Etnonaţionalism versus Globalizare

           

Autor: Silvia Jinga (Michigan, SUA)

 

Mihai Eminescu reflecta în romanul Geniu pustiu asupra umanităţii, proiectând imaginea ei ideală în metafora prismei de cristal ale cărei feţe sclipesc luminate din felurite unghiuri. Aşa şi omenirea în variatele ei ipostaze naţionale participă, în viziunea geniului nostru naţional, la simfonia unei străluciri universale. Microcosmosul fiecărei naţiuni ar trebui să-şi găsească locul şi rostul în macrocosmosul creat de multiplele ţări şi ţărişoare ale planetei, ascultând la nevoile proprii, dar şi la regulile de bună convieţuire ale întregii lumi. La nivelul logicii totul pare simplu, dar sub tăvălugul istoriei Europei şi a celorlalte continente strălucirea prismei de cristal eminesciene se întunecă, lăsând loc confruntărilor belicoase, nesfârşitelor tragedii.

Poate de aceea după căderea Cortinei de Fier şi încetarea războiului rece a început să-şi facă tot mai mult loc utopia globalizării. Ea a fost născocită de elitele intelectuale din America şi din restul lumii, care au considerat că etnonaţionalismul s-a dovedit a fi un factor generator de războaie şi că e timpul la sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI ca omenirea, acum în posesia atâtor miracole tehnice, să oprească măcelurile. Poate fi globalizarea panaceul durerilor de până acum ale umaniţii şi stăvilarul atitudinilor compulsive care au produs într-un singur secol două războaie mondiale atât de nimicitoare? La această întrebare îşi propune să răspundă Patrick J. Buchanan în cartea sa Suicide of a Superpower. Will America Survive to 2025? publicată la St. Martin Press, New York, 2011. 

Am regăsit în această carte neliniştile mele cauzate de transformările prin care trece România în tensionatele ei eforturi de a intra în Uniunea Europeană şi de răsplătirea acestor sforţări prin ruinare economică, îndatorare, dezlănţuirea orgiei corupţiei, batjocorirea valorilor culturale consacrate în favoarea manelizării, umilirea întregului popor. Toate acestea s-au produs printr-un fel de înţelegere tacită între indiferenţii din Uniunea Europeană şi cozile de topor din sânul naţiei noastre, de care nu ducem lipsă. Mi s-a părut a exista un paralelism între fenomenele anormale care au loc în România şi absurditatea unor situaţii care se petrec in America sub ochii nostri, pastrand desigur paralela în limitele proporţiilor reale, ale diferenţelor dintre o supraputere şi o ţară europeană de proporţii medii.

            Patrick Buchanan se întreabă la începutul cărţii dacă America este acum o ţară care se descompune: „Is America coming apart? This book’s answer is yes” (Se dezintegrează America? Răspunsul acestei cărţi este da. p.2). La momentu actual America pare o ţară în derivă, care are tot mai mult aspectul de societate decadentă, de naţiune în declin. Titlul cărţii imită cu intenţie pe cel al eseului scriitorului disident sovietic, Andrei Amalrik (1938-1980), Va supravieţui Uniunea Sovietică până în 1984? publicat în 1970. Eseistul profeţeşte dispariţia Uniunii Sovietice datorită conflictelor economice, etnice şi a unui presupus război cu China, care n-a avut loc. Sovietologii occidentali n-au dat importanţă prevestirii lui Amalrik care s-a dovedit a fi foarte aproape de realitatea faptelor. Observaţiile pe care Amalrik îşi bazează predicţia privind ruptura dintre regim şi restul societăţii, izolarea între diferitele sectoare ale societăţii, izolarea întregii ţări în cadrul restului lumii le putem aplica în mare măsură contextului american. Dar o constatare a eseistului rus, în mod special, mi se pare strălucită şi aplicabilă Americii: „… Orice stat forţat să-şi devoteze atât de mult din energiile sale controlului fizic şi psihologic al milioanelor dintre proprii lui supuşi nu poate supravieţui indefinit.” (Wikipedia). Să ne gândim la cheltuiala de dolari investiţi în aparate sofisticate şi indivizi specializaţi numai în aeroporturile americane pentru detectarea teroriştilor, suspectarea celulelor teroriste pe teritoriul american şi în afara lui etc.

Buchanan descoperă şi alte similarităţi între America şi fosta URSS:  America s-a întins peste limitele admise, „has reached imperial overstreched” (s-a extins imperial – p.1). Poartă un război fără sfârşit şi fără rezultate în Afganistan, este un conglomerat de rase, triburi, culturi, limbi. 

Concluzia autorului în acest sens cade greu: America nu mai e o naţiune, căci în definiţia naţiunii intră o obârşie comună, cultură şi limbă comune, comunitate de credinţă, de tradiţii, de istorie. Cu un ton amar notează: „The European and Christian core of our country is shrinking” (esenţa europeană şi creştină a ţării noastre se reduce – p.2). Au devenit teme comune ale unor dezbateri, lucrări „sfârşitul dominaţiei albe în America” sau „declinul Americii creştine”. Hua Tsu, profesor de engleză la un colegiu polemizează cu Buchanan, considerându-l anxios din cauza slăbirii dominaţiei albe. Hua Tsu, după opinia mea, ignoră faptul că alegerea lui Barak Obama ca preşedinte s-a datorat nu doar elctoratului de culoare, ci tuturor grupurilor indiferent de culoare, deci inclusiv segmentului alb care nu au mai vrut să gireze politica fostului Preşedinte Bush Jr.

            Comprehensiva analiză extrem de argumentată a lui Buchanan demonstrează de ce mozaicul de etnicităţi şi culturi în interior, multiculturalismul şi expansiunea Americii în exterior pot duce la dispariţia însuşi a statului într-un sfârşit din cauza unei slăbiri extreme. Nu este vorba de isteria unui istoric, ci de faptele din jurul nostru care probează afirmaţiile sale. În 1892 Curtea Supremă a definit America: „This is a Christian nation” (aceasta este o naţiune creştină – p. 47), or în discursul inaugural al Preşedintelui Obama a fost negată pentru prima dată dominanta creştină a naţiunii americane, creştinismul fiind considerat o religie între altele. A fost ales pentru rugăciune pastorul Rich Warren de la mega-church-ul din Lake Forest, California, reprezentând alianţa bizară dintre consumatorism şi religie. Reflectând asupra poziţiei profesorului Hua Tsu cred că trebuie să reamintim că fondatorii acestei ţări au fost colonişti din insulele britanice, creştini protestanţi şi nu alţii. Că ei au luptat cu vicisitudinile istorice, cu capriciile meteorologice, dezvirginând teritorii necunoscute, cu ajutorul muncii sclavilor negri. Stăpânii de sclavi din Lumea Nouă nu s-au purtat nici mai bine nici mai rău decât nobilii din Europa, ai căror urmaşi însă nu îşi cer scuze nimănui şi nici nu plătesc uriaşe sume pentru reparaţii morale. Desfiinţarea sclaviei în Europa a fost legiferată mult mai devreme deoarece acolo au fost parcurse etapele istorice ale orânduirii feudale într-o cronologie normală. America a ars etapele istorice ca orice societate nou fondată. Dar aceasta este o cu totul altă problemă.

            Demersul riguros al lui P. Buchanan stăruieşte aupra aspectelor care conferă Americii aspectul de societate în declin: 

• Scăderea economică fără precedent, 30% începând din perioada lui Bush Jr. Cincizeci de mii de întreprinderi au fost închise, sectorul manufacturier drastic retezat, cea mai mare parte a produselor fiind importată din China. Independenţa economică a Americii e de domeniul trecutului. „The United States has been consuming more than has been producing.” (Statele Unite consumă mai mult decât produc – p. 12). În primul deceniu al secolului acestuia industria electronică a pierdut 42% din joburi, industria textilă – 63%, industria echipamentului pentru comunicaţii – 48%. Şi in timp ce americanii îşi pierdeau slujbele s-au emis zece milioane de green carduri invitându-i pe străini să concureze cu cetăţenii americani pentru rămăşiţele de joburi. „China now holds the mortgage on America.” (China ipotechează acum America – p. 16).
• Devalorizarea dolarului care comparat cu puterea de cumpărare din 1913 şi-a pierdut azi 98-99%. Federal Reserve (Trezoreria Federală) căreia i-a fost încredinţată grija faţă de moneda ţării îi jefuieşte pe americani de patru generaţii în elanul de a sluji interesele politicienilor corupţi. 
• Incredibila creştere a datoriei externe care poate duce la mijlocul acestui deceniu la colaps financiar. Autorul se referă sarcastic la „the debt bomb” (bomba datoriei) care ne-a explodat în faţă în septembrie 2008.
• Statul, care este demult un welfare instrument, este incapabil să apere graniţele de imigraţia ilegală şi să termine războaiele oneroase pe care le-a lansat de două decenii încoace, cheltuind iresponsabil avuţia naţională. Consumă acum o pătrime din economie. Am ajuns „a food stamp nation”, notează cu sarcasm autorul.
• Sectorul guvernamental al joburilor care nu produc nimic decât birocraţie s-a extins în dauna celui privat şi direct productiv. Nu-l putem contrazice pe Buchanan când zice: „We have moved decisively from a nation of makers to a nation of takers.” (Am trecut decisiv de la o naţiune de producători la una care doar ia – p. 16).

Economişti, finanţişti, academicieni din mâinile cărora nu a ieşit niciodată nimic au lansat după 1960 utopia lui „free trade” şi a globalizării, întorcând spatele naţionalismului economic. Ne amintim de World Trade Conference la Seattle în 1999 în timpul preşedenţiei lui Bill Clinton şi de protestele uriaşe ale lucrătorilor din diferite sectoare de activitate care au prev`zut dezastrul care va urma. Dar în zadar, nici administraţia Clinton, nici cele următoare  nu i-au luat în seamă pe cei care i-au ales. Şi aici vreau să subliniez din nou divorţul vinovat dintre elite şi mase la care s-a referit eseistul sovietic, Almarik. Pat Buchanan nu se sfieşte să îi arate pe vinovaţi: Bill Clinton, Bush Jr., Obama, Federal Reserve, „titanii” de pe Wall Street. Numai campaniile electorale ne fac să credem că fiecare administraţie va aduce ceva fenomenal de nou şi bun. În realitate sunt toţi ejusdaem farinae.

Reputatul romancier Ernest Hemingway a descris cu forţă şi concizie ce însemnează starea de criză a unei naţiuni: „The first panacea for a mismanaged nation is inflation of the currency; the second is war. Both bring a temporary prosperity; both bring a permanent ruin. But both are the refuge of political and economic opportunists.” (Primul simptom al unei naţiuni prost administrate este inflaţia monedei; al doilea este războiul. Ambele aduc o temporară prosperitate; ambele aduc o ruină permaentă. Dar ambele sunt refugiul oportuniştilor politici şi economici – apud Buchanan, op. cit., p. 39). Nici o naţiune nu s-a putut ridica la rangul de putere mondială, bazându-se înainte de toate pe „free trade” sau plasând consumul înaintea producţiei. Ideologia utopică a lui free trade şi a globalismului a împins America la deficitul comercial actual în relaţia cu China, netezind drumul spre declinul naţional.

Caracterul utopic al conceptului de globalism economic derivă pentru Buchanan din faptul că, după o perioadă scurtă a încurajării lui după 1990 prin crearea Uniunii Europene şi a pledoariei pentru free trade la conferinţa de la Seattle, mişcările naţionale secesioniste în bătrâna Europa, în Asia, în Africa nu au întârziat să se manifeste viguros şi violent nu de puţine ori. Popoarele au răspuns în total contrast cu utopia globalistă a elitelor de putere. Buchanan aduce o mulţime de exemple de resurecţie a naţionalismului etnic de pe tot mapamondul. Amintim doar câteva din zone mai apropiate nouă: Slovacia s-a rupt de Cehia, Jugoslavia s-a fărămiţat în fostele provincii-state create după 1918, Kosovo însuşi, leagăn al culturii sârbeşti a fost dezlipit de statul sârb datorită majorităţii lui albaneze numai după şaptezeci şi opt de zile de bombardament american continuu. Împărţirea Federaţiei Jugoslave, care s-a făcut în chinuri, arată cât de puternic este încă sentimentul naţional într-o Europă în care acest sentiment a fost una dintre cauzele decisive a două războaie mondiale. Fosta Uniune Sovietică s-a împărţit în numeroasele republici pe care le subjugase cu forţa armelor. În Spania bascii continuă să lupte pentru separatism, în Italia Liga Nordică a lui Umberto Bossi manifestă tendinţe secesioniste, Catalonia vrea să se separe şi ea de restul Spaniei, Flandra doreşte ruperea de Walonia în Belgia, maghiarii din România vor autonomie etc. Deci este o adevărată contagiune de etnonaţionalism în Europa. Dacă în Europa cu excepţia Jugoslaviei segregaţiile pe motive etnice s-au făcut paşnic, acelaşi fenomen ia aspecte violente, în Asia sau Africa. India are numeroase conflicte etnice sângeroase şi se va situa, din nefericire, probabil pe primul loc în acest sens în secolul acesta. Dezintegrarea Uniunii Sovietice şi a Jugoslaviei demonstrează cu claritate că în absenţa unui regim dictatorial statele multirasiale, multietnice şi multilingvistice nu supravieţuiesc, ci se dezbină pe liniile demarcaţiilor etno-lingvistic-culturale.

În Europa naţionalismul se manifestă nu doar în forme secesioniste, ci şi în campaniile electorale care au devenit din ce în ce mai marcate de ostilitate faţă de elementele alogene şi în special faţă de „tsunami–ul” islamic şi de rezerve serioase faţă de fenomenul imigraţionist. Partidul Popular în Elveţia a câştigat 58% pentru că a propus alegătorilor scoaterea în ilegalitate a construcţiei de minarete şi a purtării de burka în vestimentaţia femeilor musulmane. Nick Griffin de la Partidul Naţional Britanic vrea să „take back Britain” şi să se acorde stimulente financiare emigranţilor de culoare numai ca să-i convingă să se întoarcă în ţările de origine. Geert Wilders conducător al Partidului Libertăţii în Olanda luptă pentru mai multă securitate, mai puţine crime, mai puţin Islam şi reducerea în general a imigraţiei. Prim Ministrul britanic, David Cameron a caracterizat statul multiculturalist un total eşec. Angela Merkel, premierul german a declarat că o Germanie multiculturală unde turci, arabi şi nemţi să trăiască laolaltă este un experiment total nefericit. Aşadar, vedem deci că europenii au început să respingă multiculturalismul şi emigraţia. Ei doresc să rămână în cadrul statelor lor naţionale bine definite pornind de la convingerea că ce-i prea mult nu-i sănătos, deci prea multă emigraţie strică alura naţională.

Privită din perspectiva etnică America nici ea nu arată cu mult diferit, notează Buchanan, chiar dacă aici legislaţia încearcă să prevină încleştările sângeroase. Întorcându-ne în istorie, la 1790, arată autorul, America a fost deschisă emigraţiei albilor din Europa: „free white persons” „of moral character”. Până în 1920 valurile imigraţioniste au fost compuse în mare parte din europeni creştini. În 1965 a fost votată o nouă lege a imigrării care şi-a propus să păstreze caracterul european al acestei ţări. Edward Kennedy, implicat în elaborarea legii a dat asigurări că „will not inundate America with immigrants from any other country or area, or the most populated and deprived nations of Africa and Asia (nu va inunda America cu emigranţi din nici o altă ţară sau arie, (alta decât Europa în principal, nota ns.) or din cele mai populate şi lipsite naţiuni din Africa sau Asia – p. 235). În realitate s-a întâmplat tocmai invers. S-au deschis porţile în special pentru populaţia de culoare din Africa, America Latină şi pentru asiatici. De decenii sondajele de opinie arată că americanii doresc restrângerea masivă a emigraţiei şi expulzarea emigranţilor ilegali. Administraţiile au fost total nereceptive la opinia majorităţii americanilor.  Şi astfel, conchide Buchanan, printr-o imigrare masivă pentru care nimeni n-a votat s-a provocat „balkanizarea Americii”, înţelegând prin aceasta, amestecul nemaiîntâlnit în nici o naţiune de etnii, rase, limbi şi culturi. Motto-ul naţional la 1776 a fost e pluribus unum, adică prin diversitate la unitate. Balkanizarea Americii însă a schimbat faţa acestei ţări încât azi mai degrabă putem vorbi, constată ironic autorul, de un bellum omnium contra omnes adică de un război al tuturor contra tuturor. Utopia elitelor americane a creat o naţiune care n-a existat niciodată prin amestecul nemaiîntâlnit de rase, etnii şi culturi. O naţiune este „a living thing”, o structură organică, pe când creaţia elitelor americane contrazice această structură. Această lucrare a elitelor a fost numită de Clyes Ryn în 1991 „noul iacobinism” prin referire la experimentul iluminiştilor în Revoluţia Franceză care a sfârşit prin ororile pe care le cunoaştem.

            Dacă de o unitate în sensul tradiţional al naţiunii americane nu mai putem vorbi, ce s-a creat în locul ei? Buchanan crede că America devine tot mai divizată în grupuri şi enclave etnice, deci este o naţiune de grupuri, dintre care cel mai numeros este cel hispanic. Deja liederi ai acestui grup de aici sau din Mexic se agită pentru o unitate naţională mexicană de-o parte şi de alta a graniţei dintre Mexic şi America. Hispanicii sunt îndemnaţi să gândească Mexico first şi să dovedească în primul rând loialitate faţă de ţara de origine. Conceptului american de „melting pot” i se substituie cel de loialitate pentru ţara de origine. În faţa multiculturalismului „our melting pot cracked”, notează Buchanan. În 1998, Mario Obledo, co-fondator al lui Mexican-American Legal Defense and Education Fund a declarat la o staţie de radio că în viitor California va fi un stat hispanic şi cui nu-i place să plece. Dacă albilor nu le place „they should go back to Europe”. (p. 145). În jurul anului 2050 hispanicii vor număra 130 de milioane. California acum este un stat în criză fiscală acută, cu şcoli care eşuează, cu imigraţie ilegală scăpată de sub control, cu probleme majore de trafic. Los Angeles a devenit un teatru de luptă al gangurilor al căror membri înfundă puşcăriile, unde hispanicii se înfruntă cu afro-americanii. Dacă vrem să ne imaginăm cum va arăta America viitorului, zice Buchanan, trebuie să luăm aminte la ceea ce se întâmplă în California care se transformă din ce în ce mai mult într-o lume a treia.

