu s-a realizat acest lucru, chiar dacă eu îmi făcusem tema. La fel s-a întâmplat şi un an mai târziu, când patru persoane trebuia să muncim la o carte legată de învăţământul religios la nivel de liceu, însă şi de această dată mi-am făcut partea, ceilalţi nu, şi nu a mai apărut lucrarea. Acum patru ani (în ianuarie 2006) mi-a apărut prima carte şi am fost tare bucuros. Cartea, în general, este un moment de bucurie pentru mine. Unii se bucură de o maşină luxoasă, alţii de o vilă, alţii de realizări financiare spectaculoase, eu mă bucur de cărţi şi cu atât mai mult atunci, când pot să scriu şi să public despre Hristos.

 

- Biblia spune să nu ne închinăm la chip cioplit. Din această perspectivă, ce reprezintă icoanele ortodoxe şi statuetele catolice ?

 

- Porunca a II-a din Decalog menţionează acest aspect în Vechiul Testament, la cartea Ieşire 20, 4 şi urm., însă icoana nu este nici chip cioplit, nici idol, ci este o reprezentare care face trimitere la o realitate spirituală. Există trei modalităţi de închinare: adorarea, pe care o atribuim doar lui Dumnezeu întreit ca Persoane (Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt), preacinstirea, pe care o atribuim doar Maicii Domnului şi cinstirea, prin care îi venerăm pe semenii noştri care s-au desăvârşit în Hristos. Dacă stau bine să mă gândesc, nu ar fi corect să spun că mă închin icoanelor, ci îl cinstesc pe sfântul N, sărutându-i chipul zugrăvit în icoană. Aceasta este înţelegerea profundă atunci când rostim expresia „ne închinăm icoanelor“. Icoana este un obiect de cult, dar nu ne folosim de ea ca un simplu „instrument de lucru“, ci ea face o trimitere reală către lumea lui Dumnezeu. Ea este fereastra care ne face să fim în comuniune cu sfinţii, cu Maica Domnului, cu Mântuitorul Iisus Hristos. Sigur, există şi alte mijloace de întâlnire şi de unire cu Dumnezeu, cum e — spre exemplu — rugăciunea, însă, vorbind despre icoană, pot face o astfel de precizare fără a reduce experierea lui Dumnezeu doar la o reprezentare. În prima mea carte, Meditaţii pentru contemporani, am două articole despre icoană, unul l-am formulat folosind un limbaj dogmatic, iar celălalt folosind un limbaj catehetic care e mai accesibil omului de rând. Îmi aduc aminte că am tratat şi momentul apărut în veacul al VIII-lea al primului mileniu creştin cu privire la icoană. Considerată a fi un idol, icoana a fost scoasă din biserică de cei ce au căzut într-o asemenea erezie. Lucrurile sunt mult mai profunde şi toate pleacă de la prima erezie, arianismul, (combătută în anul 325 la primul Sinod ecumenic) prin care s-a „atacat“ dumnezeirea Fiului, deofiinţimea şi consubstanţialitatea Lui cu Tatăl, dar aici dezbaterile sunt mult mai profunde şi nu intru în amănunte. Perioada legată de combaterea icoanei poartă numele de iconoclasm. Încercarea a fost mare şi a ţinut mult: o formă de iconoclasm există şi-n zilele noastre, chiar dacă la sinodul din 787 s-a stabilit adevărata învăţătură despre icoană. Aici s-a arătat rolul ei multiplu, şi anume:

— celestetic - acela de a împodobi biserica şi de a crea un cadru anume pentru rugăciune; deşi părinţii spun că în rugăciune să nu-ţi imaginezi nimic, totuşi trebuie spus că imaginea bună şi sfântă este sădită de Dumnezeu în om şi ea ne este necesară alături de celelalte puteri ale sufletului, cum sunt: simţurile, opinia, înţelegerea, raţiunea. Aşadar imaginaţia nu trebuie înlăturată, ci trebuie curăţită, deoarece prin ea — după cum zice Părintele Stăniloae — avem puterea de a crea, asemănându-ne Creatorului nostru;

— cel pedagogic – acela de a cunoaşte Sfânta Scriptură, învăţătura Bisericii, istoria Bisericii, vieţile sfinţilor;

— cel latreutic – de a însoţi cultul Bisericii, de a-L avea pe Hristos în chip văzut alături de noi, de a o avea pe Maica Domnului, pe sfinţi;

— cel haric – de a mijloci harul divin.

Va trebui să facem diferenţierea între o icoană şi un tablou religios. Icoana, în Biserica Ortodoxă, ia naştere în urma rugăciunii, a nevoinţei şi a stării interioare profunde a pictorului în relaţia cu Dumnezeu. Există rânduieli care trebuie respectate la pictarea unei icoane. Modelul icoanei este prestabilit, trebuie să fie modelul bizantin, în care chipul nu este unul realist, ci este unul transfigurat de nevoinţă, de sfinţenie, de lumină divină etc. Eu când mă închin — spre exemplu — icoanei lui Hristos, nu mă interesează icoana ca obiect, ci, sărutând picioarele Domnului din icoană, sărut picioarele lui Hristos din veşnicie, Cel ce poartă în veşnicie trup prin înomenire, dar transfigurat după înviere. Aşadar, eu nu sărut imagini ireale, fără corespondent în realitate, ci în virtutea dumnezeirii Fiului, pot trece în duh din lumea mea în lumea Domnului şi, sărutând picioarele Lui sfinte din icoana Sa, sărut în chip real picioarele Domnului meu, pentru că Dumnezeu mă poate face contemporan praznicului împărătesc pe care-l sărbătoresc indiferent care este el.

Voi încheia răspunsul la această întrebare, lăsându-l pe Sfântul Ioan Damaschin, un luptător împotriva iconoclasmului, dar şi un sfânt iubitor al Icoanei icoanelor, să ne mărturisească despre sfinţita icoană:„Dar când Dumnezeu, din pricina milostivirii milei Lui s-a făcut om, cu adevărat pentru mântuirea noastră — şi s-a făcut om nu cum s-a arătat lui Avraam în chip de om şi nici cum s-a arătat profeţilor, ci s-a făcut om în chip substanţial şi real — a făcut minuni, a suferit, a fost răstignit, a înviat, s-a înălţat şi toate acestea s-au întâmplat în chip real şi a fost văzut între oameni; deci când s-au făcut acestea, s-a înfăţişat în icoană chipul Lui spre aducere aminte de El”. Acelaşi lucru ni-l dezvăluie şi o cântare bisericească:„Negrăită şi dumnezeiască este rânduiala Ta cea către oameni, Cuvinte al Tatălui, căci Chipul cel nezugrăvit de mână, ci de Dumnezeu scris, nemincinoasă arată întruparea Ta. Pentru aceasta icoana Ta o cinstim sărutându-o”.

 

- Eşti şi profesor de religie, ce este de făcut ca tinerii să-şi îndrepte paşii mai mult spre biserică ?

 

- Nu mai sunt profesor de religie! Am fost, dar nu profesor de religie titular, ci eram încadrat la plata cu ora. Aceasta se întâmpla în perioada anilor 1999-2003. Mi-a prins bine întâlnirea cu elevii de liceu, mai ales că, cei ce conduceau liceul din Reşiţa, unde predam, îmi dădeau la început de an şcolar doar clasele a XI-a şi a XII-a. Subiectele pe care le-am dezbătut la ore erau interesante: tot felul de preocupări legate de evoluţia ştiinţei, de relaţia ştiinţă-religie etc. Mai rar întâlneam tineri care se rugau, care deprinseseră din familie modul de viaţă creştin: rugăciunea, postul, mersul la biserică, spovedania, împărtăşania, duhovnicul etc. Ca tinerii să se apropie din ce în ce mai mult de biserică, ar fi necesar să schimb modul de viaţă al societăţii moderne. Deşi mă folosesc de foarte multe lucruri pe care societatea modernă le promovează, totuşi sunt valori în societatea tradiţionalistă care nu pot fi înlocuite niciodată.

În primul rând, cred că tinerilor trebuie să li se ofere accesul şi la alte informaţii decât cele prezentate azi de către mass-media. Ei trebuie să ajungă să cunoască Biserica şi în profunzimea ei, nu doar la nivel informaţional, ci experimental. Îmi aduc aminte că la o oră de religie, întristat că elevii mei cunoşteau doar nume ale artiştilor, ale sportivilor, ale maneliştilor etc. le-am prezentat pe marele Pavel Florenski — preot rus, matematician, fizician, filozof etc. care era catalogat drept „da Vinci“ al ruşilor. A murit în închisorile comuniste, după ce a fost ridicat de la domiciliu de către NKVD, strămoşul KGB-ului. Tinerii elevi, auzind de el, au fost profund mişcaţi şi m-au întrebat: „Dar noi de ce nu am ştiut de el?“ Şi pe seama acestei întrebări se pot spune multe. Am destulă experienţă ca să propun tot felul de lucruri folositoare pentru atragerea tinerilor la Biserică şi la unirea lor cu Hristos: promovarea unor proiecte de către Biserică în care să fie implicaţi tinerii; realizarea convenţiilor de colaborare între/dintre Biserică, şcoală, ONG-uri etc. Apropierea tinerilor de Biserică într-un mod masiv se va face atunci când noi, slujitorii, vom deveni modele de viaţă în Hristos. Harul lucrează în viaţa unui sfânt, iar liniştirea lui în Hristos, slujirea lui, tot ceea ce face el se transferă comunităţii / comunităţilor şi implicit tinerilor. În varianta aceasta cred mai mult.

 

- Cei ce nu cred în Dumnezeu se pot prăbuşi în absurd ?

 

- Trăim vremuri grele. Întotdeauna, orice perioadă a istoriei a avut greutăţile ei, însă acum, când cu toţii credem că trăim într-o lume emancipată (progresul ştiinţific, lejeritatea comunicării şi a mobilităţii locului de muncă), îmi pun multe semne de întrebare. Ateismul e la modă. Multe state occidentale sunt laicizate, iar oamenii din aceste ţări, dacă nu sunt atei declaraţi, sunt cel puţin indiferenţi din punct de vedere religios. Nu ştiu dacă ateii se prăbuşesc în absurd, însă absurditatea, adică ateismul, poate fi o normalitate într-o societate laicizată, în care creştinismul se regăseşte, ca trăire în adevărul dumnezeiesc, la tot mai puţini oameni. Unul din capitolele foarte importante ale sociologiei îl reprezintă devianţa. Odată cu Reforma lui Luther din 1517 are loc naşterea protestantismului. Acest fenomen, la începutul său, era socotit o devianţă. Ulterior, peste veacuri, pentru un sociolog care studiază fenomenul religios, protestantismul — datorită extinderii lui — nu mai este socotit o devianţă, ci o normalitate în societate. Ceea ce mă frământă este tocmai acest proces şi anume, ateismul ca o devianţă, iar apoi ateismul ca o normalitate. Nădăjduiesc că Dumnezeu nu ne va lăsa într-o asemenea nesimţire faţă de cele duhovniceşti şi faţă de viaţa în Dumnezeu. În România, potrivit recensământului din 2002, ateismul este cuprins alături de celelalte religii în afară de creştinism, însumând un procent de aproximativ 1,1%.

 

- Omul îşi poate alege singur destinul sau este predestinat încă de la naştere ?

 

- Mă feresc întotdeauna să folosesc cuvântul „destin“, cu atât mai mult cuvântul „predestinaţie“. Despre „predestinaţie“ vorbesc foarte mult cultele protestante. Tot omul este chemat de a se mântui în Hristos. Preferenţialitatea nu este un atribut al lui Dumnezeu. Sigur, o alegere există, dar aceasta este legată de neam şi de felul în care un neam se desăvârşeşte în urmaţii lui pentru că aceştia se sfinţesc în Hristos şi prin Hristos. Avem în Sfânta Scriptură genealogia Mântuitorului nostru Iisus Hristos (vezi Evanghelia după Matei şi după Luca). Avem alegerea Maicii Domnului, avem şi alegerea Sfântului Ioan Botezătorul etc. Părintele Nicolae Steinhardt vorbea în cartea lui Dăruind vei dobândi tot de o alegere, dar nu de predestinaţie. Spre exemplu, părinţii Maicii Domnului, Ioachim şi Ana, de asemenea părinţii Sfântului Ioan Botezătorul, Zaharia şi Elisabeta, s-au rugat ca Dumnezeu să le dăruiască prunci, şi le-a dăruit. Aceşti prunci născuţi cu şi în rugăciune, post, nevoinţă au primit anumite daruri. Aici vorbim de rânduieli profetice, nu de predestinaţie. Sunt două lucruri diferite.

Omul poate să-şi aleagă singur destinaţia, scopul, finalitatea în această viaţă. Este liber să o facă. Este liber să trăiască cu Hristos sau să aleagă să trăiască fără Hristos. Însă în aceste situaţii, poate să trăiască veşnic, sau să moară veşnic.

 

- Ce trebuie să ştim şi mai ales să facem în fiecare zi pentru a ne apropia de Bunul Dumnezeu ?

 

- Să iubim: pe Dumnezeu, pe oameni, animalele, natura etc. Un părinte a fost întrebat de un ucenic când vine sfârşitul lumii. La care părintele i-a răspuns că sfârşitul lumii vine atunci când nu va mai exista cărare de la semen la semen, adică când nu va mai fi dragoste între oameni. Asta trebuie să facem în fiecare zi: să-L iubim pe Dumnezeu, pe semen, creaţia întreagă. Desăvârşirea în iubire sfântă este lucrul bine plăcut lui Dumnezeu.

 

- Dragă părinte Ionică mă bucur că am reuşit să realizez acest interviu de mare sensibilitate şi îţi mulţumesc că te am printre prietenii mei, destul de puţini de altfel.

A consemnat cu mare bucurie,

Adalbert GYURIS

 

Popularity: 3% [?]

Adalbert  GYURIS:

 

- s-a născut la 9 decembrie 1970 în comuna Balta, judeţul Mehedinţi .

- primii ani de şcoală i-a făcut în Drobeta Tr-Severin, urmând apoi liceul şi facultatea de Etnomuzicologie şi Folclor în Bucureşti la clasa prof. Mărioara Murărescu.

- încă din această perioadă s-a făcut remarcată ca o voce de excepţie participând la primele spectacole alături de mama sa, interpreta Angelica Stoican.
- începând cu anul 1996 este angajată a Ansamblului Artistic Profesionist „Doina Gorjului” din Târgu – Jiu, unde are o bogată activitate artistică, participând la numeroase spectacole atât în ţară cât şi în străinătate, fiind de fiecare dată unul dintre capetele de afiş.

       Am văzut la televizor o emisiune în care era invitată  Niculina Stoican. Mi-a plăcut abordarea sa directă, sinceră şi la capitolul cântat este o adevărată profesionistă.

 

 ,, Cred că mă reprezintă munca şi naturaleţea. ”

Adalbert  GYURIS : – Care a fost momentul când v-aţi hotărât să deveniţi interpretă de muzică populară ?

 

Niculina  STOICAN : – Am cântat de mică, apoi am participat chiar la spectacole alături de mama. A venit însă o zi când mi-am spus că voi merge pe drumul meu. A fost ziua în care am dat examen pentru a mă angaja la ansamblul profesionist „Doina Gorjului” din Târgu-Jiu şi am fost primită cu bucurie în acest prestigios colectiv.

 

- Mama dumneavoastră Angelica Stoican, este un nume mare în muzica populară românească, o femeie frumoasă, sobră şi o emblemă, ce aţi moştenit de la domnia sa ?

 

- Talentul în primul rând şi mai apoi îmi place să cred că am luat de la ea câte un pic din fiecare trăsătură de caracter. Mă bucur că am reuşit să ies din umbra mamei mele şi să-mi găsesc propriul meu drum.
- Aţi lucrat în străinătate, implicit aţi locuit departe de ţara noastră, ce a însemnat acest capitol în viaţa dumneavoastră ?

 

- Am locuit o perioadă de trei ani în Grecia unde am lucrat ca baby-sitter, am gustat şi eu din pâinea emigrantului şi ştiu ce înseamnă să fii frustat de dorul ţării tale, să încerci să înţelegi oameni diferiţi de tine, a căror concepte poate nu le înţelegi dar trebuie să le adopţi, pentru că trăieşti în ţara lor şi este dreptul lor de a se impune.

        Dorul de-acasă care m-a făcut să înţeleg cât de important e să preţuieşti locul unde te-ai născut.
- Credeţi că fiecare dintre noi are un drum al său ?

 

- Nu doar un drum ci un destin pe care îl împlinim prin felul în care trăim. 

         Fiind interpretă de muzică populară eram catalogată  „de la ţară” aşa că a trebuit să mă exprim corect, să vorbesc, să demonstrez că nu sunt aici dintr-o pură coincidenţă, că am un mesaj ce doresc să-l transmit şi  chiar să-l impun. Am înţeles că trebuie să ai deschidere, să fii dispus să faci greşeli şi aşa să înveţi din ele, doar cine nu munceşte, nu greşeşte.Pentru reuşită e foarte multă muncă !

-Cântaţi şi în duet, este mai greu sau are doar avantaje ?

 

- Colaborarea mea cu Petrică Mâţu Stoian a fost de bun augur dar noi suntem personalităţi bine definite iar publicul ne iubeşte şi separat.
- Sunteţi o femeie frumoasă, cochetă şi inteligentă, care este secretul ce vă reprezintă ?

 

- Cred că mă reprezintă munca şi naturaleţea. Toată viaţa am avut norocul de a întâlni omul potrivit la locul potrivit, altfel nu cred că aş fi ajuns unde sunt. De unul singur nu poţi face nimic în lumea aceasta şi la mine nimic nu este întâmplător. Zona din care provin este minunată, Mehedinti este zona de interferenţă Banat-Oltenia. La noi graiul este bănăţean şi melodiile olteneşti, nu toate, sârba este un dans caracteristic oltenesc dar restul se aseamănă mai mult cu Banatul.
         Mama mea fiind mai mult plecată în turnee, până la vârsta de şapte ani eu am fost crescută de bunici, acolo am primit o educaţie curată, de la ţară şi cred că educaţia curată se defineşte prin echilibru. Oricât de greu mi-a fost în viaţă, mi-am găsit echilibru necesar să trec peste orice dificultate fără să îmi pierd încrederea. Şi chiar dacă am greşit, am conştientizat greşeala, am ştiut să reacţionez şi să o îndrept. Acesta este secretul vieţii, dacă nu recunoşti că ai greşit, nicodată nu vei putea să te îndrepţi, iar viaţa ta va merge în derivă. Am avut parte de o copilărie frumoasă, magică, la care mă gândesc cu drag.Aceeaşi copilărie mi-am dorit să o dăruiesc fiului meu.

 

- Sunteţi inteligenta şi modestă !

 

-Mulţumesc, încerc să fiu cât mai echilibrată.
- Ce pasiune aveţi şi dacă aveţi obiecte la care ţineti în mod deosebit ?

 

- Ador să-mi petrec timpul cu băiatul meu şi cu familia la Prejna în judeţul Mehedinţi, acolo unde m-am născut şi unde am o căsuţă frumoasă.

        Îmi doresc ca atunci când scena va deveni un compromis, să cobor cu demnitate şi să educ şi  să formez copiii, să îi învăţ să iubească cântecul popular românesc, tradiţia şi obiceiurile noastre, să fie români şi să iubeasca România. Îmi doresc să fiu o bună profesoară, sau realizatoare de emisiuni care să dea tinerilor şansa de a se afirma, însuflându-le mândria de a fi român.
- Colaboraţi şi cu un post de televiziune unde moderaţi emisiunea “Te vreau lângă mine!”. Este o încercare, provocare sau un nou mod de cunoaştere ?

 

- Este mai ales o provocare pentru că o emisiune de fiecare zi care se transmite în direct e destul de greu de moderat. Încerc să mă descurc sperând să nu-i dezamăgesc pe cei care ne privesc.
- Ce transmiteţi celor ce iubesc cântecul dumneavoastra ?

 

- Să dea Dumnezeu să le fie bine şi niciodată să nu le lipsească nimic.

 

- Dragă Niculina, mulţumesc că am reuşit să realizez acest interviu cu o persoană pe care o preţuiesc !

           Vă doresc să aveţi parte doar de bucurii şi realizări pe toate planurile !

 

           Adalbert  GYURIS

 

 

 

Popularity: 7% [?]

Adalbert  GYURIS:

Mai tot timpul când am fost copil şi mai târziu, după ce m-am căsătorit părinţii mei au avut doi porci pe lângă multe alte animale mici de casă.

             Cu o zi înainte de tăierea porcilor mama nu le mai dădea de mâncare,doar apă caldă.

             Tata ascuţea cuţitele, pregătea trei cazane pline cu apă,tăia lemne de toate categoriile, normale pentru cuptorul din casă, mari pentru cazane şi mici pentru pârlitoare făcute tot de el. Mai târziu am trecut la gaz, era mult mai repede gata şi nu era aşa de obositor.Mic fiind am prins acasă, în satul copilariei mele Izgar, localitate situată lângă staţiunea Buziaş, la 50 kilometri de Timişoara, apoi la bunici şi la mătuşa, sora mamei cum porcii erau pârliţi cu paie, când era gata pe la picioare, urechi şi coadă cu fier înroşit, aceste fiare erau puse în cuptoarele ce încălzeau apa din cazane.

             Părinţii mergeau la începutul lunii aprilie la târg de unde cumpărau doi purcei, mama era „specialista” ,se târguia şi aproape tot timpul era mulţumită de ce cumpăra şi cu cât. Îi puneau într-un sac şi cu un căruţ îi aduceau acasă. Purceii erau mici de câteva săptămâni.

            Afară încă era rece, de aceea în cocină era pus paie  unde purceii se cuibăreau şi dormeau unul lângă celălalt. Era o plăcere să te uiti la ei. Toate vietăţile mici sunt tare drăgălaşe.