Se bucură americanii de diversitate? De ce atunci atât de mulţi americani manifestă separatism şi segregaţionism. „Thousands of insular tribes” (mii de triburi insulare), aceasta este America zilelor noastre. America a început să-şi piardă sensul unei naţiuni organic unitare. Ceea ce se întâmplă în Europa şi în întreaga lume sau ceea ce se întâmplă în America ne arată că etnonaţionalismul continuă să fie o forţă care patronează asocierea indivizilor, o forţă inerentă naturii umane, un sentiment natural. Etnonaţionalismul se ridică din nou. Numai un nebun îi poate nega existenţa. Chiar dacă nu e pe placul unor sociologi el există şi se manifestă din plin. Etnonaţionalismul a produs state prospere, dar a şi distrus imperii, a generat războaie, pogromuri, tragedii. „But this creator of empires and nations is a force infinitely more powerful than globalism, for it engages the heart. Men will die for it.” (Acest creator de imperii şi naţiuni este o forţă infinit mai puternică decât globalismul, pentru că angajează inima. Oamenii vor muri pentru el. – p. 328). Nimeni nu va dori să lupte şi să moară pentru  abstracţiuni ca globalismul sau noua ordine mondială. În schimb vedem că în lumea islamică sunt atât de mulţi care îşi dau viaţa numai ca să fie lăsaţi în pace să trăiască în legea lor. O demonstrează războaiele din Irak şi Afganistan. Este utopic să crezi că poţi implanta în aceste zone ale lumii valorile vest europene. De unde şi reacţia teroristă. Buchanan se pronunţă răspicat asupra cauzelor terorismului:  „They were over here because we are over there. They came to kill us in our country because we will not get out of their countries. Terrorism is the weapon of the weak who wish to be rid of foreign domination.” (Ei au fost aici pentru că noi suntem acolo. Au venit să ne omoare în propria noastră ţară pentru că noi nu ieşim din ţările lor. Terorismul este arma celui slab care doreşte să scape de dominaţia străină.-p. 384).

            Singura soluţie realistă i se pare autorului retragerea forţelor militare americane din ţările arabe, abandonarea utopiei globalizării în favoarea concentrării asupra problemelor care se înmulţesc în această ţară: „America needs to look beyond the ideas and institutions of globalist ideology and start looking out again, as we should have done, two decades ago, for own county and our own people first. (America trebuie să privească dincolo de ideile şi instituţiile ideologiei globaliste şi să înceapă să se îngrijească din nou, aşa cum ar fi trebuit să facem acum două decenii, de propria noastră ţară şi propriul nostru popor înainte de toate. – p. 98).     

Popularity: 2% [?]

A căzut guvernul!, poezie umoristica

 

Autor: Valeriu Cercel (Hamilton, Canada)

 

A picat, mai ieri, guvernul,

Tărăboi ca niciodat’!

Parcă,-n Parlament, infernul,

Sediu’ şi l-a mutat,

 

Plânsete, madam Placintă

S-a trezit, chiar, la spital,

Toţi se-nghesuie să mintă

Într-un sumbru recital,

 

Alţii-n hol, pe coridor,

Disperaţi, ieşiţi din minţi,

Ţin de scaunele lor

De-au rămas şi fără dinţi…

 

Marketul e la pământ,

Leul e deja gunoi,

Dividendele-s în vânt

La cârnaţii de Pleşcoi,

 

Numa’ ţuica se mai vinde,

Şi-aia din economii

Ce-s făcute la merinde

Şi de pe la farmacii,

 

Iar la casa de nebuni,

Nu mai e loc de zevzeci,

Şi, nici vorbă, pe bani buni,

Să mai iei un loc de veci!…

 

Însă azi, cum au picat,

Po(a)nta, ce e foarte tare,

Deputaţi, oameni de stat,

Au picat toţi în picioare!

 

Leana, Crin, marele Boc

Şi Roberta, evident,

Fac dezbateri plini de foc

În acelaşi Parlament,

 

Hotărând ca să repare

Toate ce nu s-au făcut,

Găsind ca soluţionare…

Să mai facă-un împrumut !

 

 

Popularity: 1% [?]

Un abuz juridic și moral de acum mai bine de un veac

 

Autor: Nicolae Balint

   

În anul 2004, într-un articol de presă publicat într-un cotidian mureșean încercam să sensibilez opinia publică locală și unii factori de decizie asupra faptului că urmele materiale de locuire românească dintr-un sat mureșean sunt pe cale să dispară definitiv contribuind astfel indirect, prin ignoranță și indiferență, la procesul de maghiarizare care – poate părea paradoxal pentru timpurile actuale – dar se află și azi în plină desfășurare. Șase ani mai târziu, în 2010, având însă date suplimentare, aceeași idee am reluat-o într-un alt articol, mai amplu, publicat într-o revistă a diasporei române. După ce sesizam cititorilor situația nefericiților locuitori ai respectivei localități mureșene care făcea obiectul articolelor mele, puneam câteva întrebări pertinente. Întrebări la care însă nu am primit niciodată răspuns. Anul acesta (2012), grație unui document pe care am avut ocazia să-l consult la Serviciul Județean Mureș al Arhivelor Naționale (SJMAN), am aprofundat studierea problemei respective. 

 

În fapt, în ce anume constă problema?

Atestat documentar pentru prima dată la anul 1501, sub forma Thofalu – azi Tofalău – o mare parte din locuitorii satului așezat sub Dealul Mare, au fost în 1607 împroprietăriți de către principele Transilvaniei, Sigismund Rackozi. Dacă la anul 1820 erau înregistrate la Tofalău un număr de 18 familii aservite din care toate 18 purtau nume de factură românească, peste mai puțin de 40 de ani, într-o statistică oficială realizată cu foarte puțin timp înainte de dualismul austro-ungar (1867), era indicat faptul că în Tofalău trăiau 197 de locuitori, din care 186 erau greco-catolici și 11 reformați. Era o dovadă a faptului că satul se dezvoltase, mai ales din punct de vedere demografic. În același timp, este mai mult decât evident că greco-catolicii erau români. Într-o descriere din anul 1860, întocmită de Benko Karoly, acesta arăta că în sat existau 36 de case, între care se detașa cea a baronului Apor Karoly. Terenul localității era de 793 de iugăre, din care 392 de iugăre teren arabil, iar diferența până la 793 de iugare, o constituiau viile, pășunile și pădurea. O parte din pământul Tofalăului era al baronului, iar cealaltă parte era al comunității. Era un sat destul de prosper de vreme ce, tot în acel timp, existau în sat o fabrică de spirt și o moară. În memoriul întocmit de parohul Farago din Târgu-Mureș în mai 1852, Tofalăul apare menționat ca una dintre așezările ce au avut de suferit de pe urma evenimentelor revoluționare din 1848, fiindu-i jefuită biserica. În inventarul întocmit de preotul greco-catolic din localitate, Emanoil Caliani, sunt evidențiate o serie întreagă de cărți bisericești, precum: Catavasier din 1724, o Evanghelie din 1742, o Biblie a lui Samuil Micu, ca să le enumerăm doar pe cele mai importante. Deci, după cum se poate vedea, toate acestea sunt indicii ale unei vieți religioase bogate dintr-o mică comunitate de români credincioși, care-și duceau viața cu modestie în vremuri potrivnice. Proprietar absolut, nu numai în Tofalau, ci și în alte părți ale Transilvaniei, baronul Apor Karoly, nu era un personaj oarecare. Era o personalitate importantă a momentului, deoarece la vremea aceea, avea nu numai moșii întinse, ci deținea și una din cele mai importante funcții: era Președintele Tablei Regești a Transilvaniei. Moment potrivit pentru a obține, din înalta-i poziție pe care o deținea, întregul pământ al satului Tofalău. Actele de proprietate ale românilor și ale Bisericii greco-catolice nu au mai contat, pentru că peste toate drepturile, indiferent de ce natură ar fi fost ele, se suprapunea un altul, superior, dreptul stăpânitorului maghiar sau secui. De altfel, istoricul Ioan Ranca ne și oferă o explicație a ”succesului” demersului juridic al baronului Apor, dincolo de ceea ce ar însemna azi ”abuz juridic” sau ”incompatibilitate”, termeni total străini dreptului maghiar aplicabil în Transilvania acelui timp. În acest sens, istoricul Ranca precizează, citez: ”…erau socotiți a fi neîndreptățiți (românii tofăleni – n.a. ) a beneficia de prevederile patentei din 1854 de desființare a iobăgiei pe considerentul că erau iobagi pe moștenire secuiască (Székely hereditas).” Deci, prin malversațiuni juridice și interpretări greu de contestat pentru înalta-i poziție pe care o deținea, baronul a avut câștig de cauză în 1866, la Tabla Regească și la Curia Regească de la Budapesta. Țăranii au fost dezmoșteniți de pământuri, iar bunurile lor au fost sechestrate și scoase la licitație. Suflet diabolic și hain, baronul Apor Karoly a ales drept moment al execuției silite a hotărârii judecătorești, toamna anului 1869. Dar numai după ce, aceiași țărani care urmau a fi evacuați, îi strânseseră și puseseră la adăpost recolta acelui an. Apoi, familiile lor, 16 la număr – 300 de suflete în total – au fost scoase în câmp, în prag de iarnă.

 

Solidaritate față de situația tofălenilor

Desigur că cele întâmplate au stârnit indignare în rândurile opiniei publice românești, dar și peste hotare. Această atitudine venea să potențeze resentimente mai vechi, stârnite în urma cu doi ani când, în ciuda protestelor românești, Curtea Imperială de la Viena hotărâse realizarea dualismului austro-ungar. Dr. Ioan Rațiu a pledat cu multă convingere, dar fără succes, cauza tofălenilor. În apărarea tofălenilor – dar tot fără succes - a intervenit la vremea aceea și profesorul și publicistul Alexandru Roman, deputat în Parlamentul Ungariei, care a făcut în acest sens două interpelări, una către ministrul de Justiție și una către ministrul de Externe. Însă toate demersurile făcute timp de mai mulți ani nu au avut un rezultat pozitiv.

Solidaritatea umană cu cauza tofălenilor a fost însă una deosebită. La 10 zile după scoaterea lor din sat, aceștia au primit primele ajutoare bănești și materiale. Au urmat apoi altele, printre donatori numărându-se nume cunoscute, precum Iacob Bologa, fost consilier aulic, Ilie Măcelariu, lider al Partidului Național Român din Transilvania, Zaharia Boiu, pedagog și publicist, Ioan V. Rusu, pedagog și publicist și alții. Colectarea și coordonarea ajutoarelor s-a facut de către dr. Ioan Rațiu. Au mai contribuit cu bani, publicațiile românești “Gazeta Transilvaniei”, “Românul”, “Federațiunea”, “Albina”, mitropoliile greco-catolice și ortodoxe din Blaj, Sibiu, Brașov, Oradea, Gherla, Cluj, precum și tineri studenți români aflați la studii la Budapesta. Publicistul Ioan Poruțiu, în ziarul “Federațiunea” din 1 octombrie 1869, la fel cum făcuse anterior și Alexandru Roman, a scris un amplu articol în favoarea tofălenilor, menit a atrage atenția asupra situației disperate în care se aflau țăranii mureșeni. În cuprinsul articolului, făcând referire la situația acestora – deloc singulară în Transilvania – Poruțiu punea întrebarea retorică, citez: “Ce-i de făcut? Ce pot aștepta românii din partea aristocrației maghiare?”  Articolul conținea însă și o vie critică la adresa dualismului austro-ungar. Drept urmare, pe data de 21 octombrie 1869, procurorul Szabo Janos i-a trimis primului-ministru Andrassy un amplu raport referitor la conținutul “periculos” al articolului scris de Poruțiu. Câteva luni mai tarziu, pe data de 4 ianuarie 1870, Poruțiu a primit actul de acuzare, precum și decizia președintelui Tribunalului de presă din Pesta, în care ii era fixată data - 21 ianuarie 1870 – la care trebuia să se prezinte la procesul intentat de autorități. Învinuit de tulburarea liniștei publice, Poruțiu a fost condamnat la o pedeapsă de 6 luni de închisoare și o amendă de 200 de florini, precum și la 40 de florini drept cheltuieli de judecată. Cum era de așteptat, Poruțiu a înaintat recurs  – fără prea mari speranțe – la Curtea de Casație și, în mod cu totul surprinzător pentru acele vremuri, sentința Tribunalului din Pesta a fost anulată. Se hotăra totodată rejudecarea procesului la Trnava, în Slovacia, pentru data de 11 aprilie 1870. De data aceasta, în rândurile juraților se aflau mai mulți slovaci, iar apărătorul lui Poruțiu a fost avocatul dr. Paul Modron, cunoscut fruntaș politic slovac. Cuvântul lui Mudron în apărarea lui Poruțiu, făcea în același timp, o trimitere la o situație similară cu a tofălenilor, cea a țăranilor slovaci din satul Pudemerici, deposedați și ei, abuziv, de pământ de către un nobil maghiar. La finalul procesului, jurații, cu 9 voturi pentru și 3 împotrivă, l-au declarat pe Poruțiu “nevinovat”. 

 

Eșec după eșec. Rămân totuși câteva întrebări

O încercare de redeschidere a procesului în deceniul nouă al secolului al XIX-lea, din partea tofălenilor supraviețuitori, dar răspândiți în tot județul, s-a soldat din păcate cu un nou eșec. La anul 1900, în Tofalău mai erau doar doi credincioși greco-catolici. Satul se risipise, iar urmașii tofălenilor se așezaseră demult în alte vetre: Târgu-Mureș, Chinari, Reghin, Sântana, Poienița, Curteni, Veța și cei mai mulți, în Sângeorgiu de Mureș. În urma lor, a mai rămas doar cimitirul românesc și capela cu un clopot vechi de sute de ani. De ziua morților, urmașii tofălenilor au vizitat pentru un timp cimitirul aprinzând și câte o lumânare în amintirea bunilor și străbunilor lor alungați din sat. Mai mult chiar, în anul 1909, în hotarul satului Tofalău au ridicat un modest monument care să le amintească de cele îndurate de străbunii lor. Condițiile create însă de noile evoluții politice de după anul 1918 - realizarea statului național unitar român – au făcut să renască speranța în inimile urmașilor iobagilor tofăleni. Ei au considerat că respectivele condiții sunt propice redeschiderii unui nou proces. Aflați la a doua sau chiar a treia generație de urmași, aceștia vor face un memoriu (plângere) către autorități române – Consiliul Dirigent al Transilvaniei, cel mai probabil în octombrie 1919 - în speranța redeschiderii procesului și reparării prejudiciului creat cu aproape jumătate de secol în urmă. Cu multă bună-cuviință, constituindu-se în parte vătămată, urmașii tofălenilor își încheiau memoriul lor de 6 pagini, cu următoarele cuvinte, citez: ”Rugăm prin acest memoriu-plângere să binevoiți această cauză a primi și a deschide proces și această nedreptate a tocmi….” Decretul-lege publicat în Monitorul Oficial al României și în Gazeta Oficială din Sibiu, nr. 3911, din 10 septembrie 1919, le era în principiu favorabil tofălenilor. Cu toate acestea, urmașii tofălenilor nu au mai revenit vreodată în locurile moșilor și strămoșilor lor. Până la acest moment nu am reușit să identific în arhivele mureșene un dosar al unui eventual proces intentat de tofăleni după 1919. Dacă a existat totuși un proces, sentința probabil nu le-a fost favorabilă. De ce? Este greu de spus, iar speculațiile nu-și au locul aici. Abuzul comis însă de baronul Apor, a fost mai mult decât evident și a rămas consemnat peste timp. Cert este însă faptul că urmașii aceluiași baron, au revenit în România după 1990 intentând diverse procese statului român pentru a-și redobândi averea. O avere constituită în cea mai mare parte pe abuz, eludarea legii și exploatarea iobagului român. În articolele de presă pe care le-am publicat referitor la cazul tofălenilor, puneam câteva întrebări, la care, firesc, aș fi așteptat o reacție, mai ales că luasem legătura la momentul respectiv (2004) cu doi reprezentați ai Bisericii greco-catolice din Târgu-Mureș, protopopul Sabău Liviu și cu juristul protopopiatului, dl. Muth Traian. Întrebam atunci, punctual, următoarele:

 - De ce micul şi modestul monument ridicat în 1909, în memoria tofălenilor și aflat într-o vizibilă stare de degradare, nu este îngrijit de cineva ? Există cumva o Comisie judeţeană a monumentelor istorice care ar trebui să-l ia în evidenţă şi care să facă demersuri pentru conservarea lui ?

- De ce nu se interesează organele abilitate unde se află clopotul – vechi de sute de ani - din capela cimitirului greco-catolic ? Acesta s-a aflat la locul lui până în 1990 când a dispărut misterios. După unele informaţii, neverificate – scriam eu atunci – s-ar afla într-o gospodărie în comuna Ernei, județul Mureș;

- De ce Biserica greco-catolică nu face niciun demers pentru a se îngriji de mormintele din cimitirul din Tofalău ? De ce, aceeaşi Biserică greco-catolică, nu iniţiază o acţiune în revendicare pentru cele mai bine de 10 hectare de pământ pe care le posedă potrivit documentelor, în satul Tofalău ? Şi pentru a-i uşura sarcina – în eventualitatea că va iniţia o acţiune în revendicare – suntem în măsură (scriam tot eu atunci) să-i punem la dispoziţie, dacă vom fi contactaţi, numerele topo, numerele cărţilor funciare şi suprafaţele de pământ (pe categorii), pe care le deţine.

Nu am cunoștință să se fi întâmplat ceva. Între timp, cimitirul greco-catolic din Tofalău a devenit tot mai izolat. Azi nu mai există nici măcar o cărare care să facă accesul înspre acesta, semn că nu-l mai vizitează nimeni. Risipiți prin tot județul, tofălenii timpurilor moderne și-au uitat de mult timp rădăcinile. Ceea ce n-au reușit deznaționalizarea și maghiarizarea forțată, au reușit însă ignoranța și indiferența urmașilor, dar și atitudinea total dezinteresată a statului român actual.