            Mama le pregătea mâncare, resturi de la noi, chiar cu îmbunătăţiri, adăuga lapte şi uneori ouă. Dupa câteva săptămâni le fierbea verdeţuri ce apăreau deja prin grădină în care punea resturile de pâine. Prin vară tata mergea în fiecare a treia zi cu bicicleta pe o vale,lângă râul Bârzava şi culegea un sac bine îndesat cu frunze de napi. Aceste frunze, uneori erau înlocuite cu frunze de sfeclă, din grădina noastră, dupa ce erau fierte se adăuga cucuruz, adica porumb sau orz măcinat.

            Copil fiind, în sat a fost un purcar care aduna de dimineaţa porcii şi îi ducea în afara satului, seara erau aduşi acasă şi doar atunci mai primeau un supliment de mâncare. Dupa  octombrie erau ţinuţi acasă şi primeau ludaie, adica dovleac fiert şi porumb.

             Ţin minte că bunicii din ambele părţi aveau şi câte patru porci, doi îi vindeu la târgul din Bocşa, Reşiţa sau Timişoara.

             Cocina era destul de mare pentru doi porci. Era podită şi lateral avea o deschizătură unde se punea mâncarea pe un jgheab înclinat care cădea în vălăul lor.

             O dată pe săptămână se făcea curat şi se puneau paie.

             Pe un alt perete decât deschizătura, era uşa care dădea într-o încăpere mai mare ca „dormitorul“ lor şi aici era podit. Aici porcii ieşeau în fiecare zi la „plimbare”, aveau mai mult aer, primeau de mâncare trifoi, frunze de sfeclă şi alte verdeţuri.

            Când erau ierni mai friguroase, pe pereţii exteriori tata punea tulei de cucuruz, un fel de izolare termică pentru a păstra în interior căldura de care aveau nevoie.

             La noi în familie porcii erau tăiaţi în luna decembrie  între prima săptămână şi până la mijlocul lunii, doar sâmbăta.

              Asta din moşi-strămoşi pentru că iarna oferea condiţii bune de prelucrare, conservare şi păstrare de lungă durată.

             În familia noastră era sărbătoare tăierea porcilor. Erau prezenţi până la cinsprezece persoane, rude apropiate. Bărbaţii au deprins meseria de la părinţi, ascultând apoi de alţii şi şi-au îmbunătăţit-o prin propria lor experienţă.

            Tata avea căteva cuţite speciale pentru această „ceremonie”, maşinile manuale de tocat carne, una cu găuri mari şi alta cu găuri mici, apoi „tubul” pentru cârnaţi. Ceilalţi din familie, în primul rând femeile, adulţii şi chiar copii  aduceau o contribuţie însemnată.

            Mama, soacra-mea, soţia mea şi mătuşile curăţau şi spălau maţele. Mama şi soţia mea pregăteau mirodeniile din timp, se îngrijeau de toate în procesul prelucrării, participau direct la definitivarea gustului fiecărui preparat, pregăteau mâncarea pe durata zilei şi mai ales cina. Mama făcea prăjituri. Tata desfăcea în ziua aceea butoiul cu vin şi vasul cu verzele acre.

          Cei care lucrau rămâneau în concediu sau recuperare. De multe ori copiii cereau voie de la şcoală.

          Părinţii mei se sculau mai devreme ca de obicei, tata curăţa zăpada dacă era,pregătea locul pentru pârlit. Tot tata făcea focul într-un cazan, mai târziu în celelalte două.

     După ce porcul era înjunghiat, momentul cel mai urât, mama pregătea micul dejun. Totdeauna avea pâine făcută cu o zi înainte. Frigea sânge şi cu varză acră. La urmă fiecare primea o cană cu ceai de mentă fierbinte îndulcit cu miere de albine.

    Porcul era pârjolit la început pe spate şi ras bine cu cuţite mai vechi apoi era întors cu picioarele în sus. Ca să stea drept era sprijinit pe lături cu bucăţi de lemn, făcute de tata. Se smulgeau unghiile până ce erau calde apoi era curăţat şi spălat bine cu apă caldă şi frecat bine cu o perie de rădăcină, până ce şoricul se făcea alb-gălbui.

     Dupa ce era gata, porcul era mutat pe uşa de la cocina, care era scoasă de la locul ei şi pusă pe două butoaie vechi şi altă uşa pe capre. Se aşeza pe spate şi se tăia mai întâi capul, care se desfăcea în două, partea de sus şi de jos,ca apoi partea de jos se mai tăia,se scoteau limba şi creierii. Totul se curăţa şi se punea într-un văiling mare în apă rece.

Apoi se tăia burta şi se scoteau toate măruntaiele.

     Se desprindeau cu grijă, ca să nu se spargă. Maţele împreună cu stomacul, ficatul, splina se puneau în vase pentru a fi separate şi pregătite fiecare după rostul avut.

     Se arunca doar fierea şi beşica de obicei pe acoperişul cocinei. Se desprindea clisa,era ca un cojoc şi coastele se tăiau cu toporul special de lângă şira spinării.

     Seara clisa era sărată abundent, aşezată într-un vas de lemn şi ţinută la sărat trei-cinci săptămâni. Se controla săptămânal, întoarsă şi completată cu sare ca să-şi tragă ea cât îi trebuie. După această perioadă era spălată de sarea pe care n-a „supt-o”, se lăsa să se zvânte apoi era pusă la afumat lent în podul casei sau mai târziu într-un loc special,o încăpere mică făcută în curte.

     Pentru prepararea cârnaţilor se lua carne relativ grasă care rezulta din îndreptarea şi ajustarea părţilor destinate să fie sărate şi afumate. Se toca cu maşina. Se punea într-un vas, văiling şi se framânta bine pentru a se omogeniza, adăugându-se condimente tradiţionale: sare, ai,adică usturoi, piper,ardei boia dulce. Se gusta de mai multe ori pentru a se obţine gustul dorit. La gustat participau şi femeile pentru că bărbaţii pe timpul lucrului au mai băut. Cârnaţii se ţineau o zi –două atârnati la aer ca să se zvânte apoi se puneau la afumat. Se consumau fripţi, dar şi cruzi după ce se afumau şi se uscau puţin. După ce erau luaţi de la afumat mama îi frigea şi îi punea în untură într-un vas din tablă cu capac. Mai târziu, dupa ce eu m-am căsătorit mama punea cârnaţii într-un borcan mare peste care turna ulei de floarea soarelui. Când în vară sau toamnă erau scoşi din borcan erau ca şi proaspeţi.

      Caltaboşul se prepara din organe de porc: inimă, plămâni, ficat, rinichi la care se adăuga şi nişte carne grasă de la gâtul porcului. Toate acestea se ţin în apă rece pentru a se elimina sângele din ele. Se fierb vreme îndelungată,în apă care n-are voie să fiarbă.Se scot din apă cu un strecurător, apa se scurge şi se lasă la răcit. Se taie felii potrivite, se toacă la maşină, se pune orez sau păsat bine fiert şi răcit apoi condimentele: ceapă prăjită în untură, sare, piper, puţin cimbru şi cuişoare. Se frământă bine aceasta pastă, se dă gustul dorit, se adaugă puţină zeamă din cea în care s-au fiert organele, pentru a se muia şi a intra usor în maţele cele groase. Se ţine în pod la rece şi trebuie consumat în timp scurt, crud sau fript, după poftă.

     Sângeretele conţine aceleaşi îngrediente şi se prepară la fel cu caltaboşul, cu deosebirea că în loc de organe de porc se pune sânge închegat, fiert şi tocat.

       Din resturile de clisă,adică slănină se făceau crame, se mai spune jumere. Erau tăiate cu cuţitul în bucăţi mai mari, prin prăjire se făceau mai mici. Bucăţile de slănină se puneau într-un cazan şi la foc mic se amestecau tot timpul cu o lingură mare de lemn. Se făcea un miros tare plăcut.

Prin topire se obţinea untura care se păstra tot anul într-un călai.

       Seara era mare sărbătoare,era pomana porcului. Cu toţii eram adunaţi la masa întinsă. La început bărbaţii au băut răchie, femeile pregăteau mâncare. Se mânca din toate câte puţin pentru a le proba. Varza murată era bine venită pe lângă toate delicatesele făcute din porci. Tata aducea vin făcut de el din strugurii care erau în curte şi grădină. La urmă mama ne aducea prăjituri. Într-o cameră se asculta muzică, în alta se cânta şi jucam cărţi.

Seara cu toţii eram obosiţi însă bucuroşi că la anul vom avea mâncare, preparate din carne făcută de noi.

       Au trecut mulţi ani de când familia noastră n-a mai tăiat porc pentru că părinţii mei, mătuşile şi unchii s-au dus să „locuiască” dincolo de nori.

       Tăiatul porcului a rămas doar o frumoasă amintire la care mă gandesc cu mare drag mai ales în luna decembrie !

 

                            Adalbert  GYURIS

 

Popularity: 4% [?]

Interviu cu directorul Teatrului ,,Nottara” Maestrul Mircea  DIACONU

Autor: Adalbert Gyuris (Augsburg, Germania)

M-am întâlnit cu maestrul DIACONU la Augsburg, unde a susţinut un spectacol pentru comunitatea românească. Cu această ocazie am solicitat un interviu maestrului şi iată ce am aflat:

- S-a născut la 24 decembrie 1949, în comuna Vlădeşti Muscel;                                                                   

- Şcoala generală, şapte clase în localitatea natală;                                                                             

- În 1967 absolvă Liceul sportiv nr.2 din Câmpulung Muscel                                                                                                   

- Între 1967-1971 – Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale”, Bucureşti;                                                                                

Activitate profesională:                                                                                               

-1970 – Debut teatral la Teatrul de Comedie (anul IV);                                           

-1971 – Debut cinematografic în “Nunta de Piatră” şi tot în acest an angajat la Teatrul Bulandra;                                                                                    

- Din 1990 – carieră didactică la Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică (UATC), Bucureşti, cursul de Actorie Film;                         

- Din 1995 – profesor universitar la UATC;                                                                             

În prezent:

- Membru al Consiliului Naţional al Audiovizualului;                                                                                                                                                                               

- A jucat în peste cincizeci de filme de lung metraj, între care: „Actorul şi sălbaticii”, „Mere roşii”, „Asfalt tango”;                                                                                                      

- Aceste prestaţii au fost marcate de numeroase cronici de specialitate ca şi de premii naţionale şi internaţionale.                                                                                                                 

Activitate jurnalistică

- Rubrică în revista „Cinema”;

- Volumul „Scaunul de pânză al actorului” (1985);

- Numeroase articole în diferite reviste şi ziare;

- Volumul de proză: „Sugubina” (1977);

- „La noi când vine iarna” (1980).

Primele două volume au fost traduse în rusă şi germană.                                                           

Afilieri

- 1990 – membru fondator al Alianţei Civice, membru în Comitetul Director şi în 1992 vicepreşedinte;

- 1995 – iniţiator al Fundaţiei D’ale Bucureştilor, care are o bogată activitate culturală şi civică, bazată pe mari manifestări de stradă, expoziţii, mese rotunde, menite să refacă identitatea locuitorului din Bucureşti.

***

„Meseria de actor este fascinantă”

 

Adalbert GYURIS: Dragostea pentru actorie a fost un impuls sau a venit pe parcurs?

Mircea DIACONU: Nici nu ştiu cum a fost, am fost destul de tânăr, a fost un cumul de senzaţii. În nici un caz n-a fost de la început; la mine a fost ceva întâmplător. În ultimul an de liceu s-a format un cerc literar şi au avut nevoie de încă un băiat. Era un grup de fete şi aveau nevoie de doi băieţi de aceeaşi înălţime, scunzi. Băieţii erau aşezaţi unul în stânga iar celălalt în dreapta fetelor. Eram îmbrăcaţi în costume naţionale. Am fost obligat să învăţ o poezie. Apoi a urmat un concurs între liceele din oraş. Eu am învăţat poezia ca o datorie şcolărească. La sfârşitul concursului am primit premiul întâi împreună cu o fată care era deja o vedetă a oraşului.

            Premiul acesta m-a zăpăcit, m-a făcut să… leşin. Un profesor de sport, mai târziu mi-a sugerat să mă fac actor. Eu am urmat liceul real, jucam handbal şi în aceea perioadă s-a întâmplat ceva deosebit, eram îndrăgostit de o fată, aproape fără speranţă. A fost o încărcătură emoţională şi în toamna aceea plecau băieţii la facultate.

Am văzut fata aceea la braţ cu un băiat, eu m-am simţit atunci un băiat al nimănui.

A.G.: Şi atunci v-aţi spus „am să-ţi arăt ţie”?

M.D: Da. Atunci am îndrăznit să-i spun lui taică-meu că voi da la teatru. El a înjurat de câteva ori, însă eu am insistat. Am pus totuşi capul în pământ şi l-am rugat să mă lase să dau la teatru.

El a citit în „Admiterea în învăţământul superior” că la teatru se dă examen înainte de celelalte facultăţi şi atunci mi-a îngăduit să încerc, ca să mă liniştesc şi apoi vom vedea noi.

M-am dus la teatru, nu m-am pregatit în nici un fel, că nu ştiam procedeul. Am dat prima probă, am reuşit. Am continuat şi la sfârşit am intrat ultimul pe listă. Tatăl meu a fost cu mine, când i-am spus că am intrat i s-a făcut rău. Nu se aştepta. Ceilalţi părinţi erau supăraţi şi necăjiţi că nu le-au intrat copiii, iar tatăl meu era disperat că fiul său a reuşit.

M-a întrebat: „ce ne facem acum?” Sigur că apoi a realizat ce s-a întâmplat şi a fost bucuros ca nimeni altul. Era încântat şi era mândru că fiul său a intrat la o şcoală aşa importantă.

Primii doi ani de institut au fost grei pentru mine, m-am adaptat greu, un provincial devenit peste noapte bucureştean. Eram considerat altfel ca ei, eram privit totdeauna ca un inferior, se uitau la mine ca la o altă specie. Mă ţineau la distanţă, nu vorbeau cu mine şi a trebuit să muncesc mult ca să le arăt că sunt ca ei şi să le dovedesc că sunt chiar mai bun.

Mă blocasem, nu puteam lucra, eram speriat şi nu răspundeam cerinţelor. S-a ajuns acolo că aproape am fost să fiu dat afară.

A.G: Poate faptul că aţi fost din provincie v-a ajutat?

M.D.: Sigur, eu veneam dintr-o lume în care eram integrat, eram una cu natura, asta m-a educat într-un fel, m-a făcut să ştiu să lupt şi să fiu mai puternic.

Ca provincial văzându-te în gara de nord poţi să fii competitiv şi nu poţi să pierzi.

A.G: Poate toate acestea v-au ajutat să învingeţi toate greutăţile care au apărut la Teatrul „Nottara” cu reparaţiile pentru consolidare.

M.D.: Da, toate acestea vin de acolo de acasă, din natură: mirosul, simţul, absolut totul.

A.G.: Cum aţi cunoscut-o pe soţia dumneavoastră Diana Lupescu?

M.D.: Ne-am cunoscut întâmplător, simplu, fără zgomot. Am vorbit într-o seară la Costineşti, eu sunt mai în vârstă şi eram actor cunoscut deja cu câteva filme. Ea atunci a terminat în acel an institutul. Atunci vorbind poate mai mult ca de obicei cu cineva, mi-am dat seama, ne-am dat seama că avem biografii simetrice, avem multe lucruri în comun. Tatăl meu a fost învăţător, am trăit într-o familie de intelectuali de ţară, la ea taică-su era medic, maică-sa învăţătoare. Vorbeam aceaşi limbă.

A trecut vara, apoi toamna. Într-o seară mergeam pe stradă, ploua şi eu mi-am adus aminte de ea. Era în capul meu şi mi-am spus că trebuie să vorbesc cu ea. M-am întâlnit atunci cu o colegă de-a ei care mi-a dat numărul de telefon şi am sunat-o în acea seară. Stătea la Bacău, unde se născuse şi era actriţă la teatrul din oraş. I-am spus că a doua zi urma să trec prin Bacău şi doresc să mă întâlnesc cu ea. Mi-a spus că mă aşteaptă şi că e bucuroasă şi ea de întâlnirea cu mine.

Dimineaţa am fost în tren şi după câteva ore am sunat la ea. M-a întrebat cum am găsit-o. Era singură acasă, părinţii erau la lucru. În bucătărie ne-a pregătit două cafele, pentru mine şi pentru ea, apoi ne-am dus în sufragerie şi am vorbit de una de alta. La un moment dat fără nici o intenţie am întrebat-o ce spune dacă o cer de nevastă?

După masă m-a condus la aeroport şi acolo am repetat întrebarea cu vrei să fii soţia mea?

După o lună ne-am căsătorit.

A.G.: Şi această dragoste reciprocă dăinuie peste timp. Aveţi o fată şi un băiat. Cum vă împăcaţi cu urmaşii dumneavoastră?

M.D.: Ne împăcăm bine. Cred că au înţeles amândoi cam care este rostul nostru… Mama lucrează mai mult cu fata, eu cu băiatul. Tragem amândoi la aceeaşi căruţă, eu şi soţia. Ne ajutăm şi la bucătărie, eu spăl vasele şi multe altele, cred că aşa este normal.

A.G.: Cum e să fii director de teatru într-o perioadă când lucrurile nu merg aşa cum ar trebui?

M.D.: Am observat că şi în lumea mea, a actorilor, există invidie, duşmănie, multe lucruri neplăcute din păcate.

În prima parte a vieţii mele de actor şi de om am ajutat pe multă lume şi am văzut totul în roz, apoi mi-am dat seama că oamenii sunt diferiţi de cum aş fi dorit să fie. Dădeam orice de la mine altora ca să fie bine.

Într-o bună zi am realizat că sunt unii care mă urăsc, mă detestă, alţii să-mi spună că n-am caracter.

Am crezut că dau socoteală doar celui de sus. Atunci m-am întrebat faţă de cine trebuie să fiu bun.

Ca să fiu director s-a întâmplat tot din cauza lor. La teatrul „Nottara” au fost la un moment dat mari probleme, colectivul a fost „zob”, se „mâncau” între ei.

În această perioadă am fost invitat să joc la acest teatru într-un spectacol. Atmosfera era cumplită. Atunci Emil Hossu mi-a spus că eu aş fi indicat pentru postul de director şi mi-a adus argumente că sunt echilibrat, calculat, calm, eu având o experienţă, fiind membru în C.N.A., gestionând sume mari de bani.

Cam asta a fost şi am acceptat.

A.G: E mare diferenţa dintre actorul de teatru şi de film?

M.D.: La fiecare e altfel. Eu detest, profesional vorbind, pe cei care fac doar un singur tip de personaj toată viaţa. Sunt unii care devin un… personaj. În mod normal un actor îşi gândeşte şi îşi exersează o altă „mască” ca apoi să o arunce şi mai târziu să lucreze la ceva nou, mereu altceva. De aceea meseria de actor este fascinantă.

A.G.: Filmul a făcut ca actorii să fie cunoscuţi în România, acum e la „modă” televiziunea. Ce spuneţi de toate acestea?

M.D.: Consider că pe bună dreptate se spune că cinematografia e cea de a şapte artă. Televiziunea e o industrie, eficientă, facilă. Televiziunea pe mine nu mă interesează. Am avut contact cu televiziunea în zona civică, de opinie, unde se desbate o anumită temă, temă politică, socială, culturală.

A.G.: Cum aţi ajuns apărătorul lui Mihai Viteazul?

M.D.: Mi s-a propus, nu sunt istoric, însă am crezut că pot să apăr un astfel de erou. Din păcate au rămas mulţi pe dinafară. La emisiunea aceea m-am antrenat într-o polemică, din fericire constructivă şi educativă.

A.G.: Ştiu că şi scrieţi. Au apărut deja câteva romane semnate de dumneavoastră. Aveţi timp şi de aşa ceva?

M.D.: Da, însă din păcate am prea puţin timp şi încă multe manuscrise aşteaptă. Timpul este un duşman al nostru.

A.G.: Actorul român e mulţumit de banul primit pentru munca  sa?

M.D.: Cred că toată răsplata oamenilor vorbind în general şi sigur e valabil cu atât mai mult la actori nu o reprezintă banul. Sunt mult mai multe alte satisfacţii.

Când joci pe scenă şi dincolo în sală, în faţa ta vezi oameni care râd sau plâng de bucurie, satisfacţia e maximă.

Sigur că banii reprezintă un accesoriu necesar pentru supraveţuire.

A.G.: Maestre mă bucur că ne-am întâlnit şi vă mulţumesc că aţi binevoit a-mi acorda acest interviu.

         Vă doresc dumneavoastră şi soţiei multe satisfacţii şi împliniri pe toate planurile.

                                            

 

Popularity: 4% [?]

- s-a născut la 1 august 1945, în comuna Podari, judeţul Dolj, într-o familie de ţărani. Copilăria, dar mai ales adolescenţa, dificile – tatăl, cântăreţ de biserică, arestat şi deţinut politic la Aiud

- Liceul “Nicolae Bălcescu”, din Craiova

- Institutul de Teatru, Bucureşti, clasa de actorie,absolvent în 1966. 

           Astăzi Tudor Gheorghe îşi continuă neobosit cariera începută în 1966, susţinând în continuare recitaluri în ţară şi străinătate şi interpretând roluri, ca actor dintre cele mai diverse pe scena Naţionalului craiovean.

           Maestrul Tudor Gheorghe este o personalitate marcantă din cultura românească conteporană.

           Despre acel bob de fericire şi putere, despre preocupările ardente şi mistuitoare în care se manifestă: actor, poet, compozitor şi interpret s-a scris şi se va mai scrie mult pentru că tot ce s-a spus de fiecare dată e prea puţin. Este un profesionist şi un OM cu un mare caracter.

 ,,În spatele fiecărei poezii, poeme există o muzicalitate”

Adalbert  GYURIS: -Credeţi că aţi avut noroc că v-aţi născut la sat ?

Tudor  GHEORGHE: -Tot ce înseamnă literatura română de la Creangă la Sadoveanu, de la mai tinerii poeţi Ion Alexandru, Marin Sorescu, toată literatura română e obsedată de celebrul vers al poetului Lucian Blaga ,,eu cred că veşnicia s-a născut la sat”

              Nu pot să mă depărtez de ei şi să spun altfel şi eu cred că veşnicia s-a născut la sat.