 

Nicolae BALINT

BIBLIOGRAFIE

PRESĂ

- Balint, N., articolul ”Pentru cine bate clopotul din Tofalău?”, publicat în ”Ziarul de Mureș” din 9 august 2004.

- Balint, N., articolul ”La Târgu-Mureș, procesele de acum mai bine de un secol” (II), publicat în revista ”Clipa” (SUA), nr. 923 din 16 ianurie 2010. 

- ”Gazeta Transilvaniei”, nr. 78-96 /1869.

 

LUCRĂRI DE SPECIALITATE

- Neamțu, G., ”Procese politice de presă antiromânești din epoca dualismului austro-ungar, 1868-1890”, Editura Societății Culturale Pro Maramureș, ”Dragoș Vodă”, Cluj-Napoca, 2004.

- Nițu V., articole cu referire la Ioan V.Rusu și Zaharia Boiu, publicate în ”Profiluri mureșene”, vol. I, Târgu-Mureș, 1971.  

- Opriș, E., ”Cronică ilustrată”, Casa de editură Mureș, 1995.

- Opriș, Ilarie Gh., ”Sângeorgiu de Mureș – însemnări monografice”, Casa de editură Mureș, 1996.

- Pascu, V., ”Istoria modernă a românilor, 1821-1918”, Editura CLIO NOVA, 1996.

- Racovițan, M., ”Alexandru Vaida Voievod între Memorand și Trianon (1892-1920)”, Editura Tipotrib, Sibiu, 2000.

- Ranca, I., ”Românii din scaunele secuiești în antroponimele din conscripții, 1699-1821”, vol. I, Editura Ciubăncan, Cluj-Napoca, 1995.

- ”Șematismul veneratului cler al archidiecesei metropolitane greco-catolice de Alba-Iulia și Făgăraș pre anul Domnului 1900 de la Sânta Unire”, Tipografia Seminarului Archidiecesan, Blaj.

 

FONDURI  ARHIVISTICE

- SJMAN, Fond Manuscrise, dosar 180.

Popularity: 2% [?]

Scursurile din P.D.L. se preling în U.S.L.!

Autor: Colonel (r.) Vasile I. Zărnescu

În noiembrie 2008, în timpul campaniei pentru candidatura mea, în Colegiul 2, Judeţul Ialomiţa,  la postul de senator P.R.M., din partea Vatrei Româneşti, am publicat articolul „Aţi votat cleptocraţia? Aţi rămas cu sărăcia!“, în care defineam un nou termen politologic, pe care, calchiind cuvîntul democraţia, îl introdusesem în presă – cleptocraţia: puterea hoţilor care conduc statul, adică a tuturor partidelor care au guvernat ţara şi o guvernează şi acum, indiferent de denumirea – P.S.D., P.C., P.N.L., P.N.Ţ.C.D., P.A.C., P.U.R., P.D., U.F.D., U.D.M.R., U.N.P.R. – sau de „doctrina“ pe care o afişează, dar pe care, de obicei, nu o au! Deoarece adevărata lor doctrină a fost şi este una singură, jefuirea Patrimoniului Naţional, prin rotirea „democratică“ la guvernare şi prin înţelegeri subterane. În acel articol descriam geneza şi relaţiile dintre principalele partide politice care au guvernat şi/sau guvernează România şi care formează cleptocraţia, compusă inclusiv din indivizi care ocupă funcţii oficiale în stat şi sunt demascaţi, uneori de presă, alteori sunt ascunşi bine şi care foarte rar sunt dibuiţi de presă. Şi, în cele mai multe cazuri, fără efect, căci presa nu mai este „a patra putere în stat“, ci este, în cea mai mare parte, manevrată de cîţiva „moguli“ de presă!

Cu acel prilej am arătat sorgintea Partidului Democrat Liberal: provine din simbioza dintre, pe de o parte, Partidul Democrat – fost P.D.-F.D.S.N., desprins prin 1992, din F.S.N, devenit F.D.S.N., care, apoi, îşi schimbase denumirea în Partidul Democrat Social din România (P.D.S.R.) –, care era „partea mai liberală a F.D.S.N.“, cum îl descrisese, acum cîţiva ani Vasile Blaga, şi, pe de altă parte, din Partidul Liberal-Democrat (P.L.-D.) , care reprezenta partea de „stînga“ a Partidului Naţional Liberal! După întovărăşire, s-a numit, o vreme, Partidul Democrat-Liberal, apoi, considerîndu-se, probabil, că aglutinarea s-a cimentat puternic, liderii lui şi-au scris, după 2010, sigla renunţînd la liniuţa ghinionistă: P.D.L.

Partidul Democrat, condus de Petre Roman, desprins din P.D.S.R., chiar dacă era „mai liberal“ decît P.D.S.R., era tot partid de „stînga“. De aceea, după ce Traian Băsescu l-a eliminat pe Petre Roman de la şefia P.D.-ului – eliminare pentru care, repet, trebuie lăudat permanent Traian Băsescu! –, acesta s-a străduit şi a reuşit să bage P.D.-ul în Internaţionala Socialistă, în ciuda opoziţiei puternice a lui Ion Iliescu et comp. Deci, P.D. era partid de stînga! Dar perfidia rezida în faptul că, dîndu-se, ipocrit, ca partid de „dreapta“ faţă de P.D.S.R., i-a prostit pe fraieri şi a intrat în C.D.R., care era Opoziţia de Dreapta. Dar, în realitate, în coaliţia C.D.R., P.D. nu făcea decît să apere interesele clicii de „stînga“ din care provenea. Ca atare, Stînga, ajunsă în Opoziţie în mandatul 2001-2004, era apărată de furia partidelor „Dreptei“, din C.D.R. (P.N.Ţ.C.D.+P.N.L.+U.D.M.R.+U.F.D.+P.U.R.+ P.A.C.+P.E.R.+ETC.), astfel că „Stînga“ manevra Puterea, dar aflată fiind în Opoziţie! Şmecherie mai mare şi mai subtilă nici nu se putea! Fiindcă opinia publică are memoria scurtă, să ne amintim că P.D.-ul lui Traian Băsescu făcea mereu obstrucţii alianţei C.D.R., ajungînd pînă la impunerea schimbării premierului Victor Ciorbea cu Radu Vasile. Drept recunoştinţă, ex-premierul „P.N.Ţ.C.D.-ist“ Radu Vasile şi-a schimbat traseul politic la P.D., unde, se pare, hibernează, bine mersi!, şi acum!

De asemenea, relevam traseismul politic al principalilor lideri de partid, îndeosebi ai P.L-D., precum Theodor Stolojan-Scrîşnet şi Valeriu Stoica-Bancrută-Frauduloasă. Aceştia doi au condus Partidul Liberal-Democrat, rupt din P.N.L. Theodor Stolojan, fost F.S.N.-ist, fost ministru de Finanţe în guvernul Roman, fost premier F.D.S.N.-ist, succesorul lui Petre Roman, a devenit preşedintele P.N.L., de unde a fost alungat de către Valeriu Stoica. De aceea scriam în septembrie 2008: «Acum, P.D.-L., condus de Emil Boc şi Theodor Stolojan, conţine scursurile provenite din P.D. şi P.N.L., cum sunt Theodor Stolojan – care fusese dat afară din P.N.L. de Valeriu Stoica, iar acum face „partid bun“ cu chiar fostul său inamic Valeriu Stoica-Bancrută-Frauduloasă! Vedeţi cît de îmbîrligat este „sistemul ticăloşit“, clasa politică actuală pe care am numit-o clicocraţia cleptocrată?!» Dar, deşi P.D.L.-ul lui Traian Băsescu era cotat ca partid de stînga, sau, mă rog, de centru-stînga, în noaptea de 30 noiembrie 2008, după votare, noul şef al P.D.-L., marioneta lui Traian Băsescu, Emil Boc, s-a trezit din euforia succesului şi l-a categorisit ca partid de dreapta. „A cîştigat Dreapta!“, a declarat el, pe cît de sentenţios, pe atît de caraghios.

Recent, în ianuarie-februarie 2012, ca urmare a creşterii protestelor exprimate în Piaţa Universităţii, în Piaţa Victoriei şi în pieţele principalelor oraşe, Puterea începuse să se teamă, iar Opoziţia era în derută, mai ales după apariţia, în Piaţa Universităţii, a sloganului „P.D.L. şi U.S.L. aceeaşi mizerie!“ În fond, sloganul reda, mai plastic, deşi mai puţin explicit, conceptul cleptocraţiei. Fireşte, lozinca a fost contestată de presa aservită, lansarea sa fiind atribuită – cu rol de diversiune – P.D.L.-ului, iar alte publicaţii o atribuiau lui Mircea Toma, de la Agenţia de monitorizare a presei! Ghinionul partidelor care formează cleptocraţia a fost că sloganul buclucaş a început să se adeverească.

Dar să urmărim pastişa titlului filmului The Good, the Bad and the Ugly (1966),  în varianta politicianistă românească – Cel Bun, Cel Rău şi Cel Urît.

 

The Bad – Cel Rău: Sorin Frunzăverde

 

Scursurile din P.D.L. au început să se scurgă în P.N.L.! Începutul a fost făcut prin trădarea lui Sorin Frunzăverde, sculă importantă în P.D.L.: prim-vicepreşedinte! „După Frunzăverde au tulit-o la PNL alţi 106 membri importanţi ai filialei locale“. Printre aceştia erau şi cîţiva parlamentari. Exemplul ayatollahului Sorin Frunzăverde a fost urmat, pînă în 23 aprilie, de alţi 16 traseişti: «Iosif Secăşan. Dorin Păran. Mihaela Popa. Cezar Măgureanu. Ioan Sbârciu. Petru Filip. Gheorghe Hogea. Valentin Rusu. Gheorghe Ciobanu. Marius Dugulescu. Marian Avram. Ştefan Seremi. Eugen Uricec. Iosif Blaga. Nicolae Dobra. Gabriel Tiţa Nicolescu… Am pus puncte-puncte pentru că lista e deschisă, iar în subteranele ei fierbe magma politică mai ceva ca în măruntaiele vulcanului islandez Eyjafjallajokull“. […] Cei mai „descurcăreţi“ dintre PDL-işti sar în luntrea PNL sau pe corveta PSD», – zice Grigore Cartianu, în articolul „Tribul traseiştilor“. Într-adevăr, au urmat şi alţii, pînă inclusiv în timpul dezbaterii moţiunii, ultimul fiind un laş ca Cătălin Croitoru – care, în preziua moţiunii se dădea disident: „Voi vota la vedere moţiunea de cenzură. Sunt dezamăgit de Ungureanu“ – declarase el, „curajos“ şi ţîfnos, în 24 aprilie. Dar a trecut la P.S.D. abia în 27 aprilie, imediat după votarea de către el a moţiunii! Fiindcă se ştia, deja, din 26 aprilie, că moţiunea va trece, iar guvernul Ungureanu va cădea!

În baza evaluării P.D.L. de către Emil Boc ca partid de dreapta, Sorin Frunzăverde a trecut la P.N.L. ca să facă cu Crin Antonescu „dreapta modernă“, mai ales că şi Valeriu Stoica tipărise (dar nu cred că o şi citise!) o carte despre dreapta modernă. Şi, după Frunzăverde, aproape toţi traseiştii care i-au urmat exemplul au trecut la P.N.L. Deci, cele mai multe scursuri din P.D.L. s-au scurs în P.N.L. Cîţiva au trecut şi la P.S.D. şi, se pare, unul a trecut la P.C. Ca atare, a devenit absolut întemeiat sloganul „P.D.L. şi U.S.L. aceeaşi mizerie!“, care fusese clamat în Piaţa Universităţii şi comentat în multe mass media, înainte de cotitura „doctrinară“ a lui Sorin Frunzăverde din P.D.L. în P.N.L. – care P.N.L. face, în U.S.L., casă bună cu inamicul său doctrinar, P.S.D. Dar P.N.L. face, în U.S.L., şi alianţă strînsă cu P.C., deşi, ca partid conservator, este, doctrinar, anti-liberal şi deşi, pe vremea cînd anterior, sub denumirea de P.U.R., fusese social-liberal şi aliat cu P.S.D.! Adică o harababură politică întreagă, dar care nu este sesizată de prostime! O altă încurcătură ideologică din U.S.L. rezidă în faptul că, pînă în preziua fugii lui Sorin Frunzăverde din P.D.L., acesta fusese tot timpul în colimatorul ziarului Jurnalul Naţional, care-i denunţa afacerile oneroase.

Mircea Marian denunţa, în articolul Frunzăverde în gazeta lui Voiculescu: «De la exponent al „mafiei PDL“ la „voce clară şi minte lucidă“» din Evenimentul zilei din 28 martie 2012, duplicitatea prezentării prim-viceliderului P.D.L. în presa controlată de U.S.L.: «Înainte de a ridica în slăvi dezertarea lui Sorin Frunzăverde de la PDL la PNL, preşedintele Consiliului Judeţean Caraş-Severin a fost una dintre ţintele preferate ale „dezvăluirilor“ din Jurnalul Naţional. Cu doar o zi înainte ca Frunzăverde să devină liberal, gazeta familiei Voiculescu scria despre „scandalul Moldomin“, unde se sugera că oamenii prim-vicepreşedintelui PDL s-ar afla în spatele unei tentative de privatizare frauduloasă a acestei societăţi. „Marian Mihăilă, fost ofiţer de Securitate şi SIE, prorector al Universităţii Eftimie Murgu din Reşiţa, este coleg de lojă masonică şi om de încredere al liderului PDL Caraş-Severin, Sorin Frunzăverde, supranumit „Ayatollah-ul“. Fostul ofiţer avea sarcina ca planul de preluare a Moldomin de către firma elveţiană să devină realitate. Ceea ce se traduce prin ajungerea societăţii sub un control discret al intereselor ruse, via cetăţenii sârbi, mascate în investiţii elveţiene“, afirma Jurnalul Naţional la 26 martie». Şi, după ce trecea în revistă principalele acuze aduse lui Sorin Frunzăverde de la începutul acestui an, Mircea Marian încheie ironic: «La 28 martie 2012, Jurnalul Naţional şi-a schimbat radical atitudinea faţă de fostul lider PDL şi, într-un editorial, scria despre acesta: „Sorin Frunzăverde nu e un disident. E însă o voce clară şi o minte lucidă. Sunt câţiva ani de când, în forurile partidului şi în alte împrejurări, a cerut să se renunţe la un centralism hulpav, la distribuirea abuzivă a resurselor. (…) A fost, poate, mai tranşant ca alţii“».

De fapt, Mircea Marian s-a pripit puţin şi a exagerat, necitind tot ziarul, deoarece, tot în 28 martie, Jurnalul Naţional publica, sub semnătura lui Adrian Mogoş şi Mircea Opriş, articolul «Viaţa şi opera lui Frunzăverde. Ce a făcut „baronul“ de Caraş-Severin în ultimele zile. De ce a fugit din PDL», care începe astfel: „Viitorul candidat al USL la alegerile locale din Caraş-Severin a trecut, scârbit de partidul căruia i-a fost fidel întreaga sa carieră politică, în barca Opoziţiei. Cu active şi pasive. Astăzi, ne ocupăm de pasivele lui Funzăverde (sic), pe care le-am contabilizat cu fidelitate, în Jurnalul Naţional, în decursul anilor. Iată ce s-a întâmplat pe finalul stagiului său pedelist“. După care, într-un lung articol, trec în revistă pasivele. Deja, în 26 martie, Mircea Opriş publicase articolul inflamant Moldomin, un scandal cu implicaţii internaţionale, din care tocmai citase Mircea Marian pasajul despre „scandalul Moldomin“ şi în care era dezvăluită activitatea pernicioasă a lui Sorin Frunzăverde, în urma căreia a fost arestat, printre alţii, judecătorul Cătălin Şerban, vicepreşedinte al Curţii de Apel Timişoara. Editorialul din care se inspirase Marian Mircea pentru a-şi construi ironia din titlul său, publicat, tot în 28 martie, anume „Frunzăverde denunţă statul poliţienesc“, este scris de Petru Calapodescu şi atestă că în redacţia Jurnalului Naţional, chiar dacă „nu ştie stînga ce face dreapta“, este, totuşi, libertate de exprimare, de vreme ce pot apărea materiale TOTAL contradictorii în acelaşi număr al ziarului: cel cvasi-apologetic al lui Calapodescu şi cele demolatoare ale lui Adrian Mogoş şi Mircea Opriş!

Un alt analist de conjunctură, Iulian Leca, ar vrea să-i făţuiască dezertarea lui Sorin Frunzăverde, dar nu se hazardează prea mult şi, într-un text ambiguu încă din titlul materialului, Un gunoi. Doua gunoaie. Nici nu stiti ce ati pierdut!, zice, scuzîndu-l, la grămadă, pe Frunzăverde: „Greu îl poţi numi traseist, deşi oportunismul e singura ideologie cunoscută de politicienii noştri“. Or, oportunismul este nota definitorie a traseiştilor. Cu o astfel de „logică“ duplicitară şi ca să nu se compromită ca „analist politic“, Leca îşi face o „plasă de siguranţă“: „Nu m-ar mira ca introducerea lui Frunzăverde în USL mai degrabă să compromită uniunea decât să o ajute. Efectul dezertării e teribil pentru imaginea PDL, dar asta nu presupune că intrarea în PNL înseamnă 100 la sută garantat succes pentru imaginea USL. Dosarele şi toate acuzaţiile (unele formulate până acum chiar de către liderii USL) te pot şi nenoroci, nu te transformă sigur într-un erou“. Dar „plasa“ lui Leca, pe cît pare ea de fină, de „rafinată“ în ambiguitatea sa, pe atît s-a rupt de uşor: infiltrarea lui Frunzăverde în P.D.L. – cu surle şi tobe în care suflă şi bate Crin Antonescu-Vorbete, «onorat de venirea lui Frunzaverde şi de faptul că va fi coleg de partid cu un om politic „de o asemenea talie şi un asemenea calibru“» – înseamnă, în mod garantat, eşecul imaginii U.S.L.