              Sunt ferricit că m-am născut la sat într-o perioadă în care satul meu, era sat, într-o perioadă în care tradiţiile erau tradiţii, într-o perioadă în care lăutarii erau lăutari.

              Eu sunt produsul satului pe care l-am văzut dispărând     încet-încet.

-      Oamenii din Podari, satul copilăriei dumneavoastră şi natura înconjurătoare v-au marcat existenţa ?

-      Mi-au marcat existenţa din punct de vedere al dispariţiilor, am fost martor şi sunt în continuare la acestă tragedie, la faptul că satul meu, un sat frumos, care leagă două maluri, de aia se cheamă Podari, se află pe Jiu, s-a spus astfel satului meu că oamenii făceau legătura dintre maluri.

        Am asistat încet-încet cum ţăranii mei frumoşi, plini de fantezie şi păstrători de tradiţii au dispărut.

        Totul a fost foarte frumos până la generaţia copilăriei mele, noi am prins ,,maturitatea” satului. După aceea a venit coolectivizarea forţată, cei care s-au născut mai târziu au dus-o altfel, iar care s-au născut acum nu mai au noţiunea exactă a frumuseţii satului. Pe mine m-au influenţat prin tragismul dispariţiei treptate a lor.

-      Când v-aţi apucat să cântaţi la cobză, acest instrument frumos şi vechi din păcate tot mai puţin folosit azi ?

-      În 1976 s-a întâmplat, este o poveste mai lungă, îi datorez  acest lucru – culmea – celebrului tovarăş Dumitru Popescu ,,Dumnezeu”. Este o poveste plină de haz, acesta este adevărul şi nu pot să-l ocolesc.

      Mai sus amintitul era împreună cu tovarăşul Burtică la Craiova şi m-au întrebat într-o seară, având un dialog cu ei: de ce nu cânt la cobză?

      Eu am răspuns că în Oltenia este o tradiţie, se cântă la chitară. M-a întrebat câţi chitarişti mai buni sunt ca tine în Europa ? Eu am răspuns: toţi ! Apoi m-a întrebat: eşti oltean? Da,am răspuns. Ai un simţ al perspectivei în tine ? Eu am răspuns: probabil că da. Câţi cobzari sunt în Europa ca tine?

Niciunul, am spus eu. Atunci învaţă la cobză mi-a mai spus şi se pare că a avut dreptate.                                                                                                   

-      Şi la chitară cum a fost ?

-      În studenţie am simţit nevoia de a mă acompania. Am învăţat singur, chinuindu-mă şi fiind pasionat de poezie, m-am gândit să nu spun poezii fără să am un acompaniament. Aşa încet am învăţat să cânt la chitara, însă nici acum nu ştiu să cânt bine, cred că nu asta e important. Chitara pentru mine ca artist a fost o recuzită. De chitară m-am sprijinit pentru a-mi spune oful, durerea şi frumuseţea.

-      Cum aţi ales să deveniţi actor ?

-      Nu eu am ales, cred că meseria de actor m-a ales pe mine. Eu am plecat la Bucureşti ca să devin profesor de limba româna, iubind limba noastră şi poezia.

         Am fost la institut, la un curs de pregătire pentru filologie. Acolo era un tânăr asistent, afemeiat şi foarte drăguţ de altfel care vroia să uimeasca viitoarele candidate prin cunoştinţele sale poetice şi dădea citate din poezii. Eu l-am contrazis de două ori, corectându-l pentru că greşise versurile.

          El s-a cam supărat şi mi-a spus: dacă eşti aşa deştept du-te mă la teatru.

-      Muzica cântată de dumneavoastră de mare profunzime se contopeşte cu textul, cuvintele joacă un rol în acest duet ?

-      Niciodată n-am ştiut să cânt gol, n-am lălăit în viaţa mea. Totdeauna am crezut că în spatele fiecărei poezii, poeme există o muzicalitate. Versurile au muzicalitatea lor, eu am fost un bun receptor al muzicii interioare al fiecărei poeme şi simt-cred-că toate acestea difuzează acestă muzică din interiorul poeziei. Dumneavoastră dacă citiţi un vers va ,,cânta” probabil într-un anume fel. Eu am fost acel care am ascultat muzica interioară, am ştiut să o transmit mai departe, am fost un difuzor al unei muzici interioare, al fiecărei poezii.

-      Sunteţi un artist complex şi sensibil, cum definiţi patriotismul ?

-      Am un poem cântat pe un disc de-al meu ,,Mie –mi pasă”, un disc făcut integral de mine: text, muzică şi voce. Este o radiografie ce înseamnă disperarea românilor după 1989. O radiografie a societăţii române în care eu încerc să analizez ce am crezut că o sa fie şi ce suntem de fapt. Atunci spuneam:

            ,,Patriotismul nu-i brăţară,

              Nici papion,    

              Nici pălărie

              Să-l porţi sau nu

              Să ţi să pară

              Că-ţi vine

              Sau nu-ţi vine ţie.

              Te naşti cu el

              Ţi-e datul sorţii

              N-ai cum să-l lepezi

              De pe tine

              Îl porţi ca pe-o

              Cămaşă a morţii”

           În concluzie patriotismul este cumulul sentimentelor naţionale ale unui individ care îi capabil să recepteze frumuseţile oamenilor din jur.

-      Dumneavoastră cântaţi din suflet pentru suflet, de unde această nobleţe şi putere spirituală ?

-      Poezia este plină de frumuseţe şi nu numai poezia română. Poezia lumii e plină de frumuseţe şi atunci un om care şi găseşte sprijin în frumuseţea acestei poezii n-are cum să vorbească decât de la om la om.

      Poezia scrisă de oameni pentru oameni şi ceea ce am făcut eu nu este nimic altceva decât să promovez acest dialog posibil într-o manieră care-mi aparţine. Am încercat să readuc poezia la starea ei primară,poezia cântec.

      Eu sunt convins că aievii grecii, marii oratori, marii tragicieni greci nu recitau sau nu spuneau vorbele şi totul era o anume cantaţie! De la această incantaţie am plecat şi cred că asta se întâmplă în relaţia dintre mine la ora actuală,nobleţea poeziei,nobleţea şi rafinamentul poeziei s-a transformat în ceea ce fac eu astăzi.

         Probabil că de aici vine şi acest raport.

-      Ce transmiteţi românilor care locuiesc în afara ţării noastre ?

-      Mi-e greu să răspund pentru că fiecare om are lumea lui, idealul  şi gândul său.

      Însă mie mi-a fost dat să umblu prin toată lumea, să mă întâlnesc cu români de pretutindeni. Am cunoscut oameni care s-au realizat din punct de vedere socio-economic şi oameni care nu s-au realizat din acest punct de vedere.

      Cei care s-au realizat tânjesc dupa ţară şi după frumuseţile pe care le-au părăsit, după prieteni, după relaţiile care nu le găseşti în altă parte decât la tine ACASĂ.

      Cei care nu s-au realizat îşi neagă originea şi acest lucru este tare grav.

      Eu nu le doresc românilor decât să aibe răbdare cât încape în faţa umilinţelor pe care trebuie să le trăiască,indiferent în ce grad de bunăstare materială sunt. Oriunde prin lume totdeauna nu eşti de-al lor,oricât de greu ţi-ar fi acasă totdeauna găseşti un sprijin,o vorbă bună şi un ajutor. Adevărat că poţi rămâne sărac însă cinstit.

-      Maestre Tudor Gheorghe a fost o adevărată plăcere să vă ascult, mi-aţi vorbit cu glasul dumneavoastră inconfundabil, cald şi cu calm, cu mare pasiune şi dragoste pentru tot ce faceţi ca să ne dăruiţi nouă din grădina de rai o bucată de frumuseţe şi veşnicie.

     Vă mulţumesc tare mult pentru discuţia avută şi vă doresc toate cele bune în toate activităţiile domniei voastre.    

     

      Cu mult respect  şi drag a consemnat,

     Adalbert  GYURIS

Popularity: 4% [?]

- preşedinte al Forumului Democratic al Germanilor din judeţul Caraş-Severin şi al Asociaţiei Germane de Cultură şi Educaţie a Adulţilor din Reşiţa

- redactor-şef al revistei lunare „Echo der Vortragsreihe

- promotor al culturii germane în România, editor, bibliotecar

- s-a născut în 19 septembrie 1961 la Reşiţa, judeţul Caraş-Severin.

- studii postliceale de bibliotecar la Buşteni.                                                                     - căsătorit cu Ana Cătană în 20 iulie 1985, la Reşiţa,în 26 mai 1988 s-a născut unicul lor fiu Alexander Erwin Ţigla.

- din septembrie 2008 este membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Timişoara.

- este autorul mai multor volume de proză.

- pentru acrivitatea sa a fost recompensat cu numeroase medalii,ordine şi distincţii.

        Colaborez cu domnul Ţigla de mai mulţi ani la revista în limba germană ,”Echo” şi trebuie să mărturisesc că am un mare noroc pentru că domnia sa este serios, meticulos, disciplinat şi profesionist în tot ce face! Spre bucuria mea suntem pe acceşi „lungime de undă”.

       Pentru mine este o adevărată onoare că am reuşit să realizez acest interviu de suflet cu un om pe care-l respect şi preţuiesc tare mult.

 

„Să nu se piardă rădăcinile!”

Adalbert GYURIS: – Domnule Ţigla, cum e să lucrezi la revista în limba germană a Asociaţiei Germane de Cultură şi Educaţie a Adulţilor Reşiţa, „Echo der Vortragsreihe” („Ecoul Asociaţiei“)?

Erwin Josef ŢIGLA: - Totul a început la 1 februarie 1990, poate luând-o ca o joacă din partea mea, când a apărut primul număr, pe atunci cu caracter de buletin informativ al asociaţiei pe care am înfiinţat-o la 19 noiembrie 1987.

Joaca a devenit între timp realitate, şi acum mă aflu în faţa redactării numărului 9 / 2011, al 261-lea număr apărut de atunci.

Desigur că nu sunt singurul care este angrenat în această importantă activitate a etniei germane din Banatul Montan. Colegi precum ec. Waldemar Günter König, dar şi mulţi alţii îmi stau aproape, astfel ca, lună de lună, revista noastră de identitate, cultură, istorie şi spiritualitate să apară în ţară şi peste hotare cu informaţii şi comentarii la viaţa şi activitatea germanilor din Banatul Montan, menirea noastră de suflet în acest spaţiu!

Pe lângă publicaţia lunără, sub auspiciile aceleiaşi intreprinderi editoriale ale asociaţiei, au apărut de-a lungul anilor un număr important de ediţii speciale, dedicate evenimentele importante ale etniei germane din acest spaţiu sudestic al României. Până în prezent au apărut 77 de numere de ediţii speciale.

De la prima apariţie în 1 februarie 1990, activitatea editorială s-a amplificat în fiecare an, astfel că, în octombrie 1995 a apărut şi prima carte redactată de către asociaţia noastră. Până în prezent au fost editate un număr de 50 de titluri de cărţi care reunesc sub coperţilor lor literatură, istorie, artă, credinţă şi multe altele, în care se oglindesc în primul rând germanii din Banatul Montan.