Ipocrizia, fariseismul, oportunismul şi traseismul evident al lui Sorin Frunzăverde sunt denunţate de sagacitatea lui Cristian Câmpeanu, în articolul vitriolant Cine îl urmează pe „Ayatollahul‘‘ Frunzăverde?: «În decembrie 2007, Sorin Frunzăverde a denunţat fuziunea dintre Partidul Democrat şi Partidul Liberal-Democrat drept un „melanj penibil“ dintre doctrina creştin-democrată şi cea liberală, el militând pentru puritate doctrinară în sensul asumării integrale a creştin-democraţiei. Ulterior şi-a menţinut criticile la adresa liberalismului, intrând în polemică cu aripa liberală a partidului – aripa Stoica – şi criticând măsurile de austeritate ale guvernului Boc pe temeiul că doctrina populară are o importantă componentă socială. Din acest motiv, afirmaţia sa că se vede pe sine „construind dreapta modernă alături de Crin Antonescu“ nu este credibilă (s.n., V.I.Z.). Pe de o parte, Frunzăverde a fost un adversar constant al liberalismului, iar, pe de alta, nu este limpede cum se poate construi dreapta modernă în echipă cu socialistul Victor Ponta şi cu Dan Voiculescu». Tot Cristian Câmpeanu relevă cu acuitate, în articolul „Călătorie sprâncenată, Frunzăverde!“, că „Frunzăverde aparţine unei specii de politician care ar trebui să dispară“. Adică e în totală contradicţie cu opinia lui Crin Antonescu, cum că este „onorat de venirea lui Frunzăverde“ în P.D.L.!

Totuşi, există şanse ca duetul Sorin Frunzăverde-Crin Antonescu să se înţeleagă în baza proverbului „Cine se aseamănă se adună!“, deoarece şi Crin Antonescu este el însuşi un traseist: «Crin-Trei partide. Mai înainte s-a perindat pe la Partidul Alianţei Civice (PAC) şi Partidul Liberal 1993 (PL-’93) al lui Dinu Patriciu. Chipurile, aceste partide erau tot liberale, pentru că au tot fuzionat cu PNL pe măsura ratării pragului electoral, iar Antonescu s-ar fi învârtit numai în familie. Nimic mai neadevărat, ţinând cont de faptul că liderii PNL, PL-’93 şi PAC se urau de moarte, iar „virginul“ Crin a participat din plin la puciurile de partid. În principiu, dacă acuzaţia de „traseism politic“ este neîntemeiată, atunci este inexplicabil de ce Antonescu a ascuns din biografia lui oficială apartenenţa la alte două partide în afara de PNL, cel pe care îl păstoreşte în prezent».

Sunt curios să aflu cînd va ajunge Iulian Leca (şi alţii ca el) la certitudinea că, realmente, intromisia lui Sorin Frunzăverde, a clicii sale şi a pletorii de dezertori P.D.L.-işti în U.S.L. – predilect în P.N.L., pe motiv de „comuniune doctrinară“, cum vrea să acrediteze ideea Crin Antonescu – a compromis, deja, cu necesitate uniunea! Pentru că, „lumea lui Băsescu“ – cum perora un alt „analist politic, director executiv al Fundaţiei Multimedia pentru democraţie locală“, cu multă fatuitate, dar pe deplin ilogic – nu va dispărea, căci, iată, a penetrat – ca-n brînză, deşi etala cu fermitate rectitudine morală! – lumea Opoziţiei reprezentată de U.S.L. şi se va perpetua în aceasta, reconfigurînd cleptocraţia!

Speranţa noastră stă în lumea procentajului de 55 la sută din electorat care nu s-a prezentat la vot la ultimele alegeri şi care trebuie să vină acum!

 

The Ugly – Cel Urît: Cătălin Croitoru

 

Dar, la fel cum, după ce Valeriu Stoica l-a dat afară din P.N.L. pe Theodor Stolojan şi, apoi, au devenit colegi de partid în P.D.L., combătînd, împreună pentru distrugerea României, tot aşa, agresivul găunos Cătălin Croitoru a devenit coleg de partid cu inamica sa, Ecaterina Andronescu. Fireşte, principial şi teoretic vorbind, un lider sindical – chiar dacă era farsor – ca Cătălin Croitoru nu putea fi decît oponentul Ecaterinei Andronescu, cît a ocupat fotoliul de ministru al Educaţiei. Dar, după ce liderul sindical al Federaţiei Educaţiei Naţionale (F.E.N), Cătălin Croitoru, şi-a vîndut mandatul de lider sindical pe unul de membru al P.D.-L., de guvernămînt, şi amîndoi au ajuns în Parlament  pe poziţii opuse, Cătălin Croitoru a devenit şi mai rău. Rupea lanţul şi mai multe nu. De exemplu, la emisiunea „Miniştri pe făraş“, de la Realitatea TV, din 6 august 2009, la ora 22 şi 5 min., o admonesta, foarte grobian (sau, zis popular, măgăreşte), pe d-na Ecaterina Andronescu pentru că îl întrerupe din vorbit – deşi spunea, ca de obicei, inepţii, iar d-na ministru avea motiv să-l întrerupă; la ora 22 şi 10 min., Gheorghe Izvoranu, liderul F.S.L.I., i-a reproşat, de la obraz: „Pînă în decembrie, d-l Croitoru era în minister zi de zi, iar după ce a ajuns parlamentar P.D.-L, nu a mai călcat pe acolo, ca dovadă de cît de puţin îl interesau problemele profesorilor“; la ora 22 şi 11 min., Cătălin Croitoru se lăuda: „Am absolvit şi eu o facultate de drept…“ (la Universitatea Creştină Dimitrie Cantemir, unde este lector şi coleg cu Elena Udrea, care i-a predat, evident, Dreptul şi l-a făcut licenţiat în Drept!); la 22 h 29 min., d-na Ecaterina Andronescu a fost nevoită să-l întrerupă iarăşi, pentru a-l pune la punct: „Sunteţi în eroare!“

Cătălin Croitoru era, în anii 2008-2010, foarte „vocal“, adică „tare-n clanţă“, dar nu trebuia luat în serios, după cum releva ministrul Educaţiei Cristian Adomniţei: „Mi se pare inutil să dau atenţie unui om a cărui singură calitate este slujul făcut stăpînilor lui, în schimbul fotoliului de ministru al Educaţiei“! Într-adevăr, în 11 decembrie 2008 se vehicula ideea: „Cătălin Croitoru ar putea fi noul ministru al Educaţiei“.

Nu mult a lipsit să fie numit ministrul Educaţiei, deşi nimic nu îl recomanda pentru acest post, căci, prin calităţile sale negative, era total contraindicat. Dintre păcatele sale, s-a evidenţiat, totdeauna, laşitatea: Cătălin Croitoru a fost parlamentarul care a părăsit ultimul corabia care se scufunda, dîndu-şi demisia chiar de la tribuna Parlamentului, după ce a votat moţiunea de cenzură: adică abia în ultima clipă! El a mai declarat, „revoltat“, că „răbdarea are o limită şi că paharul răbdării s-a umplut“ şi, de asemenea, că „nu mai puteam accepta umilinţa de a sta în bancă“! „Eu, Cătălin Croitoru, îndată după ce îmi voi exercita votul la moţiune, îmi voi înceta activitatea în grupul PDL şi voi începe să activez în grupul PSD“! Chiar aşa! Chiar din Parlament va începe să activeze! Oare nu i-o fi fost frică de d-na Ecaterina Andronescu, pentru că îi va bate obrazul pentru această ticăloşie, deşi ar fi meritat chiar să-i dea cu poşeta-n cap?! Pe „Lista candidaţilor pătaţi“, figura, în 22 octombrie 2008, acest text:

«Cătălin Croitoru (PD-L) Liderul Federaţiei Educaţiei Naţionale şi candidat din partea PD-L; flagrant conflict de interese: platforma sindicală devine campanie electorala pentru liderul devenit candidat şi pentru partidul care îl susţine, dar şi campanie contra partidului de la guvernare; candidatul îşi camuflează parte din ve­nituri, în declaraţia de avere, sub formula „conform declaraţiei fiscale“ – declaraţie care nu are caracter public.»

Este clar că el a schimbat macazul nu din cauza „umilinţei“ îndurate cu stoicism, ci, în realitate, pentru că îi poartă ranchiună lui Emil Bic, fiindcă nu s-a ajuns, şi el, ministru, măcar două luni, ca Mihai-Răzvan Ungureanu. Apoi, Cătălin Croitoru mai este şi mincinos, imoral, căci era membru al P.D. din 1998 – deşi, ca mare lider sindical, nu avea voie să fie şi membru de partid – şi nu din 2008, cum anunţase, în aprilie 2008, Emil Boc, şi cum dezinforma el presa şi opinia publică, în 18 aprilie 2008, în interviul luat de Iuliana Gătej, sub titlul „Liderul sindical Cătălin Croitoru: „Între mine şi PD-L a fost o atracţie reciprocă“: „A fost o atracţie reciprocă, la fel ca într-un mariaj. Ne-am plăcut şi am decis să ne căsătorim. Am avut cea mai bună ofertă dintre toate partidele cu care am negociat“ (s.n., V.I.Z.). Aşadar, după două propoziţii simple, în a treia se contrazice singur, „îşi dă cu stîngu-n dreptul“ – doar e inginer de sîrme, ca profesie –, căci, de vreme ce negociase cu alte partide, nu putea fi vorba de „o atracţie reciprocă“, un fel de dragoste la prima vedere! Într-adevăr, ziarista, „hoaţă“, îl încolţeşte:

„Dar aţi negociat şi cu PSD. Nu aţi acceptat pentru că era ocupat Departamentul de Educaţie de Cati Andronescu? Ce să spunem… conduce departamentul de educaţie. Nu e vorba de asta, ci că nu am fost pe aceeaşi lungime de undă cu doctrina lor“.

Vedeţi ce „doctrină“ puternică avea un lider sindical ca Cătălin Croitoru?! În 18 aprilie 2008 nu era „pe aceeaşi lungime de undă“ cu P.S.D-ul, dar după exact patru ani şi opt zile, în 27 aprilie 2012, prin umilinţe îndurate pînă la capătul răbdării, şi-a acordat lungimea de undă cu P.S.D.-ul şi a devenit coleg cu Ecaterina Andronescu, faţă de care, în 6 august 2009, avusese un comportament de bădăran, deşi ca „prof. univ. dr.“ la o Universitate Creştină, trebuia să se comporte ca un pedagog şi ca un creştin. Dar, evident, Cătălin Croitoru este creştin doar în „poză“. Elocvent, în acest sens, este că, după cum remarcaţi şi în afişul electoral alăturat, şi-a confecţionat o poză electorală cu gestică şi conotaţii creştine, folosindu-şi chiar numele în făţuirea sloganului: „Împreună croim VIITORUL!“ Pentru că, chipurile, ar fi avut un nume predestinat: un croitor croieşte! Apoi, face fraze mobilizatoare cu trimiteri la copii, la părinţi, la pensionari ş.a. Puţin a lipsit să nu bage în afiş inclusiv Porunca a 5-a din Decalog! Numai că aşa de bine a croit viitorul, încît, votînd ca slugă a P.D.L.-ului, a băgat România în colaps: a votat legile criminale prin care le grăbeşte extincţia pensionarilor, prin care a umilit Armata activă şi de rezervă, prin care a periclitat securitatea naţională!

Ecce homo! Adică, pe româneşte, zici Cătălin Croitoru şi tragi apa; sau tragi o înjurătură, cum fac aproape toţi comentatorii interviului Iulianei Gătej, precum şi de la celelalte articole indicate aici, prin hyperlink-uri!

Am zăbovit mai mult asupra acestor două personaje politicianiste, deoarece ele sunt simptomatice pentru actualul Parlament produs de „uninominal“ şi pentru politica românească: Sorin Frunzăverde prin puterea malefică dobîndită prin accederea în structurile Puterii şi ale politicii, iar Cătălin Croitoru prin dimensiunea meschină pe care o reprezintă pe esplanada „sistemului ticăloşit“ (Băsescu dixit). Era necesar ca doar aceştia doi P.D.L.-işti de frunte să „spele putina“ în U.S.L. şi ar fi fost suficient pentru compromiterea uniunii – care, şi aşa, este o uniune contra-naturii sau, zis academic de chiar Traian Băsescu şi Sorin Frunzăverde, „conjuncturală“ – adică făcută din nevoia de a reacapara „ciolanul“ Puterii!

 

The Good – Cel Bun: Adrian Năstase

 

Dar ex-premierul social-democrat Adrian Năstase încearcă să scuze această turpitudine şi să-i dea o alură de „teorie“ politologică, pretinzînd că Frunzăverde nu ar fi – Doamne, fereşte! – un „traseist“ (în timp ce Radu Berceanu îl caracterizează drept „trădător“!), ci, în generozitatea, în bunătatea lui consideră ar fi vorba doar de „revenirea la o situaţie normală, de stabilitate“! I-auzi brîul! Ca sociolog, Adrian Năstase face o palidă încercare de a înfrumuseţa realitatea, care este, totuşi, hîdă – nu doar politic, ci şi sub aspect economic, social, spiritual; fireşte, din cauza exclusivă a politicului! Dar, ca doctor în drept şi avocat, atestă că apelează doar la o chichiţă avocăţească pentru a contracara orice obiecţie privind compromiterea U.S.L. prin acceptarea invaziei de P.D.L.-işti: căci, evident, ştia din culisele politicii că va urma invazia de traseişti şi voia să-i accepte sub scuza că nu s-ar face decît reparaţia manevrelor dolozive ale Puterii – recte ale lui Traian Băsescu –, textual, că ar fi doar o „compensare pentru oamenii pe care Puterea i-a luat de la Opozitie, anterior“, căci Puterea le răpise bunătate de parlamentari, ducînd la apariţia unei excrescenţe parlamentare ca U.N.P.R., cu membri plecaţi îndeosebi de la P.S.D.! Şi era de aşteptat că şi ei să părăsească şandramaua P.D.L.-ului, revenind la P.S.D. Este de reţinut că, imediat după ofilirea P.D.L.-istă a lui Frunzăverde, d-na Ecaterina Andronescu l-a vizitat pe d-l Neculai Onţanu, în vederea pertractării revenirii în P.S.D.

Deci, aplicînd principiul machiavelic „Scopul scuză mijloacele“, d-l dr. în drept Adrian Năstase pregătea opinia publică în vederea acceptării ca fiind morală revenirea la matcă a U.N.P.R.-iştilor evadaţi din P.S.D; ar avea şi o acoperire plauzibilă dacă şi „Protănacul“ ar reveni în partid. Scopul îl definise clar Năstase: „Sigur că există rezerve la nivel de principiu, dar obiectivul e de a câştiga alegerile, după o perioadă în care actuala Putere va folosi orice mijloace pentru a lua oameni de la noi. Încercăm să mergem înapoi spre zona de stabilitate adusă de votul anterior“.

Indiferent de manevrele şi explicaţiile politicianiste apărute, à la Adrian Năstase, cleptocraţia se reface şi se menţine din mers, iar asta înseamnă „stabilitate“ în optica liderilor ei. Evident, aşa este, dar este vorba de menţinerea establishment-ului, adică a stabilităţii convenabile cleptocraţiei – care jefuieşte de 22 de ani România –, fie că indivizii care o compun, în cea mai mare parte mereu aceiaşi, se autodenumesc „social-democraţi“, „liberali“, liberal-moharhişti“ sau altă denumire pompoasă, dar găunoasă, demagogică! Să ne reamintim că şi în timpul guvernării P.S.D.-iste, sloganul de ordine pentru a dezavua grevele profesorilor, medicilor, mitingurile pensionarilor etc. era tot acesta: nevoia de stabilitate, de „linişte“ – liniştea necesară hoţilor să fure în voie!

În esenţă, prin migrarea unor membri ai „ciumei portocalii“ în U.S.L. – fie ei importanţi, „de mare calibru“, cum îl apreciază Crin Antonescu pe ofilitul Frunzăverde, fie poltroni, ignobili şi insignifianţi ca Cătălin Croitoru – se anulează firava aură de luptătoare pentru dreptate cu care se drapa U.S.L. şi îşi va pierde şi creditul pe care-l avea pînă acum – oricum, mult mai mic decît atestă sondajele făcute la comandă. De aceea, în Mesajul din 29 martie a.c., intitulat „Ori SCMD, ori Băsescu“, colonelul (r.) Mircea Dogaru, preşedintele S.C.M.D., „atrage, în mod serios, atenţia că fugarii, în ceasul al XII-lea din P.D.L., nu trebuie primiţi ca eroi în Opoziţie. Locul lor este acela de inculpaţi în justiţie“. Tot în acest Mesaj se precizează că S.C.M.D., care este forţa organizatorică a Consiliului Naţional al Societăţii Civile (C.N.S.C.) – care poate reprezenta o masă de vot de circa 1.800.000 de alegatori – „a negociat, deja, cu cei trei copreşedinţi ai U.S.L., încheierea unui Contract social, prin care viitoarea guvernare să se angajeze să abroge toate legile criminale ale regimului Băsescu“ – cu prioritate Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii, Legea nr. 119/2010 a sistemului unic de salarizare şi Legea nr. 329/2009 privind interzicerea cumulului pensiei cu salariul. Dar trebuie să atrag atenţia Consiliului Director şi membrilor S.C.M.D., precum şi ong-urilor componente ale C.N.S.C. că, prin infestarea Uniunii Social Liberale cu mutanţii „doctrinari“ dezertori din P.D.L., componenţa acesteia s-a modificat şi, implicit, credibilitatea şi moralitatea ei s-au diminuat exponenţial din cauza atît a traseismului ca subterfugiu pentru a scăpa de răspunderea morală, politică şi, mai ales, penală, cît şi a calităţii execrabile a dezertorilor. Ca atare, Contractul social, care avea, deja, o valoare îndoielnică, s-a putea să nu valoreze, în actuala configuraţie partinică mutantă a U.S.L., nici cît hîrtia pe care au semnat cei trei copreşedinţi ai U.S.L.! Şi, deci, S.C.M.D. şi C.N.S.C. trebuie să aibă o rezervă de forţă de presiune asupra noilor guvernanţi pentru a-şi ţine de promisiunile – fiindcă, pînă acum nu au dovedit că au cuvînt.