Cumulând toate cele arătate mai înainte, consider că, revenind la întrebarea dumneavoastră iniţială, este bine, util şi plăcut să lucrezi la revista în limba germană a Asociaţiei Germane de Cultură şi Educaţie a Adulţilor Reşiţa, ,,Echo der Vortragsreihe“ („Ecoul Asociaţiei“). Din 1990 am învăţat foarte multe aici, am făcut cunoştinţă cu foarte mulţi oameni din ţară şi de peste hotare, într-un cuvânt, m-am împlinit!

 

- Aveţi structura de scriitor, lucraţi în cadrul Bibliotecii Judeţene „Paul Iorgovici” din Reşiţa, secţia germană „Alexander Tietz”: toate acestea sunt un avantaj! Vă ajută la editarea revistei?

- Indiscutabil că toate m-au ajutat de-a lungul anilor şi mă ajută şi astăzi la fiecare apariţie. Şi, ca să fiu sincer, nici nu aş putea face faţă altcumva…

- Care este ultimul pariu pe care l-aţi pus cu dumneavoastră?

- Să contribui la stabilitatea etniei germane în Banatul Montan!

- Ce perspectivă au germanii din România şi mai ales cei din Banatul Montan?

- În toamna acestui an, în octombrie, în România se va desfăşura un nou recensământ al populaţiei. Numărul cetăţenilor români, declaraţi ca aparţinători etniei germane pe aceste meleaguri este hotărâtor pentru perioada următoare de 10 ani. În funcţie de cifra care va ieşi, va trebui şi noi să ne realizăm o strategie, care să vină în întâmpinarea cerinţelor moderne ale acestei etnii, prin care însă să nu se piardă rădăcinile şi tot ceea ce s-a realizat în cei aproape 300 de ani de când s-au aşezat pe aceste locuri colonişti de limbă germană din zona Alpilor şi a Europei Centrale.

La recensământul oficial din anul 1992 s-au declarat aparţinători etniei germane în Banatul Montan (judeţul Caraş-Severin şi Drobeta Turnu-Severin împreună cu Orşova – astăzi judeţul Mehedinţi), un număr de 12.327 cetăţeni, 57% din cei înregistraţi în anul 1977 (21.676). În anul 1930 trăiau în Banatul Montan 36.793 germani. La ultimul recensământ, cel din anul 2002, s-a înregistrat un număr de 6.408 etnici germane.

Perspectiva etniei germane pe aceste meleaguri ne-o vom asuma, aşadar, la aflarea datelor finale ale recensământului din octombrie 2011!

- Credeţi că mai există astăzi interesul pentru literatură?

- Pentru mine personal, literatură înseamnă suflet! Nu cred că  ne-am pierdut cu toţii interesul pentru suflet. În aceste condiţii, suntem dependenţi de literatura bună, pe care trebuie să o căutăm ca un dar preţios de alintare sufletească, morală!

 

- Se poate vorbi şi azi despre condiţia scriitorului angajat social-politic?

- Cel puţin în scurta perioadă de când trăiesc în acestă lume, m-am confruntat cu diverse personalităţi literare angajate social-politic, care, în anumite conjuncturi şi situaţii date, au reuşit să profite din tot ce s-a putut. Şi astăzi trăim alături de astfel de oameni, care profită de anumite conjuncturi şi încearcă să iasă în evidenţă.

Istoria, în acest caz istoria literaturii, va cerne peste tot şi prin toţi, nimeni nu va fi uitat! Personal cred în dreptate, indiferent de unde vine ea, şi mă voi pune şi în continuare în slujba ei, căci aşa este felul meu de a fi…

 

- Care este soarta omului de cultură din România de astăzi?

- Un Don Quijote modern, care încearcă să schimbe lumea din jurul său!

 

 

 

Adalbert  GYURIS

     (august 2011)

 

 

Popularity: 4% [?]

        Despre simpatica şi frumoasa Analia Selis am aflat mai multe din internet.

        Este originară din Tucuman-Argentina şi este căsătorită cu muzicianul Răzvan SUMA. Născută în zodia Taurului, Analia marturiseşte despre ea că este foarte sinceră, sentimentală şi fericită, despre care spune că este o stare obligatorie.

       A absolvit Facultatea de Arte Muzicale din San Miguel, Argentina.

      Tânăra interpretă doreşte să convingă publicul că muzica este cel mai frumos mod de a exprima sentimentele pure şi curate pe care le simţim faţă de cei dragi. Mesajul pe care îl transmite Analia este cel de iubire faţă de tot ce este în jur. Ea s-a inspirat atât din cultura şi tradiţiile Argentinei şi s-a lăsat influenţată de regretatele cântăreţe, argentinianca Mercedes Sosa şi de brazilianca Elib Regina.

     Cântecele Analiei sunt fie creaţii proprii, fie adaptări tradiţionale în ritmuri de rumba şi bolero. În compunerea ritmului muzical şi al versurilor, Analia se inspiră din sentimentele sale faţă de ţară, familie, prieteni, iubire. 

Deşi, este conştientă că vine cu un stil nou pentru România, Analia este încrezătoare în succesul său, deoarece mizează pe originalitate şi este o apariţie fermecătoare, trebuie să recunoaştem.

     Pe lângă activitatea muzicală, Analia este pasionată de studiul limbilor străine, a urmat cursuri de limba germană şi franceză în cadrul prestigioasei instituţii de învăţământ Harvard şi a învăţat limba italiană în Argentina, la Facultatea Dante Aligheri dar cea mai mare dorinţă a ei este de a face cunoscut ritmul pur latino american. Idealul sau este ca prin intermediul muzicii sale să vadă publicul fericit.

        Analia este frumoasă, simpatică şi tare prietenoasă. În timpul cât am stat de vorba cu ea am înţeles că-şi iubeşte tare mult fetiţa, soţul şi muzica. Tot ce face este din inimă şi pune mult suflet pentru a dărui perfecţiunea şi dragostea celor din jur.

    „mă inspir din muzica argentiniană”

Adalbert  GYURIS:

- De unde pasiunea pentru muzică ?

Analia  SELIS:

- De mică, de la mama. Ea nu este muzician dar şi-a dat seama  de potenţialul meu. De mică îmi plăcea să cânt şi mama mi-a alimentat această plăcere. Ea m-a trimis sa cânt în cor şi mai târziu la şcoala de muzică.

- Cum ai aflat de “Cerbul de aur” şi cum te-ai decis să participi la acest concurs ?

- Eram în România deja şi aveam trupă. Căutam pe internet festivaluri de muzică în România şi aşa am găsit „Cerbul de Aur”. Am scris, am trimis demo şi am intrat în concurs.

- Te-ai gândit înainte de a veni în România că vei ajunge să te stabileşti aici ?

-Nu, acum nouă sau zece ani habar nu aveam că România va fi ţara unde mă voi stabili. După aceea l-am cunoscut pe Răzvan, am avut o intuiţie că voi veni dar în nici un caz că va fi aşa de frumos.

- Cum te-ai hotărât totuşi să rămâi ? Care au fost argumentele tale ?

- Dragostea, muzica, ce am construit aici, prieteni şi de puţin timp Noa. Cele mai mari motive de a rămâne aici în ţară sunt Răzvan şi Noa.

- Ai ajuns acum să spui că şi în România eşti acasă ?

- Da dar acasă e şi în Argentina, mai nou un pic şi în Spania unde e familia mea.

- Diferă muzica de la noi cu cea din Argentina ?

- Da însă chiar dacă diferă muzica folclorică atât a noastra cât şi a voastra are o similitudine,se cântă cu sufletul .

- Îţi compui tu muzica ? Te inspiri din muzica argentiniană sau mai nou din cea românească ?

- Da, îmi compun muzica şi mă inspir din muzica argentiniană.

- Ai incercat să cânţi şi alte stiluri ?

- Sigur dar nu aşa de reuşit cum cânt muzica care mă reprezintă.

- De curând ai devenit mâmică, s-a schimbat viaţa ta ? Crezi că şi fiica ta te va impulsiona să scrii muzică pentru …copii?

- Da, viaţa mea s-a schimbat în bine, Noa este un frumos motiv ca sa fiu fericită. Deja compun toată ziua cântecele pentru Noa, când ne jucăm, când îi dau lăptic, când mergem în parc, îi cânt foarte mult, improvisez tot felul de cântecele.

- Dragă Analia  îţi doresc să rămâi mereu optimistă, cu multe idei şi să ne încânţi de fiecare dată cu apariţiile tale.

        Mulţumesc mămică dragă pentru acest interviu de suflet !!!

                                                      

Adalbert  GYURIS

Popularity: unranked [?]

 

Adalbert GYURIS

 

 

Doamna Oana Pellea s-a născut la 29 ianuarie 1962 în Bucureşti. A absolvit Academia de Artă Teatrală şi Cinematografică – Bucureşti, secţia arta actorului,  promoţia 1984, la clasa profesoarei Sanda Manu. Este fiica Domnicăi Mihaela, născuta Policrat, şi a actorului român, Amza Pellea (7 aprilie 1931 -12 decembrie 1983).

 

După terminarea studiilor, în perioada 1984-1987, a fost actriţă la Teatrul de stat din Piatra Neamţ, după care, între 1987-1999, a făcut parte din prestigioasa trupă a Teatrului „Lucia Sturdza Bulandra” din Bucureşti. Din 1999 a devenit liber-profesionistă.

 

A participat la numeroase turnee din America de Nord, America de Sud, Japonia şi Europa. Joacă în limba română, franceză, italiană şi engleză. A primit de doua ori titlul de „Cea mai bună actriţă de teatru din România”. A interpretat 30 de roluri importante în teatru şi 20 în film.

 

Am văzut la televizor o discuţie cu Oana Pellea şi am fost fermecat. Apoi am văzut un film cu dânsa şi m-am convins că are aură. Este un OM de excepţie, o femeie frumoasă, cu suflet curat şi o actriţă de mare clasă.

***

 

Adalbert GYURIS: Cum a fost copilăria cu doi oameni minunaţi alături, părinţii dumneavoastră?

 

Oana PELLEA: Binecuvântarea vieţii mele sunt părinţii mei. Cum să fie copilaria? Rai, cu râsete multe, multă iubire, multă căldura, soare şi cu bunici şi părinţi ideali. Coplilăria mea e contul meu de fericire.

Adalbert GYURIS: Dragostea pentru actorie a fost un impuls sau a venit pe parcurs?

Oana PELLEA: Am mai povestit despre asta şi cine vrea să afle poate găsi în multe interviuri povestea apropierii mele de meseria de actor. Dragoste pentru actorie? Nu ştiu dacă „sufăr” de aşa ceva. Mie mi-e drag să dăruiesc fie pe scenă, fie în cuvânt, fie în zâmbet, fie în privire. De drag mi-e drag de viaţă, nu neaparat de actorie.

Adalbert GYURIS: Când v-aţi dat seama cât de mare actor este Amza Pelle şi ce forţă este?

Oana PELLEA: Tata a fost tata pentru mine. Nu actor. Tata! L-am iubit ca pe un tot.  Dintotdeauna pentru totdeauna. Cu cât trece vremea cu atât îmi dau seama cât de excepţional artist a fost. Admiraţia mea faţă de el creşte odată cu scurgerea anilor. Ca artist a fost excepţional dar ca OM a avut Geniu. Geniu de a fi om de-adevăratelea e ceva foarte rar.

Adalbert GYURIS: Când aţi realizat că sunteţi pe urmele tatălui?

Oana PELLEA: N-am realizat…, fiecare avem drumul nostru. Nici nu pot pretinde vreodată că sunt pe urmele lui. Nici nu vreau şi nici el  n-ar fi vrut. Din când în când oamenii se uită la mine cu mare drag. Sunt bucuroasă că îmbătrânind îmi regăsesc părinţii în mine din ce în ce mai des… şi asta îmi place. Iată ce lipsită de modestie sunt… noroc că mai am mult, mult de muncit cu mine.

Adalbert GYURIS: Când şi cum l-aţi descoperit pe Dumnezeu?

Oana PELLEA: Din nou e vorba de regăsire şi nu de găsire. De readucere aminte. Am povestit în „Jurnal”… Fiecare cred că avem o clipă de readucere aminte, de regăsire. Dumnezeu – e un cuvânt doar! Fiecare are reprezentarea lui despre ce înseamnă Dumnezeu. Important cred e să-ţi recunoşti limita şi să te minunezi că există CEVA care te conţine. E mult de discutat dar şi mai mult de cunoscut…

Adalbert GYURIS: Cum a reuşit mama dumneavoastră să vă schimbe viaţa?

Oana PELLEA: Mama mi-a dat viaţa. Dar prin felul cum a ştiut să trăiască şi prin felul cum a ştiut să moară mi-a schimbat viaţa. Pare complicat dar nu e. Există o ştiinţă de a trăi frumos şi o alta în a muri superb. Drumul acesta numit viaţă se poate parcurge excepţional de frumos. Mama aşa l-a parcurs. Şi a părăsit lumea împăcată, zâmbind şi într-o explozie de spiritualitate. Aşa am aflat că se poate şi muri superb.

Adalbert GYURIS: Sunteţi o femeie frumoasă, credeţi că pentru un actor în general şi o actriţă în special frumuseţea joacă un oarecare rol?

Oana PELLEA: Nu sunt frumoasă în canoanele modei… dar pot deveni superbă şi pot deveni foarte urâtă. Ca fiecare dintre noi. Depinde de ce am pe dinăuntrul meu. Interiorul unui om modifică „ambalajul”. De foarte multe ori frumuseţea unei actriţe devine handicap în meserie. Nu am cunoscut această stare.

Adalbert GYURIS: Credeţi că trebuie un loc anume pentru realizarea idealurilor artistice sau arta se poate face oriunde?

Oana PELLEA: Arta e universul pe care îl poartă cu sine un artist. Câteodată ai locul perfect de manifestare dar nu e timpul. Altădată e timpul dar nu ai locul. Câteodată le ai pe amândouă dar nu eşti tu pregătit. Şi atunci? Ce rămâne important? Cred că important e să realizezi că talentul e un dar şi că el trebuie slujit cum se cuvine. Realizarea idealurilor artistice depinde de determinarea fiecărui artist. Unora le prieşte să creeze atunci când toate condiţiile sunt perfecte. Altora nu. „Câte bordeie atâtea obiceiuri”. Shakespeare a început să scrie – actor fiind – pentru că textele pe care le juca împreună cu trupa din care făcea parte, îi nemulţumeau… A început să creeze din nemulţumire. Atâta timp cât cineva are de dăruit din preaplinul spiritualităţii sale şi altcineva e dispus să primească darul – arta poate exista oriunde. Şi apoi copacii înfloresc oriunde e puţin soare. Da.

　

Adalbert GYURIS: Cum vă simţiţi când jucaţi/lucraţi în străinătate?

 

Oana PELLEA: Mă simt excelent oriunde sunt primită cu respect. Îmi place foarte tare să joc în altă limbă pentru că e greu. Şi asta îmi place. Şi pentru că ador să cunosc alte culturi şi orizonturi umane. Iar când revin acasă voluptatea limbii române îmi încălzeşte sufletul. Limba română este atât de frumoasă, atât de frumoasă…

Adalbert GYURIS: După părerea mea cea mai frumoasă meserie dintre toate este actoria. E grea această profesie şi ce consum implică? Este răsplătit actorul român pentru munca sa?

Oana PELLEA: E o profesiune frumoasă. Grea? Atâta timp cât ceva îţi place nu cred că simţi că ceea ce faci e greu. Consum? Da! Pâna la nivel celular. Se modifică tensiunea arterială unui actor când e pe scenă. De eşti răcit… pe parcursul spectacolului numai ai nici un simptom de boală, se modifica pulsul, etc. Nu se poate contoriza consumul unui artist. Răsplata materiala a unui artist în România arată aşa cum arată economia României. La pământ. Sigur că drumul spre creaţie e important pentru un creator. Numai că satisfacţiile spirituale pe care le poate avea un creator nu ţin nici de foame nici de cald. Alţii spun că modul în care un popor îşi cultivă şi susţine valorile ar arăta gradul de civilizaţie …

Adalbert GYURIS: În România filmul a făcut ca actorii să fie cunoscuţi, acum e la „modă” televiziunea. Ce părere aveţi?

Oana PELLEA: Nu m-a interesat niciodată moda. Eu trăiesc declarat  în afara ei. Televiziunea e un instrument de comunicare. Ca şi radioul. E normal că artiştii să facă televiziune. Eu de un an nu mă uit la televizor. Am auzit că se reia programul de teatru tv. Atunci îl voi deschide cu mare drag. Problema e că programele tv au prea puţini actori sau artişti… Din păcate au alte „specii”…

Adalbert GYURIS: Care a fost motivaţia de a scrie „Jurnalul”?

Oana PELLEA: Jurnalul l-am scris pentru mine. Să nu uit. Să nu mă uit. Sau să uit că trăiam ce trăiam adică starea de martor neputincios la boala cumplită a mamei mele şi moartea ei. Mult mai târziu a venit din partea doamnei Ioana Pârvulescu şi a editurii Humanitas propunerea de publicare.

Adalbert GYURIS: Un OM ca dumneavoastră poate fi umilit?

Oana  PELLEA: Frumoasă întrebare. M-am simţit de multe ori umilită… Până în ziua în care am înţeles. Viul nu poate fi umilit. Doar Eul. Între viu şi eu – eu aleg viul fără eu. Se poate umili o pasăre sau un arbore? Răspunsul e prea  complicat… Răspuns simplu –  nu ştiu: dar cred că răspunsul complicat nu e departe de adevăr.

Adalbert GYURIS: Stimată Oana Pellea mă bucur că ne-am întâlnit şi vă mulţumesc că aţi binevoit a-mi acorda acest interviu. Vă doresc să aveţi roluri care să vă aducă doar bucurii şi multe satisfacţii! Eu va stimez si va iubesc enorm!

Cu mare drag a consemnat,

Adalbert GYURIS

Augsburg, Germania

iulie 2011

Popularity: 5% [?]

- S-a născut la 30 mai 1929 în Braşov

- Este poetă şi disidentă anticomunistă din România

- A fost asistentă universitară

- În 1983 a fost destituită de la Universitatea din Cluj-Napoca şi supusă unor anchete, interogatorii, bătăi, ameninţări

- Practic, apoi a fost arestată la domiciliu până la 21 decembrie 1989

- După 22 decembrie 1989, a fost cooptată în Consiliul Naţional al FSN, organism din care şi-a dat demisia la 23 ianuari 1990

Volume publicate:

- “Libertate?” (Ed. Criterion, Paris, 1990), “Libertate?” (Ed Humanitas, Bucureşti, 1991)

- “Scrisori deschise şi alte texte” (Ed. Dacia, Cluj, 1991)

- Faţa nevăzută a lucrurilor” (Ed. Dacia, Cluj, 1999), “La face cachee des choses” (Ed. Du Felin, Paris, 2000)

- A primit un mare număr de distincţii, titluri şi premii, dintre care cele mai importante sunt: Premiul “Thorolf Rafto” (Norvegia, 1989), Doctor Honoris Causa al Universităţii Libere din Bruxelles (1989), Legiunea de Onoare în grad de Ofiţer (Franta, 2000), Ordinul “Steaua României” în grad de Mare Cruce (2000).

                Doamna Doina Cornea este un opozant marcant al regimului comunist din ţara noastră.

                Pentru mine a fost o mare onoare şi desigur o deosebită plăcere să pot dialoga cu domnia sa.

                Are o voce blândă,mereu optimistă şi sigur că nu face parte din categoria dezamăgiţilor cu toate necazurile de care a avut parte.

                Nu sunt zgârcit şi de aceea doresc să vă împărtăşesc  bucuria trăită din discuţia cu doamna Doina Cornea.

              

                    ,,Patriot este cel ce îşi respectă şi cinsteste  valorile neamului.”

Adalbert GYURIS:

- Credeţi că în fiecare dintre noi există un luptător sau sunt unii predestinaţi pasivităţii ?

Doina CORNEA:

- Nu există predestinaţi pasivităţii.Există doar voinţa omului de a nu trăi degeaba,de a face ceva pentru colectivitate,de a răspândi nişte idei.

              Dacă stăm pasiv şi ,,dormim” noi ne degradăm. Lucrurile bune se învaţă în familie,în şcoală,sau ar trebui.Din păcate în şcoală se învaţă prea puţin în această direcţie.Poate de aceea societatea românească se află într-o degradare morală şi spirituală,în primul rând datorită învăţământului.

              Învăţământul comunist care nu forma oameni,îi instruia,e adevărat,li se ,,băgau” în cap cunoştiinţe,dar nimica care să îi formeze spiritual ca fiinţe umane ca să trăiască pentru un anumit proiect de viaţă,într-un anumit ideal.

              Să nu ne îngustăm orizontul cunoaşterii ci dimpotrivă să ne lărgim existenţa interioară.Să nu devenim mai mărunţi,mai mici ,mai degradaţi.

              Astfel omul de cultură la noi a fost înlocuit cu activistul. Omul religios înlocuit cu un ideeolog.Religia înlocuită de ideologie. Degradarea e peste tot în lume,însă la noi e accentuată.

              Oamenii în general din toată lumea,doresc în putinţa lor de a progresa,de a înainta spiritual,de a deveni într-adevăr nişte fiinţe care să se situeze pe o treaptă mai înaltă.

 

- Sunteţi de religie greco-catolică,credeţi că şi biserica ortodoxă a avut vină,în suprimarea acestui cult sau doar regimul comunist ?

- Lumea a fost manipulată, mulţi oameni au fost de ,,slabă calitate”.Mulţi au renunţat la religia lor sub teroare.Când treci la altă religie de bună voie e altceva.

              Securitatea a făcut ca mulţi să-şi calce demnitatea cu propriile lor neputinţe.

             Au fost familii terorizate şi n-au avut tăria să reziste.

             Vina mare este a regimului comunist,a securităţii şi într-un fel al bisericii ortodoxe care a consimţit.

             Patriarhul Nicodin a preferat să moară,n-a vrut ca biserica ortodoxă să fie sub partidul comunist.Au fost şi ortodocşi care s-au comportat foarte demni,au sfârşit ca şi episcopii noştri grco-catolici cu domiciliul forţat, prin mănăstiri şi apoi mureau nu se ştie de ce.Aşa a murit şi ultimul patriah necomunist.