Prima concluzie. U.S.L. reuneşte formaţiunile contradictorii: P.S.D., partid „socialist“, republican şi, chipurile „de stînga“ – deci antimonarhist din premise –, P.N.L., partid de dreapta şi „liberal-monarhist“ (deci contradictoriu atît în sine, cît şi cu ceilalţi) şi P.C., partid-parazit, traseist, care se lipeşte de partidul cu cele mai mari şanse de a (re)intra în Parlament, fost P.U.R., „social-liberal“, năpîrlit în contrariul său, „conservator“, deşi nu se ştie ce „conservă“ acum, după ce fusese „social-liberal“ – noţiune opusă conservatorismului! Prin infiltrarea trădătorilor din P.D.L., U.S.L. se contaminează de „ciuma portocalie“, pe care, cu mare vigoare partinică, U.S.L. o condamna clamoros pînă la manevra Frunzăverde. Prin şulfăria Frunzăverde se repetă – avînd aceeaşi sorginte – deplasarea perfidă, din 1992, a P.D.-F.D.S.N. spre „dreapta“. P.D.-F.D.S.N., devenit P.D.-ul lui Petre Roman, P.D.-ul lui Traian Băsescu, apoi, P.D.L.-ul lui Emil Boc-Sorin Frunzăverde-Marko Bela-Mihai-Răzvan Ungureanu, manevrat de Traian Băsescu, a devenit partid de „dreapta“, repet, spre a se infiltra în C.D.R. şi a-şi proteja colegii din F.S.N. cu care făcuseră „Revoluţia“. De altfel, am uitat să precizez că Cătălin Croitoru are, şi el, certificat de „revoluţionar cu merite deosebite“! Iată cum P.D.L.-iştii „revoluţionari“ revin la matcă, adică refac, cu „merite“ şi cu „minte lucidă“, cleptocraţia, pentru a se apăra unii pe alţii şi a se menţine la Putere!

O veritabilă mizerie politică, după cum clama, spontan, lozinca din Piaţa Universităţii, „P.D.L. şi U.S.L. aceeaşi mizerie!“ Adică P.D.L. şi U.S.L. se interpenetrează, reconstituindu-se cleptocraţia! Cam ca în filmul Terminator II, unde robotul, după ce fusese topit de căldură, îşi reconfigura matricea malefică, exterminatoare, pe măsură ce picăturile de metal se aglutinau.

A doua concluzie. Nu mai votaţi cleptocraţia! Votaţi pe oricare alţii, dar nu pe aceştia care au mai fost la guvernare. Desigur, chiar în partidele care au guvernat există oameni valoroşi, care pot fi realeşi în Parlament, precum Valer Marian şi Ion Stan, de la P.S.D., dar trebuie căutaţi cu multă grijă. Atenţionările din 2008 ale presei prin „Listele candidaţilor pătaţi“ au fost insuficiente, aşa că trebuie găsite, urgent, mecanisme care să-i elimine pe aceştia de pe viitoarele liste de candidaţi. Dar, oricum, electoratul nu mai trebuie să-i realeagă pe cei care au fost în guvernele Tranziţiei criminale şi care au dus ţara în colaps, cei care şi-au făcut averi bătînd din palme, prin afaceri oneroase cu statul. Aceştia trebuie băgaţi, urgent, la puşcărie. Trebuie aleşi oricare alţii, cel puţin pentru a sparge clica cleptocraţiei postdecembriste.

A treia concluzie. Pentru a extirpa cleptocraţia, parcă tot mai bună ar fi o revoluţie autentică, a românilor, în propriul lor beneficiu. Pe lîngă alţi publicişti sau blogeri, chiar Victor Ponta a pronunţat, zilele trecute, propoziţia „Pe ăştia nu este suficient nici dacă-i împuşti!“ Vorbe fatidice care le-au provocat o criză existenţială Robertei Anastase şi coechipierului ei Sever Voinescu-Cotoi, „experţi“ în numărarea voturilor la Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii – „votată“ în Parlament prin scamatoria celor doi, motiv pentru care Victor Ponta le dresase dosarul penal cunoscut, finalizat, desigur, prin N.U.P, fiindcă sunt oamenii Puterii, pe care nu-i poţi băga la gherlă. Evident, Victor Ponta a făcut o figură de stil, o hiperbolă, oarecum, deoarece, ca fost procuror, a avut pistolet în dotare şi ştie că, în ultima vreme, muniţia s-a scumpit foarte mult şi, apoi, ar fi risipă de cartuşe: mai ieftină ar fi spînzurătoarea şi, mai eficientă imagologic, tragerea în ţeapă; fiindcă brazii nu au fost tăiaţi toţi de Attila Verestoy! Dar şi aşa ar scăpa prea uşor, căci ăştia „merită“ o pedeapsă mai mare: puşcăria pe viaţă în minele de uraniu şi confiscarea totală a averii pînă la al şaptelea neam!

Numai că, iată, Adrian Năstase, fiindcă este jurist şcolit şi pragmatic, a găsit, ca să-i scape de puşcărie pe „ăştia“, o metodă căreia vrea să-i dea şi o glazură „teoretică“: evaziunea politică prin acceptarea scursurilor din P.D.L. în U.S.L.! Este o formă de aplicare a principiului „conservării materiei“: „Nimic nu se pierde, ci totul se transformă“: din inamic P.D.L.-ist puşcăriabil în coleg U.S.L.-ist reevaluat!

Quousque tandem, Adrian Nastase, abutere patientia nostra?

30 aprilie 2012

 

 

Popularity: 2% [?]

Cu Ştefan Andrei despre comunismul românesc

 

Autor: Silvia Jinga (Mihigan, USA)

 

Inspirată a fost ideea Laviniei Betea de a angaja un dialog pe câteva sute de pagini cu Ştefan Andrei despre culisele politice ale istoriei  României din ultima jumâtate de secol, cu  evaluări şi critici la adresa dictaturii postbelice. Cartea substanţială I se spunea Machiavelli (Ed. Adevărul Holding, 2011) face pentru noi transparentă viaţa complicată de la vârful puterii, plonjând dincolo de limbajul de lemn al documentelor de partid în viaţa reală, necunoscută nouă, a liderilor din aparatul conducerii superioare.

Ştefan Andrei a fost membru al Secretariatului CC PCR (1972-1978), şef al Secţiei Relaţii Externe al CC PCR (1977) şi ministru al Afacerilor Externe (1978-1985). Din funcţia de viceprim-ministru al Guvernului (1987-1989) a dirijat comerţul exterior şi plata integrală a datoriei externe în martie 1989. Intervievatul posedă o vastă şi preţioasă informaţie neînregistrată nicăieri, nici în stenograme, nici în notele informative ale Comitetului Politic Executiv, nici, fireşte, în stereotipia exasperantă a documentelor de la congresele partidului, care toate semănau între ele, atingându-l prea puţin pe omul de rând. Ştefan Andrei ştie atât de multe despre resorturile ascunse ale celor care au fost la cârma ţării din 1945 până în 1989, despre loviturile sub centură date de cei aflaţi în vârful piramidei, despre luptele intestine puţin cunoscute de noi, despre relaţiile personale ale celor care s-au intersectat în lumea apăsătoare a guvernărilor comuniste. Pe bună dreptate, observă Ştefan  Andrei: „Nu-i aşa că ştiu lucruri interesante, n-aş vrea să trec cu ele pe lumea cealaltă”.(p. 40) În altă parte ne avertizează că „aceste discuţii nu se vor găsi niciodată în arhive, nici nu pot fi presupuse de cineva”. (p. 134) Este comunicarea orală în genul acelor O seamă de cuvinte ale lui Neculce, scene şi replici scrise în memoria actorilor unui moment istoric.

După terminarea cărţii ţi se pare că ai asistat la o saga cu personaje bine conturate prin replici şi situaţii pe care Ştefan Andrei le-a experimentat în vălmăşagul zilnic sau i s-au comunicat de diferite surse. În adolescenţă a câştigat al doilea după Labiş un premiul naţional la un concurs de literatură pe ţară şi, deşi a urmat cursurile Politehnice (1954-1960), pasiunea pentru lectură nu l-a părăsit niciodată. Ministrul de Externe al României din perioada mai sus menţionată a fost cu adevărat un om cultivat, cu prietenii în lumea literară şi artistică datorate şi soţiei lui, actriţa Violeta Andrei. El a adus incontestabil un orizont mult mai larg în atmosfera sufocantă mai ales după 1980 impusă de familia Ceauşescu. Împreună cu Dumitru Popescu şi Cornel Burtică ei au format tripleta intelectualilor, care, în perioada de început a domniei lui Ceuaşescu, îşi puseseră în gând să-l culturalizeze, traducându-i şi rezumându-i cărţi pentru a-l ţine la curent cu doctrina socialistă a momentului şi în general cu curentele de opinie din străinătate. Să precizăm că Lavinia Betea, aduce, la rândul ei, o contribuţie deosebită la susţinerea dialogului cu Ştefan Andrei prin comentarii la obiect rezultate din  cercetarea temeinică a comunismului în varianta românească.

Biografia profesională a lui Ştefan Andrei se identifică în timp cu perioada cuprinsă între 1951, când intră redactor pentru doar câteva luni la Scânteia Tineretului, şi 1989, când s-a prăbuşit familia Ceauşescu.  Ca mulţi inşi „cu origine sănătoasă”, adică proveniţi din familii muncitoreşti sau de ţărani săraci, Ştefan Andrei în 1950 crede în idealurile partidului şi e convins că „are loc o operă de scoatere a României din înapoiere” (p. 28). În satul lui Podari (jud. Dolj) treizeci şi trei la sută dintre oameni erau analfabeţi şi atât de săraci încât mergeau pe jos opt km până la Craiova, ca să nu cheltuiască pentru un bilet de tren. Ţăranii lucrau mai pe nimica la doi moşieri, care nici ei măcar nu trăiau în cine ştie ce lux sau confort. Plecând de la acest nivel de sărăcie ne imaginăm că adolescentul a fost impresionat de salariul de şaptesprezece mii de lei, pe care îl câştiga ca redactor, pentru că salariul mediu era de o mie cinci sute până la două mii de lei. Totuşi banul nu-l fură, se rupe de presă şi urmează ingineria hidrotenică pentru că era vremea construirii marelor baraje şi hidrocentrale. Nu s-a dat în lături să locuiască în barăci, despre care spune că erau decente, şi şi-a profesat o vreme meseria, împletind-o cu activismul politic la UTM, secţia relaţii externe. Ce vreau să subliniez este că Ştefan Andrei, aşa cum reiese din relatarea lui, nu a fost un ahtiat după privilegii, ci mai mult un pasionat al lucrului bine făcut, iar politica externă a României într-o periodă a ei de graţie (1970-1980) a găsit în el un om de vocaţie. N-a fost printre puternicii zilei, dar s-a învârtit mereu printre ei, reuşind să adune informaţii inestimabile despre viaţa  la vârful nomenclaturii cu tensiunile ei, cu anecdoticul ei, cu  conflictele ei inevitabile între indivizi cu firi mai mult sau mai puţin umorale, încorsetaţi în tiparele unei gândiri dogmatice precum ideologia comunistă. 

Trei sunt personalităţile care se reliefează din relatarea lui Ştefan Andrei:  Gheorghiu-Dej, Maurer şi bineînţeles Ceauşescu. Să adaugăm şi numele Elenei Ceauşescu care-i stârneşte întotdeauna dezaprobarea şi chiar repulsia, mereu disimulate. Între aceste repere foiesc zeci de nume ale celor care au gravitat în jurul celor trei. Vremea lui Dej nu a fost dintre cele mai atrăgătoare, dacă ne gândim că a început după o execuţie, cea a lui Ion Antonescu, al cărui patriotism nu poate fi pus nicidecum la îndoială. Aflăm ce credea Dej despre Antonescu în 1964 la aniversarea a douăzeci de ani de la insurecţie. A respins de două ori pasajul despre Antonescu din raportul pe care i l-au scris Leonte Răutu şi Ştefan Voitec. Când aceştia au întrebat dacă nu au fost destul de combativi Dej le-a răspuns: „Nu, alta-i situaţia din 1940. Ne luaseră ruşii Basarabia şi Bucovina de Nord. Maghiarii ne luaseră partea de nord şi de vest şi ajunseseră până la Braşov. Luaseră bulgarii Cadrilaterul. Liberalii şi ţărăniştii s-au ascuns, social-democraţii ştiţi cum erau, noi, comuniştii, vai de mama noastră! Şi ţara putea să dispară. Atunci s-a găsit un om – Antonescu. Şi-a asumat el puterea. A făcut greşeli, dar în momentul acela a fost singurul care şi-a asumat răspunderea. Şi să lăsăm istoricii şi pe copiii noştri să judece ei mai bine ce-a fost atunci. Dar nu-mi puneţi mie în gură chestiile astea cu Antonescu” (p. 193). Descrierea momentului a auzit-o Ştefan Andrei de la Ştefan Voicu la Moscova în 1969. Două idei l-au preocupat pe Dej sau mai precis binomul Dej-Maurer:  cum să desovietizeze ţara care în 1950 era năpădită de agenţi sovietici, în special evrei în slujba Cominternului şi cum să reconecteze România la circuitul lumii din afară, căci armatele sovietice ne băgaseră într-o văgăună. Desigur Dej nu putea schimba, nici nu dorea să schimbe modelul economic sovietic de colectivizare a agriculturii şi industrailizare forţată, pe care ţara trebuia să-l urmeze. După evadarea de la Tg. Jiu în 1944 Dej i-ar fi spus lui Maurer: „O să scăpăm de nemţi, dar nu ştiu cât timp ne trebuie ca să scăpăm de ruşi.” (p. 100)

Cine raporta la Moscova în anii ’50? Erau destui: Ana Pauker, Ghizela Vass, Sorin Toma, Chivu Stoica, Valter Roman, Leonte Răutu, C-tin Pârvulescu. Al. Moghioroş, Al. Drăghici, Miron Constantinescu. Iosif Chişinevschi, Al. Bârlădeanu, cu siguranţă şi Emil Bodnăraş şi alţii. În redacţia Scânteii Tineretului şaptezeci şi cinci la sută erau evrei, băieţi deştepţi, nu-i vorba, observă Ştefan Andrei. Prima epurare vine la Plenara din 1952 când sunt excluşi din partid deviaţioniştii printre care şi Vasile Luca, decedat în penitenciarul de la Aiud în 1963. Apoi, la plenara din iunie 1958 Dej îndepărtează grupul foştilor ilegalişti care îl acuzau de abandonarea idealurilor comuniste, îndepărtarea de mase şi marginalizarea foştilor militanţi. Luptele interne de partid continuă şi odată cu ele şi epurările. Este epoca neagră a arestărilor masive după Revoluţia din Ungaria în 1956. Studenţii din capitală de la facultăţile de filozofie şi medicină cer scoaterea limbii ruse din şcoli şi universităţi şi racordarea din nou a României la cultura Occidentului. O parte din protestatari sunt arestaţi. Între ei şi viitorul prozator Alexandru Ivasiuc, reabilitat în timpul lui Ceauşescu. Ştefan Andrei nu aminteşte nimic de experimentul de la Piteşti. Dacă erai etichetat cu „uneltire contra ordinii sociale” erai destinat întemniţării. Intelectuali de marcă au căzut în ghiarele acestei barbarii. Vasile Voiculescu (1884-1963) este condamnat la cinci ani închisoare în procesul „Rugului aprins”, Păstorel Teodoreanu (1894-1964), ale cărui epigrame satirice anticomuniste circulau în vremea aceea, este trimis la Jilava în 1959 pentru şase ani. În 1960 are loc procesul de condamnare a intelectualilor din lotul Noica-Pillat. Ţărani consideraţi chiaburi, preoţi greco-catolici, cei care se împotriveau colectivizării erau cu toţii trimişi la Canal sau prin cele mai faimoase închisori. Privită din această perspectivă, vremea lui Dej este una tragică, a represiunii şi instalării terorii roşii. Dar Ştefan Andrei nu vrea să vadă cruzimea etapei, ci se interesează în primul rând de liniile de forţă ale conducerii lui Gheorghiu-Dej şi mai puţin de acţiunile criminale îndreptate împotriva gândirii libere şi proprietăţii private de orice fel. Fără îndoială a fost o vreme de urgie neagră în România acelor ani. Frisonul arestărilor circulă pretutindeni. Pe Ştefan Andrei aceste aspecte îl interesează însă prea puţin.

Să ne uităm însă înspre direcţia realizărilor lui Dej. Pe lângă eliminarea adversarilor lui politici a avut în vedere desovietizarea aparatului de partid. A început să sugereze colaboratorilor lui să se cam despartă de soţiile lor, femei sovietice sau evreice. Nu s-a dat în lături nici de la înscenări, cum a fost cea legată de Florica Bodnăraş (evreică unguroaică) care se antrenase în aventuri extraconjugale. Aducându-i probe, l-a despărţit pe Bodnăraş, care s-a scârbit pentru toată viaţa şi nu s-a mai căsătorit niciodată. Tot aşa l-a despărţit pe Chivu Stoica. Dej avea de asemenea în coasta lui pe Emil Bodnăraş, care îl reclama întruna la ruşi că nu aplică indicaţiile lor. La ziua de naştere a lui Bodnăraş în 1957, ţinută la vila lui din Mangalia pe drum Dej s-a oprit cu suita, între care şi sărbătoritul, la un restaurant şi i-a tras acestuia un perdaf, ameninţându-l că-l exclude din partid dacă nu se potoleşte cu turnătoria la sovietici. În 1956 Dej trimite emisari în Marea Britanie ca să pregătească eliberarea de trupele sovietice staţionate în România. Larry Watts în cartea sa Fereşte-mă Doamne de priteni arată că în iulie 1963 Dej i-a trimis lui JF Kennedy un mesaj în acelaşi sens, la care preşedintele american i-a răspuns că SUA „sunt dispuse să susţină decizia României de a urma o cale independentă.” (Lavinia Betea, op. cit. p. 202)

Ştefan Andrei îşi exprimă admiraţia pentru abilitatea lui Dej de a face o cotitură istorică pentru România în acel moment: „Gheorghiu-Dej a fost un maestru. Cum a reuşit el să obţină plecarea trupelor sovietice din România în 1958, cum a reuşit să ajungă la Declaraţia de independenţă, la schimbarea poziţiei faţă de Jugoslavia, la deschiderea spre America…” (p. 202). Şi tot în timpul lui Dej datorită ideii lui Maurer România a iniţiat o politică de apropiere de China, continuată îndeaproape şi amplificată în era Ceauşescu.

Ca persoană, Dej pare a fi un viveur, ca şi prietenul lui Maurer cu care „se cunoştea demult şi în multe feluri”, zice Andrei. Spre deosebire de proverbiala zgârcenie a Ceauşeştilor, Dej se purta galant şi ducea o viaţă nu tocmai după litera moralei proletare. Ne referim la legăturile lui cu actriţe ca Dina Cocea pe care i-a prezentat-o Maurer sau Elvira Godeanu, pentru care a făcut o adevărată pasiune. În 1957 când Naţionalul a făcut un turneu la Paris Elvira n-a primit paşaport să plece din cauza lui Dej, care se temea că amanta favorită va rămâne în Franţa, unde ştia el că se află un evreu bogat, care s-ar fi putut s-o tenteze să rămână. Dej a iniţiat concediile activiştilor în Europa Occidentală. În acea vreme nevestele activiştilor erau lăsate să meargă la Viena, să petreacă la Karlovy-Vari concediile. Dej vedea în aceste călătorii un prilej de lărgire a orizontului: „Măi, voi cunoaşteţi numai Moscova… Duceţi-vă şi voi cu familiile să vedeţi cum e în Vest. Ca să vedeţi exact ce spunem noi despre ei şi ce-i acolo” (p. 241). Din această remarcă reiese că Dej se îndoia de justeţea propadandei comuniste. Această generozitate a încetat total, observă Ştefan Andrei, după instalarea lui N. Ceauşescu la putere. După 1965 vânturările prin străinătate ale nomenclaturiştilor nu au mai fost permise, în afara misiunilor de servici. Că să nu mai vorbim că diurna de $6.00 zilnic a fost tăiată când soţia dictatorului a intrat pe rol.

Ceauşescu la început şi apoi soţia lui au impus un climat dogmatic, rigid şi frigid chiar şi în relaţiile cu nomenclatura de vârf. Contrastul dintre el şi Maurer care i-a fost o vreme sfetnic este imens. Maurer, avocat de formaţie culturală franceză era la el acasă în domeniul politic intern sau în cel extern. Şt. Andrei afirmă despre el că avea un orizont „planetar”. Fiind mai în vârstă şi având un prestigiu consolidat, Maurer nu s-a sfiit să-i spună lui Ceauşescu: „Dom’le prea facem sacrificii mari – 33% din venitul naţional pentru consum şi 67% pentru investiţii. Să dăm mai mult populaţiei, să mai lăsăm loc de făcut şi generaţiilor viitoare”. Iar Ceauşescu: „Nu. Dacă acuma nu facem atâta, în anul 2000 nu vom avea cutare…”, iar Maurer: „Dom’le, eu nu vreau să trăiesc până în anul 2000. Sunt în partea astalaltă de viaţă [eram în 1971]. Să mai facă şi fiu-meu ceva” (p.320). Nu s-au înţeles în privinţa aceasta şi a fost o dimensiune atât de importantă care poate ar fi schimbat soarta lui Ceauşescu în 1989. Cât despre conceptul societăţii de consum pe care Ceauşescu îl critica, Maurer a replicat în stilul lui buruienos: „Eu aş vrea să mor cu curul în sus într-o societate de consum.” (p. 320). Când Lina Ciobanu, care era ministru al Comerţului Interior s-a dus la ministrul agriculturii spunându-i: „Mai daţi-ne dom’le, ceva carne, că avem numai oase”, Securitatea l-a informat pe Ceauşescu. Chemând-o la el  Ceauşescu a ripostat: „Ce te-apuci să ceri carne? Tu la tine acasă, la Potcoava, de câte ori pe săptămână mâncai carne?” (p. 372). Dictatorul era inflexibil şi se purta primitiv mai ales în a treia perioadă a biografiei lui politice, pe care Şt. Andrei şi Lavinia Betea o pun sub semnul unei devieri mentale, a sclerozei, cu siguranţă. Maurer nu s-a ferit să spună adevărul când Elena Ceauşescu a intrat în CC. În acelaşi stil frust el a dat un avertisment de ce-o să urmeze: „Aţi ales-o pe asta, să vedeţi ce-o să vă facă” (p. 122) şi a profeţit exact ce s-a întâmplat.

II

La numirea lui N. Ceauşescu ca succesor după moartea lui Dej au concurat mai mulţi factori. În orice caz nu el era desemnatul de către Dej, ci Gheorghe Apostol. Primul care a luat cuvântul a fost N. Ceuaşescu, al doilea om în ierarhie, răspunzând de organizatoric. Cel care s-a opus alegerii imediate a lui Gh. Apostol a fost Alexandru Drăghici, tovarăş de închisoare cu Ceuaşescu. Maurer afirmă că prin această amânare, balanţa a înclinat în favoarea lui Ceauşescu. Dar şi el Maurer a avut un rol important în alegerea lui Ceauşescu. Ca să-şi exprime gratitudinea, cum nu-i era în fire, Ceauşescu i-a aprobat lui Maurer plecarea în 1966 în Elveţia la Montreux pentru tratament şi relaxare. Să ne amintim că din 1965 nimeni dintre înalţii demnitari comunişti nu mai aveau voie să plece în străinătate în concedii. Nu la fel de recunoscător a fost Ceuaşescu faţă de prietenul Drăghici, pe care când a avut prilejul l-a luxat. Îndepărtarea acestuia a venit în 1968, când dictatorul a dat mai multe lovituri celor pe care i-a considerat incomozi, netezindu-şi calea. Şi unul dintre aceştia a fost Drăghici, fostul prieten pe care l-a alungat de la Interne şi l-a pus director de IAS. Ceauşescu, zice Şt. Andrei, avea o „inteligenţă periculoasă” şi continuă deloc măgulitor: „Am cunoscut zeci de şefi de guverne, am cunoscut toate vârfurile mişcării comuniste internaţionale, dar n-am întâlnit un mai mare manipulator ca el.” (p. 137). Cazul Drăghici e tipic. I-a luat Internele, făcându-l să creadă că i-a dat un loc mai bun. În carte se citează alte şi alte exemple în acest sens. Ceauşescu s-a grăbit să se debaraseze de Drăghici pentru că acesta vorbea de la egal la egal şi avea opinii. În final nu s-a sfiit să-i spună: „Tu vorbeşti de amestecul nevestelor în politică, tu care stai cu grumazul sub pantoful Lenuţei?” (p. 134).

În judecarea personalităţii lui Ceauşescu, greşim, zice Andrei, dacă o tratăm otova de la venirea la putere până la sfârşitul lui cumplit. Înainte de preluarea puterii Ceauşescu era dogmatic, rigid, ranchiunos, persistent. La plenara din 1957 de excludere a ilegaliştilor adversari ai lui Dej a fost cel mai virulent critic. S-a prezentat în faţa lui Dej ca un soldat loial, câştigându-i încrederea. Să nu uităm că a făcut şi el concesii presiunii sovietice între 1954-1958, când a susţinut cuvântări obediente faţă de Moscova, pe care le-a dezavuat ulterior. După 1965 Ceauşescu se prezintă dornic de inovaţie, de deschidere în politica internă şi internaţională, curios să cunoscă lumea şi să se implice foarte activ ca mediator al principalelor conflicte, mai ales în cel din Orientul Mijlociu. În acelaşi timp, şi aici Dej a avut dreptate să se încreadă în el, Ceauşescu a continuat lupta pentru consolidarea independenţei faţă de Moscova în spiritul Declaraţiei din 1964. 1965-1973 este perioada pe care Şt. Andrei o consideră „ieşirea din găoace” şi afirmarea României în planul comerţului exterior, al multiplicării relaţiilor cu partidele comuniste din ţările capitaliste, cu lumea a treia, cu China, cu ţările din America Latină. În 1966 la congresul al XXIII-lea al PCUS, la Moscova, când a fost lansarea lui Ceauşescu ca lider, Ştefan Andrei i-a aranjat întâlnirea cu 35 dintre delegaţiile sosite la congres. Şi Ceauşescu pe toţi îi invită în România. Aşa se face că la Congresul al XI-lea al PCR au fost prezente 143 de delegaţii. Se înmulesc numărul vizitelor lui Ceauşescu peste hotare, însoţit de Ştefan Andrei pentru asigurarea de surse de materii prime, pieţe de desfacere a mărfurilor româneşti şi pentru construirea de obiective industriale în alte ţări ale lumii. În 1980 lucrau circa 11.000 de români în Libia, la construirea de rafinării, şosele, sisteme de irigaţii. În Iordania, Siria s-au ridicat uzine chimce, fabrici de ciment etc. Între 1960-1980 România a fost pe locul doi în lume la exportul de utilaj de forjat şi rafinării. Este o perioadă efervescentă în care personalitatea şi competenţa lui Ştefan Andrei a jucat un rol deosebit, chiar dacă orgoliosul Ceuaşescu este parcimonios în a-şi exprima aprecierea faţă de acest preţios colaborator. Este o perioadă evocată în carte cu mândrie justificată. Da, România are acum merite recunoscute de SUA, de China, de Israel, de ţările arabe. În octombrie 1965 Maurer sugerează ambasadorului american la Bucureşti că SUA ar trebui să se orienteze spre China, fiind mult mai puţin agresivă şi mai de încredere decât Uniunea Sovietică. Preşedintele Johnson a adus primul în discuţie folosirea serviciilor României în definitivarea păcii dintre Washington şi Hanoi (Vietnam, n.r.). Nixon a vizitat România în august 1969 deoarece a recunoscut contribuţia ţării noastre în netezirea deschiderii Americii spre China. În 1973 ne vizitează Gerald Ford ca să marcheze bunele relaţii cu România. În 1971 datorită acestor relaţii noi cu America am obţinut în recompensă posibilitatea de a achiziţiona tehnică de vârf în prelucrarea petrolului, trei avioane comerciale Boeing, 12 tipuri de armament şi ni s-a acordat clauza naţiunii celei mai favorizate.  Consultându-se doar între ei doi, Ceuaşescu şi soţia au renunţat la clauză în 1989 deoarece nu le-a convenit mesajul lui Reagan, adus de un consilier de la Departamentul de Stat, pentru că ridica problema drepturilor omului în România, a nivelului de trai al populaţiei etc. 

Revenind însă la perioada progresistă a lui Ceauşescu trebuie să amintim de vizita lui în Cehoslovacia înainte de declanşarea Primăverii de la Praga, vizită în care Dubcek a fost avertizat de posibila invazie  sovietică, despre care Ceauşescu aflase de la serviciile româneşti de informaţii. Cuvântarea lui din vara lui 1968 în sensul ralierii la cauza cehilor a fost un punct culminant în politica externă a României şi în atitudinea lui Ceauşescu. Ştefan Andrei a participat la întâlnirea cu Dubcek şi subliniază îndemnul spre prudenţă adresat autorităţilor cehoslovace de către preşedintele român. În august 1977 Ceauşescu se întreine opt ore cu Begin la Bucureşti pentru a-l convinge să se întâlnească cu Sadat, ceea ce s-a şi întâmplat la Ierusalim. În timpul războiului de şapte zile dintre Israel şi Egipt Bucureştiul n-a furnizat armament părţilor în dispută şi nu a permis avioanelor sovietice să survoleze România în drumul lor spre Egipt. Sovieticii au fost foarte furioşi. În 1978 în timpul vizitei sale la Bucureşti, Preşedintele Carter a subliniat că mai mult decât orice lider Ceauşescu a contribuit la obţinerea păcii între părţile beligerante. România a vorbit pentru prima oară de necesitatea creării statului palestinian alături de cel israelian şi nu a întrerupt relaţiile cu Israelul, aşa cum au făcut-o în acel timp toate ţările participante la Tratatul de la Varşovia. Motiv pentru care România pentru disidenţa ei a fost intimidată şi chiar pedepsită de către ruşi prin întreruperea temporară a aprovizionării cu materii prime. 

Cât privesc relaţiile cu Uniunea Sovietică, să amintim că Ceauşescu nu s-a sfiit să îi explice lui Brejnev, în mai multe rânduri, că nu avem pretenţii teritoriale, dar că adevărul istoric despre Basarabia nu poate fi măsluit. În 1812 Basarabia a fost anexată de Rusia, dar este teritoriu românesc, iar limba care se vorbeşte acolo nu e moldovenească, ci românească. Această poziţie îl deranja pe Brejnev întotdeauna. Toate celelalte aspecte ale politicii externe de independenţă faţă de Moscova au fost ca sarea în ochi pentru sovietici şi de aceea România a fost ostracizată în cadrul Tratatului de la Varşovia, calomniată nu o dată. De pildă, după vizita românilor din 1971 în China, Brejnev îşi pierde răbdarea şi trece la o campanie ostilă împotriva României cu Ungaria în avantgardă. La o întâlnire din Crimeea prin anii 1973-1974 cu o prefăcătorie nemaipomenită Brejnev îi declară lui Ceauşescu că eventualitatea unei intervenţii sovietice în România este exclusă deoarece: „Ei cum îţi închipui, tovarăşe Ceauşescu, să se împuşte doi oameni cu carnete roşii de comunist în buzunar…?” ( p. 109).

După 1973 atitudinea şi gândirea lui Ceauşescu pare regresivă. Parcurge o întoarcere spre dogmatismul, intransigenţa şi rigiditatea începuturilor. Începe să fredoneze tot mai des cântecele de la Doftana şi îl cuprinde nostalgia anilor de ilegalitate, când de fapt el trebuia să se racordeze la pulsul nou al vremii care descoperea forţa computerelor şi a electronicii. Nici nu vrea să audă de ele şi se cantonează obstinat pe ideea plăţii datoriei externe cu orice preţ, chiar cu preţul infometării întregii populaţii. Conduce ca un despot absolut. Se poartă ca şi cum ţara e feuda lui. Se duce pe teren şi arată ce clădiri trebuie dărâmate, ce biserici trebuie rase, unde trebuie să se ridice vreo nouă fabrică. O promovează în CC pe Elena Ceauşescu, care se dovedeşte a fi o adevărată pacoste pe biata ţară. Strânge şurubul din ce în ce mai insuportabil, îşi aduce nevasta să-l păzească de parcă sovieticii ar fi intenţionat să-l debarce, amplifică propaganda ca să le demonstreze cât e de iubit de popor. „Nebunia pământului”, exclamă Ştefan Andrei. Când i se spune că oamenii mor de frig în apartamente povesteşte cum tatăl său Andruţa i-a lăsat fără lemne într-o iarnă pentru că ei consumaseră mai mult decât prevăzuse bătrânul. Şi s-au descurcat ei. Aşa s-or descurca şi românii că sunt inventivi. Acestea sunt raţionamente de om extrem de mărginit. Se înfurie într-o vizită la Jivkov în Bulgaria în 1972, când acesta îi spune că e bine să cointereseze oamenii şi să le ofere şi stimulente nu doar sancţiuni, că nu e bine să cauzeze mari tensiuni sociale. Despoţilor nici prin gând nu le trecea aşa ceva. Când Elena Ceauşescu l-a numit pe Gigea ministru de finanţe îi cere să se gândească la metodele de a lua „cât mai mulţi bani de la populaţie” (p. 441). Zice Şt. Andrei: „toată viaţa lor au fost zgârciţi, era o nenorocire… Îşi mâncau de sub unghii.” (p. 277). Întâmplarea cu televizorul oferit de Jivkov cadou lui Şt. Andrei pentru că era ziua lui de naştere este penibilă. Ceuaşeştii nu l-au felicitat şi nu-l felicitau în general când era ziua lui de naştere. Observau străinii, dar nu ei. Şt. Andrei a primit deci televizorul cadou şi la întoarcerea delegaţiei acasă Elena Ceauşescu a luat televizorul şi a ordonat să fie pus într-o casă de oaspeţi că o să se ducă el Şt. Andrei pe acolo. Ceauşeştii înşişi spre bătrâneţe mâncau frugal şi îi critică pe activiştii supraponderali pe care-i întâlneau în cale. Probabil vroiau să impună întregii ţări modelul lor. Lui îi plăcea să bea ţuică sau coniac Courvoisier, pe care îl recomandase Maurer. Când bea puţin se mai înveselea şi el că în rest era un singuratic şi taciturn, spre deosebire de Dej căruia îi plăcea să povestească.

Proprietatea privată îl terifia pe Ceuşescu. Vroia să desfiinţeze în această perioadă orice bucăţică de sector necooperativizat, cum se întâmpla să fie în regiunile deluroase. A ordonat să dispară grădinile pe care unii bucureşteni le împrovizaseră pe dealuri necultivate în afara oraşului, de teamă să nu se prăsească în România proprietatea privată. Gândirea lui devenise atât de închistată încât trebuie să ne imaginăm ce greu i-a fost să priceapă ce vrea Gorbaciov de la el cu perestroika lui cu tot. Ceauşescu era incapabil să mai incorporeze elemente noi în gândirea lui. Se osificase. Acum, observă Andrei, el practică o dictatură a proletariatului neîngrădită de nici o lege, o dictatură a dezvoltării de dragul dezvoltării, văzând popoare şi nu oameni cu grijile şi nevoile lor.  Şi ca şi când Jivkov ar fi fost profet când l-a atenţionat pe Ceuşescu că nu e bine să împingă austeritatea nivelului de trai atât de departe, iată-l pe dictatorul român confruntat cu greva de pe Valea Jiului întâi şi apoi cea de la Braşov. Despre prima Ceauşescu nu a discutat în Comitetul Politic Executiv, la a doua s-a referit însă. Considerând conducerea sa infailibilă, l-a criticat pe Postelnicu că nu a intervenit miliţia şi că nu s-au folosit armele de foc. „Adică nu se făcuse, comentează Şt. Andrei, ce s-a făcut în decembrie 1989.” (p. 366). I-a pedepsit pe grevişti, despărţindu-i de familii şi mutându-i cu domiciliul forţat. Caracterul reacţionar al guvernării Ceauşescu în a treia perioadă nu mai trebuie demonstrat după aceste fapte.