             Din păcate biserica ortodoxă a fost trecută prin filtrul comunismului,supusă partidului.

            Am cunoscut oameni demni şi din rândul ortodocşilor.Unul din ei este Înalt Prea Sfinţitul Nicolae CORNEANU,Mitropolitul Banatului care şi-a recunoscut vina imediat după 1990,spunând că a colaborat cu securitatea.A recunoscut acest fapt nesilit de nimeni.

             Eu îl amintesc de câte ori am prilejul,este un adevărat păstor în mijlocul turmei sale.

            Oamenii de seamă,episcopii noştri sunt de fapt ai ţării,ai tuturor.Ei au dat dovadă de demnitate şi rămân pilde pentru noi.

 

- L-aţi cunoscut pe părintele Todea,v-a fost îndrumător spiritual, “cardinalul iubit” cum l-a numit Papa Ioan Paul al II-lea care a îngenunchiat în faţa cardinalului.

      Cum l-aţi descrie pe omul Alexandru Todea? (s-a născut la 05 iunie 1912 la Teleac, judeţul Mureş, a murit la 22 mai 2002 în Reghin).

- A fost un OM de neînfrânt,avea o forţă spirituală extraordinară.A stat mulţi ani în închisoare,fizic l-au călcat în picioare însă moral  avea verticalitate.Rămâne în conştiinţa mea ca un model.Oameni ca el ar trebui să fie cinstiţi de tot neamul nostru.

 

- Între 1982-1989 aţi difuzat 31 de proteste şi texte la radio “Europa Liberă”, azi după atâţia ani,privind peste umar ce spuneţi a meritat?

- Da bineînţeles că a meritat. Niciodată, nici o clipă nu-mi trece prin minte să zic că nu a meritat.

          În primul rând a meritat că au fost câţiva oameni în ţară cărora le-am dat efectiv speranţă.

         Afirm acest lucru că după 1990 au venit la mine şi mi-au spus: “Doamnă va mulţumim, că ne-aţi dat nădejde !”

         Că mojoritatea românilor n-au recepţionat nimic din textele mele, e o altă problemă.

         Dacă pe doi oameni sau unei persoane, prin cele 31 de texte  le-am dat o fărâmă de speranţă, eu zi că a meritat.

        Apoi a meritat şi pentru mine pentru că aceşti ani de luptă m-au format. Eu m-am format în aceşti ani şi în continuare mă formez. În fiecare zi un om are ce învăţa şi forma.

        Dacă o persoană a învăţat din experienţa mea: e bine!

        Chiar dacă nimeni n-ar fii învăţat nimic, eu am învăţat multe.

 

- Ce ar trebui neapărat să facă un OM într-o zi, în fiecare zi ?

- În general să-şi propună să rămână el însuşi de dimineaţă până seara. Să nu-şi trădeze propriile aspiraţii, însă trebuie să le ai acele aspiraţii. În al doilea rând avem obligaţia ca în fiecare zi să năzuim să devenim fiinţe umane şi să ne ridicăm spiritual.

         Dacă în fiecare zi facem un lucru bun putem să dormim liniştiţi. Făcând un lucru bun facem un serviciu altora şi implicit şi nouă.

 

- Sunteţi gravată în conştiinţa mea ca o adevărată luptătoare, de aceea vă întreb: ce este un patriot?

- Patriot este cel ce îşi respectă şi cinsteste valorile neamului.

 

- Arta poate salva frumuseţea unor sentimente care azi riscă să fie măcinate de partea materială ?

- Din păcate da. Arta e imaginea noastră. Sunt curente, mode, mofturi care cu trecerea timpului vor dispare.

          O parte din muzica uşoară are mai multă gălăgie. Nu e sănătoasă pentru noi. Muzica de calitate se bazează pe acorduri, pe reguli armonice.

- V-au ameninţat, v-au jignit şi chiar aţi fost bătută,a venit cineva la dumneavoastră cerându-şi iertare?

- Nu,n-a venit nimeni, nici n-am aşteptat să vină cineva să-şi ceară iertare.

           Dimpotrivă după 1990 m-au făcut micinoasă. Unii au spus că nu m-au bătut. Eu nu am cum să dovedesc, cuma că m-au bătut.

           Am avut certificat medical, în care era scris că am vânătăi, oate leziunile care mi le-au provocat. Însă nu ştiu unde e acest certificat, cred totuşi că mai am o copie.

          Am trimis atunci la radio “Europa Liberă”.

          Din păcate unii oameni uită şi preferă sa “arunce cu pietre”, e mult mai uşor. Asta e !

- Doamnă Cornea eu vă mulţumesc în numele tuturor celor care au încredere în dumneavoastră,în dreptate şi în adevăr.

         Cei care v-au lovit, jignit şi nu au crezut în domnia voastră sunt de mult morţi, pe când dumneavoastră veţi rămâne de-a pururi.

         Vă doresc sănătate şi încă multă putere de muncă.

Adalbert GYURIS

                                                                                        

Popularity: unranked [?]

           Este cu siguranţă una dintre cele mai cunoscute şi iubite prezentatoare de televiziune din România,e născută pentru această muncă şi cert că pentru Pro Tv este o reală emblemă.Păcat că în această instituţie se intră aşa de greu,însă dacă reuşeşti să ăptrunzi ai multe de văzut şi mai ales,acum de ascultat…

                    ,,Aşa cum mă vedeţi aşa sunt”

   Adalbert  GYURIS

- Care este ,,povestea” începutului în televiziune ?

   Andreea  ESCA

- Nu am avut nici un alt job în afara televiziunii, prima slujbă a fost la televiziunea SOTI, prima încercare de televiziune privată din România. Eram studentă la jurnalism unde am ajuns pentru că mă ,,bătea” tata la cap să mă duc undeva, după ce picasem în aceiaşi vară, la ASE.  Abia începusem aşadar facultatea şi un prieten bun din liceu mi-a zis că a auzit de o televiziune care angajează personal: reporteri, cameramani, prezentatori. Mi-a sugerat că ar fi bine să mă duc ţinând cont că vorbesc enorm de mult şi că în altă parte poate nu o să mă asculte nimeni. Zis şi făcut. Am ajuns într-o clădire din C-tin Brâncoveanu după ce am schimbat un troleibuz, un maxi-taxi şi un metrou, şi de aici a început cariera mea în televiziune. Am fost selectată şi chemată chiar de a doua zi să încep lucrul. De acolo am mai plecat după doi ani şi ceva în PRO Tv, pe atunci Canal 31 şi aici  am rămas…

La PRO TV m-am perfecţionat. Am trecut la ,,sportul de performanţă” după ce mă antrenasem câţiva ani… Am câştigat multă încredere în mine şi am înţeles ce înseamnă să ai alături o echipă de luptători. M-am ,,mutat din România în America”. Aşa era diferenţa dintre cele două televiziuni.

- În spatele zâmbetului şi frumuseţii pe care o vedem urmărind ştirile ProTv se ascunde şi altceva ?

 

- Aşa cum mă vedeţi, aşa sunt. Nu am încercat niciodată să par altfel. Cred că este o pierdere de vreme să pari ce nu eşti şi cred că telespectatorii sunt foarte inteligenţi şi simt dacă îi minţi. Sunt optimistă, veselă şi îmi place să muncesc cu folos. Vreau să particip şi eu la menţinerea PRO TV-ului pe primul loc în inima românilor, aşa cum se dovedeşte că este de ani buni de zile. 

- Amândoi suntem ,,Fecioară”,credeţi în zodiace ?

 

- Cred în caracteristicile generale ale zodiei, nu în prezicerile de zi de zi. Sunt ipohondra cum zice zodia, tenace, muncitoare, perfecţionistă, obositor de atentă la detalii.

- Pentru o femeie este mai greu sau mai uşor de a răzbate în aceată competiţie, în televiziune sau în gazetărie ?

 

- Cred că este mai uşor. Oamenilor în general le face mai mare plăcere să urmărească o femeie la televizor, decât un bărbat. Femeile sunt şi mai tenace, mai dedicate, şi vorbesc mai mult. Chiar prea mult, …am auzit eu de la nişte bărbaţi.  

- Diferă munca din televiziune de cea din presa scrisă ?

 

- Da. Eu o prefer pe cea din televiziune, pentru că prezint lucruri care se întâmplă aproape în timp real. Iar eu sunt foarte dinamică şi nu prea am răbdare să aştept un rezultat. Televiziunea îţi oferă şansa să vezi finalul imediat şi să ai senzaţia plăcută a rezolvării unei probleme.

- Privind ,,peste umăr” aţi schimba ceva din viaţa dumnea-  voastră ?

 

- Nu. Am trăit cam tot ce mi-am dorit şi sunt un om împlinit şi fericit.

- Familia joacă un rol în reuşita profesională ?

 

- Am mare noroc de o familie minunată. Soţul meu mă susţine şi mă echilibrează. Iar părinţii mei mă ajută enorm la creşterea celor mici. Eu sunt o persoană care pune mare valoare pe familie, şi care simte nevoie de dragoste. Dacă acasă mi-e bine e mult mai uşor să-mi văd  de treabă cu plăcere. Nu am amestecant niciodată cele două planuri, dar nici nu pot spune că aş putea funcţiona la fel dacă mi-ar lipsi unul dintre ele. Sunt dependentă de  Alex, de ai mei , de cei mici. 

- Au existat momente dificile şi care au fost cele mai mari satisfacţii profesionale şi familiale ?

- Cel mai greu mi-a fost să apar la televizor când a murit bunica mea. Pe ea am iubit-o cel mai mult pe lume şi nu ştiam ce să fac în ziua aceea. Era în mijlocul săptămânii. şi atunci   m-am gândit la ce mi-a zis mama când m-am hotărât să fac această profesie. ” Nu o să ai voie să lipseşti sau să dezamăgeşti, pentru nimic în lume. Pe telespectatori nu-i interesează ce ai păţit tu acasă. Trebuie să fii acolo pentru ei, cu zâmbetul pe buze. Ei nu trebuie să plătească, pentru necazurile tale”. Şi am venit. De fapt, din seara aia eu nici nu mai cred că bunica mea a murit. Doar că nu putem să ne  vedem.

Satisfacţie am în fiecare zi când mă gândesc că mă apreciază milioane de români. Ce fericire profesională mai mare ai putea avea?!  Cât despre familie, sunt chiar mândră că reuşesc să duc o viaţă normală, într-o lume atât de ”cu sus-ul în jos.

- Ce transmiteţi românilor stabiliţi peste graniţele ţării ?

- Aş dori ca orice fac ei în străinătate să facă PERFECT. Să ne facă să ne mândrim cu ei. Să schimbe imaginea românilor în lume. Să o ducă bine, să nu sufere din cauza depărtării, să adune bani şi SĂ VINĂ ÎNAPOI să ,,împingă” şi ţara asta să meargă mai repede şi mai cu folos.

- Fie să aveţi parte pe mai departe de bucurii şi împliniri pe toate planurile.Ca bănăţan vă urez să rămâneţi fruncea.

Mulţumesc tare mult pentru acest interviu.

Adalbert  GYURIS

Popularity: 6% [?]