Nu era deloc simplu să lucrezi cu Ceauşescu, după cum înţelegem din relatările lui Şt. Andrei. Dictatorul era impulsiv şi capricios. Ca să obţină o aprobare de la el se ducea după somnul de amiază pe care Ceauşescu îl lua după ora prânzului. Când se scula din somn nu era uşor abordabil, dar după o partidă de şah în care Andrei îl lăsa pe Ceuşescu să câştige, se putea face business în bune condiţii. Nu-i plăcea să fie învins la şah că se burzuluia. Atât era de subiectiv şi orgolios. Acelaşi lucru îl făcea Andrei în delegaţii. Jucau şah şi când se apropia decolarea avionului îi dădea ocazia să fie învingător, ca nu cumva la aterizare să fie Ceuaşescu bosumflat şi s-o arate gazdelor. Părerea mea este că Ştefan Andrei a avut o răbdare monumentală în relaţia cu Ceauşeştii, care erau firi umorale şi reacţionau nu de puţine ori primitiv. Ceauşescu înjura rar, dar ea drăcuia cât putea de mult şi avea comentarii vulgare la adresa femeilor frumoase sau de succes. În a treia perioadă stilul de lucru al lui Ceauşescu era pe segmente şi reflecta concentrarea puterii în mod absolut în mâna familiei prezidenţiale. Când se întorceau din misiune, Armata, Internele, Externele se prezentau pe rând la Ceauşescu şi îl informau numai pe el. Ceilalţi din Comitetul Politic Executiv stăteau la zece metri de locul discuţiei ca să nu poată auzi. Apoi Ceauşescu le relata ce consideră el că e necesar. În ultima vreme Elena Ceauşescu citea documentele primite şi nici nu i le mai arăta soţului ca să-l protejeze pentru că Tovarăşul era bolnav. Într-adevăr, Ceuaşescu nu mai avea mult de trăit. Diabetul îi atacase rinichii şi se plângea tot mai mult de oboseală teribilă. A început să facă insulină în 1988 în vizita din India. Sovieticii ştiau că situaţia bolii lui Ceauşescu era gravă.  „Începând de prin 1983-1984 nu se mai putea discuta cu Nicolae Ceauşescu, mărturiseşte Şt. Andrei, iar ea sărea ca o caţă.” (p. 342). Suspiciunea cuplului era atât de mare încât se temeau de colaboratorii apropiaţi. Nu le plăcea să-i vadă împreună, temându-se probabil de comploturi. Paranoia lor făcea ravagii. Când Zoia a plecat de acasă cu un iubit al ei, Elena Ceauşescu a împânzit cu microfoane Institutul de Matematică. Auzind ce discutau cercetătorii a desfiinţat institutul întreg. Şi câte alte abuzuri n-a făcut ea care răspundea de cultură, artă, ştiinţă în această etapă neagră din istoria noastră.

Ştefan Andrei a fost schimbat de la Externe în 1985 pentru că miniştrii de externe din diferite ţări începuseră să-l caute pe el şi rolul lui pozitiv fusese relevat din mai multe părţi ale lumii, ceea ce pe dictator l-a deranjat. S-a mai adăugat şi faptul că i-au cerut să divorţeze de Violeta ca să o ia în căsătorie pe Zoia, ceea ce pentru Şt. Andrei a fost inacceptabil. Când Lavinia Betea îl întreabă de ce n-a părăsit aparatul de partid în acest moment critic pentru el Şt. Andrei îi răspunde că era mai uşor să intri în nomenclatură decât să ieşi. Părăsirea nomenclaturii din proprie voinţă era sinonimă cu totala ostracizare. Uzura maximă a jobului îi cauzează primul infarct în 1983. Ştefan Andrei rămâne totuşi până la sfârşitul sfârşitului şi este arestat pe 12 ianuarie 1990 pentru doi ani jumătate, ca unul care făcuse parte dintre apropiaţii lui Ceauşescu. Foarte interesantă ni se pare ultima întrebare a Laviniei Betea: „Dacă ar fi după dv., ce epitaf v-ai alege?” şi răspunsul lui Ştefan Andrei cade foarte trist: „A prevăzut totul şi nu a putut evita nimic” (p. 457). Odată intrat în angrenajul monstruos al unei puteri care nu se conduce după forţa legii, ci după legea forţei rişti, în cele din urmă să fii strivit de ea.

În ciuda deteriorării relaţiei cu Ceauşeştii, fostul ministru de externe nu le poartă ranchiună. Simţim asta din reflecţia asupra asasinatului politic pe care îl respinge total. Ar fi vrut, deşi nu o spune, ca Ceauşeştii să fie trataţi cu mai mult respect şi să aibă soarta unor şefi de state din alte părţi ale lumii. În acest sens observă: „Am apreciat, în schimb, faptul că în unele state latino-americane, după o lovitură de stat, foştilor preşedinţi li se pune la dispoziţie un avion cu care să se deplaseze şi să se stabilească într-o altă ţară.” (p. 209). Împărtăşim întru totul această opinie. Nicolae Ceauşescu şi familia au fost umiliţi la modul absolut, plătindu-li-se înapoi pentru greşelile lor, dar uitându-se total de aspectele pozitive ale guvernării lui. Simulacrul de proces bazat pe ştirile eronate ale Europei Libere care a exagerat, vorbind de douăzeci de mii de morţi la Timişoara şi executarea soţilor Ceauşescu în ziua de Crăciun sunt crunte fapte care nu ne fac cinste. Şi cum se împacă alegerea zilei de Crăciun cu procesiunile religioase ulterioare la care a participat Ion Iliescu, ateul şcolit la Moscova convertit peste noapte la credinţă? Nu se împacă de loc. 

Înţelegem însă din cartea Laviniei Betea că actorii necesari loviturii de stat au fost aleşi de Moscova cum nu se poate mai bine dintre nomenclaturişti ca Ion Iliescu, marginalizaţi în timpul lui Ceauşescu şi de aceea resentimentari.

Ca unul care a contribuit la exportul produselor româneşti pe multe meridiane ale lumii, Ştefan Andrei contemplă cu suferinţă cum ne-am exportat după 1990 la preţ de fier vechi atâtea capacităţi industriale, cum specialişti de înaltă calificare pleacă în Occident şi SUA, cum s-a golit ţara de forţă de muncă, de vreme ce trei milioane de adulţi au părăsit-o. S-au cocoţat la conducere „un pâlc de intelectuali de competenţă şi valoare discutabile” (p. 419) şi, ce e mai grav, sunt repromovaţi cei cu stagii şi studii în Uniunea Sovietică ori urmaşii şi prietenii acestora. În acelaşi timp firmele private s-au constituit în cea mai mare parte printr-un furt din bugetul ţării şi din banii pentru care a asudat întreaga populaţie.

Am citit această carte cu cel mai mare interes, ca pe un roman în care realitatea se substituie ficţiunii, deşi de multe ori te freci la ochi şi te întrebi dacă întâmplările reale nu aparţin celei mai absurde ficţiuni. „Un roman” al unei întregi epoci care încă ne doare şi pentru a cărei înţelegere încă mai avem nevoie de timp şi detaşare. Aparatul ştiinţific al cărţii este de cel mai mare folos pentru cunoaşterea numeroselor detalii ce compun fresca extrem de bogată, de ramificată a informaţiilor. 

 

 

Popularity: 2% [?]

Defecalizarea Institutului Cultural Român

 

Autor: Ion Măldărescu

 

Privit la raze „X”, trupul poporului român abia dacă este o umbră; el nu are cheag, radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării:”

(Horia Roman Patapievici – Preşedintele Institutului Cultural Român)

Urmând tradiţia tatălui – zice-se, N.K.V.D.-ist şi GESTAPO-vist cu state de plată – neromânul, inamic declarat al românilor, a penetrat ani de zile o serie de structuri ale Statului Român. Actualul Preşedinte al României l-a uns, l-a re-uns şi l-a lipit cu super-glue de scaunul celui de-al doilea Minister de Externe al ţării, conferindu-i rang de Secretar de Stat cu salariu „neruşinat”. Fotoliul confortabil unde s-a cocoţat ca să-şi arunce veninul elitist, şi de unde tare n-ar vrea să se ridice, i-a permis să manevreze fonduri la care alte organizaţii nici n-au visat. Institutul Cultural Român (I.C.R.) Stockholm este laureat al premiului Bifrost, decernat de Organizaţia Nordică a Agenţilor Culturali Lesbian, Gay, Bisexual and Transgender (L.G.B.T.), pentru „contribuţii excepţionale la consolidarea relaţiei dintre comunitatea heterosexuală şi cea homosexuală”, pentru „încurajarea şi sprijinirea comunicării cu L.G.B.T. din România şi cea din Suedia, vizibile în mod special în proiectul său de colaborare cu Festivalul Moonbow. Cu acest prilej, menţionează Mediafax, I.C.R. Stockholm i-a avut ca invitaţi pe vicepreşedintele Accept România şi pe organizatorul Bucharest GayFest, prezenţi la o serie de evenimente din cadrul festivalului.” Ce legătură au atribuţiunile Institutului cu plimbarea, pe banii contribuabilului roman, a reprezentanţilor minorităţii homosexuale la Stockholm? Premiul acordat I.C.R. pentru „contribuţii excepţionale la consolidarea relaţiei dintre comunitatea heterosexuală şi cea homosexuală” pune I.C.R. într-o postură cu totul diferită de menirea sa. Rău a ajuns România, dacă „interfaţa” ei este reprezentată de homosexuali si lesbiene! Iată cum, Institutul Cultural Român, condus de Horia Roman Patapievici a găsit în sfârşit „cea mai potrivita cale” de promovare a valorile cultural-spirituale româneşti. Despre români, Institutul Cultural Român are alte păreri: cadavrul din debaraua lui HoRo(r)Pa, cum îl numeşte distinsa jurnalistă Maria Diana Popescu, a fost de multă vreme trecut pe lista neagră, la fel: Cioran, Ţuţea, Iorga, Eliade… În schimb, taraful ţigănesc „10 prăjini”, arvunit de I.C.R. şi de Ministerul de Externe a fost lăsat să se „dea în stambă” la Shang-Hai, cu prilejul deschiderii Pavilionului Românesc. Cu manele porno şi cu nădragii în vine, „hartiştii” au pus pe fugă vizitatorii oripilaţi de spectacolul grotesc. Scandalurile de la reprezentanţele I.C.R. din New York şi Berlin, cu falusuri patologice şi „poneiul profund” au ţinut, multă vreme, prima pagină a ziarelor din Occident. Ei, şi?

Timpul trece, leafa merge, iar I.C.R., încet, dar sigur, demolează tradiţia spirituală românească. „România Medievală” constituie un tablou deliberat deformat, comandat de duetul HoRo(r)Pa-Baconschi şi executat de un istoric-mercenar polonezo-elveţian şi încă ceva (de parcă în România nu se găseau oameni competenţi). Amintesc aici reacţia istoricului Emilia Corbu la inepţia numită „Istoria Medievală”, prezentându-vă şi răspunsul official primit  la sesizarea-protest. De parcă toate acestea nu ar fi fost suficiente, mintea supra-încălzită a unui miha-lustragiu-de-casă a fumegat ideea unui premiu pentru Întunecimea Culturii Române, nici mai mult, nici mai puţin decât un Doctor Honoris Causa, pentru „opera” scatologică privind România. Titlul a fost acordat de Universitatea de Vest din Timişoara, iar „felicitările, masa şi dansul” s-au consumat pe tarabele Humanitas de la Târgul de Carte Bookfest. Încercând să salveze onoarea culturii timişorene, numeroşi oameni de cultură şi ştiinţă, profesori universitari, scriitori şi jurnalişti din Timişoara, scandalizaţi de această mizerie tipic-abuzivă, au semnat un protest: Protest împotriva maculării memoriei Universităţii de Vest din Timişoara „Dezavuăm cu fermitate iniţiativa unui grup de activişti servili de a se acorda titlul de Doctor Honoris Causa lui Horia Roman Patapievici (17 martie 2012, la orele 12), în Aula Magna, iniţiativă ce se distinge şi prin ocolirea etapelor legale prevăzute de Carta Universităţii de Vest din Timişoara. Cu deplină convingere, protestăm contra acestei impietăţi, întrucât Aula Magna a U.V.T. a cunoscut emoţionante momente de gratitudine şi respect prin desfăşurarea ceremoniilor dedicate multor prestigioase personalităţi ştiinţifice, culturale, cu realizări excepţionale în diverse domenii, şirul glorios fiind deschis de marele savant Eugeniu Coşeriu, aceste figuri luminoase distingându-se prin puternic, deschis ataşament demonstrat prin fapte faţă de România, de valorile sale consacrate şi emergente. Decernarea celui mai preţios titlu de gratitudine aceluia care a publicat fraze precum „Eminescu este cadavrul nostru din debara, de care trebuie să ne debarasăm dacă vrem să intrăm în Uniunea Europeană”, „Eminescu este incorect politic”, „Româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau… să o folosim numai pentru înjurături”, „Privit la raze X, trupul poporului român abia dacă este o umbră: el nu are cheag, radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării”, „Românii nu pot alcătui un popor fiindcă valorează cât o turmă”… „un popor cu substanţă tarată. Oriunde te iţi, vezi feţe patibulare…” etc, etc. este inacceptabilă şi total inoportună, realitatea însăşi contrazicând premoniţiile cu iz de blasfemie publicate de H.R. Patapievici, recentele sale încercări de a drege busuiocul rămânând inconsistente şi perpetuu neconvingătoare. Personaj controversat inclusiv de rapoartele repetate ale Curţii de Conturi, HoRo(r)Pa îşi poate face un „titlu de glorie” numai din autoproclamarea sa ca anticomunist şi antisecurist (întreprindere deloc nouă în ultimii ani, însă contrazisă de fapte, de viaţa cotidiană), căruia i se pot imputa „realizări” precum anularea proiectului Anul culturii române în Italia, participarea la evenimente de înalt nivel cu tradiţii decenale ca Bienala de Arhitectură de la Veneţia şi la Salonul cărţii de la Torino fiind puse în primejdie de managementul defectuos al actualei conduceri a Institutului Cultural Român. [...] Despre ferventul „anticomunist” şi „antisecurist” aflat (încă) în fruntea Institutului Cultural Român, vom reveni inclusiv asupra multor iniţiative maligne ale sale, înfăptuite în ţară şi în afara fruntariilor, delimitându-ne fără pic de ezitare, solicitând justiţiei şi altor instituţii abilitate să se facă dreptate.” Semnează: Dr. Cristian Ardelean artist liric (Timişoara), Prof. univ. dr. Viorica Bălteanu (Timişoara) filolog, italienist, scriitor, Prof. univ. dr. Doina Benea (Timişoara) istoric, Ing. Titus Bojin (Timişoara), Dr. Cătălin Bungescu (Timişoara) medic, Scriitor Nina Ceranu (Timişoara), Nicoleta Colceiar artist liric (Timişoara), Adrian Vasile Cotuna artist liric (Arad), Prof. Alexandra Dogaru (Timişoara), Dr. ing. Lia Lucia Epure (Timişoara) jurnalist, Prof. univ. dr. Suzana Fântânariu (Timişoara) artist plastic, Prof. univ. dr. Vasile Frăţilă (Timişoara) filolog, Prof. Elena Gaja artist liric (Braşov), Ing. Eugen Georgescu editor (Timişoara), Conf. univ. dr. Mariana Istrate (Cluj-Napoca) italienist, Ing. Ioan Aurel Laslău editor (Timişoara), Ing. Sociolog Ioan Doinel Malcoci (Timişoara), Dr. Luminiţa Niculescu (Timişoara), Scriitor Alexandru Petria (Gherla), Prof. univ. dr. Adrian Dinu Rachieru (Timişoara) scriitor şi sociolog, Ing. Mircea Răulescu editor (Timişoara), Scriitor Ileana Silveanu (Timişoara), Dr. Robert Stănciugel istoric (Bucureşti), Dr. Eugenia Tăurescu (Timişoara) medic, Prof. univ. dr. Vasile D. Ţîra (Timişoara) filolog, Prof. ec. jurist Amalia Vrusie (Timişoara), Prof. univ. dr. Petru Zugun-Eloae filolog şi scriitor (IAŞI) La sosirea în faţa universităţii, preşedintele I.C.R. a fost întâmpinat de protestatari. „Îi reproşăm lui Patapievici că a călcat în picioare istoria României. Nu există vreo persoană care să-i urască atât pe români şi valorile noastre ca Patapievici”, a declarat profesoara Viorica Bălteanu, iniţiatoarea protestului. Preşedintele HoRo(r)Pa s-a oprit în faţa celor care îl contestau, sfidându-i: „Nu aţi citit textul meu. Aţi citit alţi antisemiţi, legionari sau naţionalişti, care au complotat acest lucru! [...] Dar sunt sigur că nu aţi citit cărţile mele, iar dacă aţi citit ceva, nu aţi înţeles nimic!”, a clămpănit întunecimea sa, nemulţumit că „prostimea” nu-i pricepe înaltele emanaţii fecalizate. După primirea contestatul titlu de Doctor Honoris Causa, infatuatul inamic declarat al românilor s-a adresat celor prezenţi în Aula Magna: „Despre cei care au protestat aş spune că nu înţeleg nimic. Nu înţeleg nimic pentru că nu citesc. [...] Nu am putut să conving pe nimeni!”. (Nici nu avea cum – n.a.) Proaspătul premiat a declarat că este onorat, mai ales că este primul titlu de acest gen din viaţa sa. „… Laudelor nu le rezistă nici timpul aşa că trebuie să te smereşti adânc atunci când lumea te laudă. E o bucurie să fiu integrat în acestui alma mater extraordinar care este Universitatea de Vest. Sunt onorat [...] România s-a schimbat enorm şi în bine. Cine ar fi crezut în 1990 că vom ajunge în miezul Europei, instituţional şi militar. Stăm foarte bine!” a glăsuit „profetul”. Iartă-l, Doamne! Ăsta nu ştie ce spune! Deşi mult prea târziu, se impune ca cei ce conduc astăzi România să numească la conducerea Institutului Cultural ROMÂN un român. Unul care să-i respecte pe români şi valorile lor sprirtual-culturale, nu un alogen foarte „tulburat”.

Popularity: 2% [?]

Turpitudinea ex-regelui Mihai

Autor: Col. (r) Vasile I. Zărnescu

De la republicarea articolului de mai jos, „Ex-regele impostor jefuieşte legal România“, au mai trecut patru ani, dar prostituarea promonarhică a unor intelectuali, politicieni şi posturi de televiziune – ca Crin Antonescu, Victor Ponta, Adrian Iorgulescu-Decerebratu’ ş.a., Antena 3, Realitatea TV – a continuat să ia amploare, mai ales în ultimul an şi îndeosebi ca frondă la atitudinea contra ex-regelui Mihai, pe deplin justificată, a preşedintelui Traian Băsescu. Evident, preşedintele Traian Băsescu are păcatele lui – în primul rînd tutelarea P.D.-L.-ului, care este, deocamdată, Partidul Delincvenţilor Liberi, dar care vor fi viitori puşcăriaşi (după cum atestă inclusiv cazul traseistului parlamentar ex-P.D.L.-ist, năpîrlit în U.N.P.R.-ist, Mihai Boldea, ex-turist panicat şi efemer în Africa, încarcerat la reîntoarcerea forţată şi, probabil, cum va fi, cît de curînd, ex-P.D.L.-istul Sorin Frunzăverde, devenit, subit, P.N.L.-ist! – dar şi al altor delincvenţi rămaşi încă liberi), apoi acceptarea tuturor concesiilor politice ale organizaţiei fasciste U.D.M.R., precum şi altele –, dar acest lucru nu înseamnă că trebuie să aruncăm din copaie, odată cu apa murdară, şi copilul: „copilul“ fiind aici afirmaţiile corecte – tot mai puţine, e-adevărat – ale preşedintelui Traian Băsescu despre ex-„regele Mihai I“. Aşa cum am mai spus, unul dintre meritele – repet, tot mai puţine, crescîndu-i, în schimb, numărul actelor nedemne sau chiar pernicioase – ale preşedintelui Traian Băsescu rezidă în faptul că l-a scos pe alogenul Petre Roman din prim-planul politicii româneşti, eliminîndu-l de la conducerea Partidului Democrat. Dar, din păcate, a fost recuperat de către liberalii-„naţional“-monarhişti din Partidul zis „Naţional“ Liberal, care l-au pus, moţ, pe Petre Roman ca reprezentant al românilor din diasporă – motiv pentru care, indiferent de tema emisiunii, Petre Roman este adus, prea frecvent, la televizor să rînjească la noi şi să ne convingă de cît de bun fusese el ca premier! Să nu-ţi vină să le dai foc?! După cum am mai precizat, sintagma „liberal-monarhist“ este echivalentă cu schizofrenia politică!

De aceea, escaladarea prostituării promonarhice face la fel de actual articolul „Ex-regele impostor jefuieşte legal România“, publicat, iniţial, acum aproape şapte ani.

22 aprilie 2012

*****

Ex-regele impostor jefuieşte legal România

 

Deşănţata propagandă promonarhistă s-a accentuat virulent în ultimii trei ani, ajungîndu-se până acolo încît, zilele trecute, premierul Călin Popescu Tăriceanu – din proprie iniţiativă sau, poate, sub influenţa liberal-monarhiştilor din Guvern şi din Parlament, precum Adrian Iorgulescu-Decerebratu’ şi Crin Antonescu-Vorbete, cei doi principali „liberali-monarhişti“ (sic) din P.N.L. – a lansat ipoteza ca România să revină la regimul monarhiei constituţionale, iar potenţialul rege să fie expiratul „rege“ Mihai I Trădătorul sau cineva dintre descendenţii săi colaterali. Evident, eventuala opţiune pro-monarhică se va face printr-un „referendum naţional“, care va fi falsificat precum cel din 2003, pentru revizuirea Constituţiei. Acesta să fie scopul abscons al „sistemului ticăloşit“, asupra căruia ne avertiza preşedintele Traian Băsescu?!

Aceste acţiuni extrem de periculoase pentru România republicană mă determină să republic acest material, spre a se vedea mai bine cît de mult a avansat clica de la Versoix în aproprierea averilor la care nu are nici un drept – în afară de „drepturile“ pe care, din solidaritate banditească, i le dă clicocraţia cleptocrată postdecembristă.

Articolul de mai jos a apărut, iniţial, în SANTINELA, nr. 1, 9 decembrie 2005, pag. 6-7.

7 septembrie 2008

 

***

În ultimii ani, dar îndeosebi anul acesta, s-a vorbit şi s-a scris mult despre Mihai de Hohenzollern, ex-regele Mihai I sau aşa-zisul „rege Mihai I“. Unul dintre subiectele principale, în ultima vreme, a fost problema promulgării legii speciale prin care i s-ar fi acordat o despăgubire de 30 de milioane de dolari. […]

 

Antecedente hohenzollerniene

 

Dar, pînă să comentăm semnificaţia acestei legi de despăgubire pur şi simplu imorale, este bine să facem o sinteză a ideilor expuse recent în presă, legate de nefericitul individ Mihai de Hohenzollern, pe care un parlament îmbuibat, inconştient sau oportunist – sau toate la un loc – vrea să-l fericească înverzindu-l… în dolărei – nici măcar în euro, deşi în Europa a trăit toată viaţa lui de bicisnic ante- şi postbelic.

Se ştie că primul rege, Carol I de Hohenzollern, venise cu o valiză şi cu ce era pe el. De aceea a şi fost poreclit „Carol de Hopînţol“, căci imediat a sărit în „ţoale“ – adică în haine pricopsite, fiindcă, deh!, devenise rege, avea o „curte“ şi trebuia ştaif, „pentru imagine“.

 

S-o luăm cronologic şi rapid, căci hîrtia-i scumpă, iar timpu-i preţios

 

După ce s-a prăpădit bunică-su’, regele Ferdinand I, a urmat regenţa lui Mihai, întrucît el era minor, iar Carol al II-lea, taică-su’ – sau, mai bine zis, presupusul său tată –, care ar fi trebuit să urmeze la tron, fusese tăiat de pe lista regală şi alungat din ţară din cauza a tot felul de mîrşăvii comise de el, nedemne de o odraslă regală, necum de viitorul Rege al României. Chiar dacă era o ţară de împrumut, România trebuia respectată măcar pentru averile pe care le agonisiseră de pe spinarea unui popor sărăcit. De aceea, familia regală l-a şters din nomenclatorul regal pe dezertorul Carol, i-a dat o traistă cu bani şi l-a exilat în Occident – el nemaiputînd fi un nomenclaturist regal, mai ales că el însuşi scrisese, în mod repetat, cu mînuţa lui, că renunţă la tron. După ce dezertase şi fusese condamnat la moarte, nici nu mai putea fi rege, chiar dacă s-ar fi răzgîndit! De altfel, nici Carol al II-lea nu era fiul natural al lui Ferdinand, ci al colonelului Cocea, după cum sugera Adevărul din 10 mai 1896.

Se ştie că primul rege, Carol I de Hohenzollern, venise cu o valiză şi cu ce era pe el. De aceea a şi fost poreclit „Carol de Hopînţoale“, căci imediat a sărit în „Ţoale“ – adică în haine pricopsite, fiindcă, deh!, devenise rege, avea o „curte“ şi trebuia ştaif, „pentru imagine“.

Toate bogăţiile pe care şi le-a agonisit dinastia din România a familiei Hohenzollern au fost trase din sudoarea poporului, nu din sponsorizarea ei de către liberalii care l-au adus în ţară sau alţi rechini ai regimului burghezo-moşieresc.

În realitate, pe lîngă averea particulară dobîndită pe diferite căi – de cele mai multe ori oneroase –, tot patrimoniul regal cunoscut sub denumirea „Domeniile regale“ sau „Domeniile Coroanei“ nu aparţinea familiei regale decît ca uzufruct, ca drept de folosinţă pe timpul vieţii – cînd capii ei deţineau rolul de regi –, el fiind proprietatea Statului Român.

Deci, referitor la această avere, actualul descendent al familiei regale nu are nici un drept. Deşi s-a scris şi s-a vorbit mult pe această temă, se pare că parlamentarii nu au studiat istoria la şcoală, dar nici acum nu citesc şi nu ascultă nimic. Ei au ajuns o maşină de vot stricată.

Dar să revenim la genitorii lui Mihai de Hopînţol, denumit, şi acum, de unii intelectuali rataţi „Regele Mihai de România“, ca să fie şi ei pe lîngă cineva „important“, lîngă care să strălucească – sticlirea-ar ochii în cap de netrebnici, de lichele.

 

Carol al II-lea: adulterin, afemeiat, asasin, aventurier,

falsificator, dezertor, dictator, poltron, uzurpator

 

În timpul regenţei lui Mihai, deci cînd el nu era rege, dar potenţial ar fi putut să ajungă, d-l Carol Icsulea, odrasla regală care dezertase din Armata Română în timp de război – faptă pentru care unii mari politicieni şi patrioţi au propus să fie executat şi puţin a lipsit să nu se întîmple acest eveniment, care ar fi fost benefic României! –, acest Carol Icsulea, deci, hălăduia şi curvăsărea prin hotelurile şi cazinourile Europei Occidentale, tocînd banii primiţi ca rentă viageră din ţară, bani procuraţi din vînzarea grîului făcut cu trudă de ţăranii României în vremea cînd leul era o monedă forte în Europa – mai mare decît francul francez! După ce a terminat banii şi a ajuns dator-vîndut în special unor bancheri englezi, ce şi-a zis Carol Icsulea – care era un cetăţean oarecare, cu numele real de Carol Caraiman, nemaifăcînd parte din familia regală! –, gîndind în perspectivă, ca un analist politic de azi: „Hai să-mi trag şi un regat, că destul le-am tras-o unora p-acilea!“

Şi se întoarce cu un avion pus la dispoziţie de un bancher evreu, prieten al metresei lui, madame Lupeasca, fostă Wolf. Dar a aterizat pe furiş, fiindcă Turnul de control de la Băneasa nu i-ar fi dat „OK“-ul pentru aterizare – pe atunci nu exista Aeroportul Internaţional Henri Coandă, de la Otopeni, fiindcă nu se instaurase regimul socialist, republican, ca să construiască aşa ceva! Aşa că a aterizat, undeva în ţară, pe o mirişte de pe care ţăranii, grijulii, strînseseră bine paiele, iar locul era neted, bun pentru avionul lui Carol. Dar, trebuie să repet, nu mai era descendent regal, nu mai avea acest drept, ne şi făcuse de rîs în Europa şi în lume mai dihai decît ne compromit, acum, ţiganii care fac tot felul de crime în Europa Occidentală şi Centrală. Pretextul cu care venise era că ar fi avut el un testament inedit al lui tac-su’, prin care, chipurile, l-ar fi desemnat urmaş la tron. Pretinsul testament se dovedise a fi un fals, pe care liberalii l-au trecut sub tăcere! Totuşi, cu ajutorul acelei părţi sordide din clasa politică românească, ai cărei descendenţi – în frunte cu P.S.D. – aveau să-i aprobe, acum, o recompensă de 30 de milioane de dolari netrebnicului său fiu (oficial, pentru că se pare că mă-sa îl făcuse cu aghiotantul, înainte de căsătorie şi născut, deci, „prematur“, înainte de termenul normal dacă ar fi fost conceput cu Carol al II-lea la începutul căsătoriei – motiv pentru care istoricul Mircea Dogaru, într-o replică dată farsorului Doru Braia, reaminteşte că fusese poreclit, în epocă – mi se pare că de către Pamfil Şeicaru –, „Mihai Viteză“!), respectivul Carol Icsulea se ridică în şa şi spune: „De azi eu sunt Regele României şi mă veţi numi Carol al II-lea!“. Deşi, reamintesc, România avea, în acel moment, un regent legitim – pe fi-su’! Carol al II-lea i-a uzurpat funcţia de rege a lui Mihai de Hohenzollern înainte ca acesta să ajungă pe postul respectiv, în condiţiile stipulate de Constituţia din 1923.

Ca o primă concluzie, trebuie să consemnez, cu îndreptăţire, că dezertorul-trădător trebuie să fie numit Carol al II-lea Uzurpatorul. Astfel, după ce fusese declasat şi alungat, se întoarce, se împacă formal cu adversarii şi… „pupat toţi Piaţa Independenţii“! Dar, preocupat să-şi întărească poziţia pentru a strînge avere şi a se destrăbăla în continuare, dă o lovitură de stat şi instaurează dictatura regală, numită şi carlistă: dizolvă Parlamentul şi partidele politice, înlătură democraţia, libertatea presei şi, cînd nu poate să-şi asocieze pe cineva la netrebniciile lui, îi asasinează – aşa cum a făcut cu Corneliu Zelea Codreanu şi cu alţi lideri ai Mişcării Legionare. Mai mult, se pare că Armand Călinescu a fost asasinat, şi el, tot din ordinul lui Carol al II-lea Uzurpatorul, după cum a relevat, recent, d-l dr. Şerban Milcoveanu.

Sigur, pentru a şterge impresia proastă de cartofor prin lupanarele Parisului, de client al „fetiţelor“ care îşi expun nurii în vitrină în Place Pigale, şi-a schimbat look-ul şi a încercat să-şi facă un pedigri de bun român, căutîndu-şi o ascendenţă ilustră: „Voi fi un Brâncoveanu al culturii româneşti“, perora el la 15 august 1930, la Universitatea lui Nicolae Iorga de la Vălenii de Munte. Şi tot aşa la 15 octombrie 1930, la Cluj, apoi la 14 noiembrie 1930, la Caransebeş. Căci plecase în turneu cvasielectoral, ca să-şi făţuiască dictatura. Fireşte că-i era uşor să pozeze în Mecena al Culturii Române, deoarece banii îi lua tot de la poporul român (căci, în ceea ce-l privea, abia îşi luase bacalaureatul, acasă, fiindcă el nu urmase nici o instituţie şcolară publică!). Dar toată această spoială de „cultură“ nu a reuşit să acopere depravarea funciară a familiei Hohenzollern, care se străduia să-i întreacă – sub aspectul promiscuităţii – pe „Regii blestemaţi“ ai Franţei.

 

Carol al II-lea Uzurpatorul: culturolog şi futurolog

 

La sfîrşitul unui deceniu de mîrşăvii, Carol al II-lea Uzurpatorul a mai adăugat una, de „adio“: ne-a pricopsit cu nătîngul de fi-su’ şi „a spălat putina“. Acesta este individul pe care, cu ocazia aducerii osemintelor lui în ţară, poetul-senator P.S.D. Adrian Păunescu ne invita să-l analizăm „cu luminile şi umbrele sale“. La fel, istoricul militar col. (r.) Mircea Dogaru îl laudă – vrînd să-l facă un fel de mic Nostradamus – repetînd că „a gîndit în perspectivă încă de tînăr“, că „a dat dovadă de o mare viziune, spunînd că vrea să fie lăsat să-şi trăiască viaţa aşa cum doreşte el, fiindcă peste douăzeci de ani pe aici va fi republică!“ Deci, fusese un fel de futurolog avant la lettre. Prea puţine calităţi pozitive pentru o odraslă de rege – de fapt, doar această „prognoză“, care bate, recunosc, şi oracolul din Dămăroaia! Dar de cînd hedonismul, egoismul abject, dezertarea, trădarea, curvăsăria şi asasinatul politic fac casă bună cu patriotismul şi, în genere, cu moralitatea?! Carol al II-lea era urmaşul lui Ferdinand I Întregitorul, iar acest statut îi impunea o ţinută morală impecabilă. […] E ridicol să i se ia apărarea nemernicului pe motiv că a anticipat transformarea ţării din regat în republică. Rolul lui era de a apăra regatul, nu de a-l abandona, de a dezerta – ca apoi, să revină să-i culeagă beneficiile funcţiei de rege, după ce alţii au luptat în hecatomba numită Primul Război Mondial!

Să reţinem că lichelele postdecembriste i-au atribuit lui Mihai I Uzurpatul numele de „Mihai de România“! De aici, blasfemia a proliferat şi toţi impostorii aşa-zisei „case regale“ îşi zic: „Margareta de România“ – una dintre fostele amante ale lui Gordon Brown, viitor premier al Angliei, „Radu de România“ – adică Radu Duda, un personaj manevrat în mod ocult, dar cu ifose, fiind făcut colonel al M.Ap.N. fără să fi făcut o zi de armată şi, făcut, tot pe scurtătură, chiar doctor în ştiinţe militare! –, „Paul de România“ – care nu poate fi nici „prinţ“, necum „Alteţa Sa Regală“, cum se autointitulează, ca orice impostor impertinent –, „Lia de România“ (fosta Lia Georgia Triff, măritată, la 23 de ani, cu avocatul multimilonar Melvin Belli, de 65 de ani – vorba aceea, „cu bani mulţi şi zile puţine“ –, dar de care a divorţat abia după 16 ani!) şi alţi „prinţi şi prinţese de România“!  De parcă România ar fi un judeţ, o provincie sau o moşie privată, ca să-şi spună, precum francezii, Charles d’Orléans, Alfred de Vigny, Honoré de Balzac sau Alexandre de Marenches! E normal să se spună „Isabella de Aragon“ (Adrianus Cioroi-anus i-a zis „de Oregon“, confundînd provincia spaniolă Aragon cu statul american Oregon, dar el este un istoric cu diploma luată în Socialismul de tristă amintire şi nu se pune!), fiindcă Aragon era o provincie de unde provenea şi care îi aparţinea Isabellei; dar zici Maria Isabella a Spaniei, fiindcă fusese infantă a Spaniei; sau regele Carol al IV-lea al Spaniei, prinţ de Asturias; regele Ludovic al XIV-lea al Franţei; regele Carol al X-lea al Suediei, duce de Bremen; ş.a.m.d. Zici regina „Elisabeta a Angliei“ şi nu regina „Elisabeta de Anglia“! Dar trebuie să fii idiot să zici şi să îţi zici „regele Mihai de România“! Mai ales că, în documentele semnate de el pînă la abdicare, precum şi în textele istoricilor şi ziariştilor referitoare la acea etapă titulatura era „Mihai I al României“. Altfel spus, acest netrebnic Mihai de Hop-în-ţoale reduce România la nivelul moşiei sale personale, iar nemernicii de politicieni, de guvernanţi, de „anal-işti politici“, de editori, de scribi şi de alţi lingăi monarhişti acceptă această denigrare şi chiar o oficializează, extinzînd denigrarea la întreaga actuală camarilă „regală“, enumerată mai sus!

Culmea nesimţirii şi idioţeniei, impostorii „regali“ şi-au trecut în paşapoarte aceste „nume“ şi, culmea slugărniciei şi idioţeniei guvernelor republicane, le-au fost acceptate!

Apropo de Dămăroaia! Ştiţi de unde vine acest nume? Tot de la politica „culturală“ a lui Carol al II-lea Uzurpatorul. Într-adevăr, în acea suburbie a Bucureştilor exista o vilă care era „cuibuşorul de nebunii“ în care Carol al II-lea o „cultiva“ pe amanta sa constantă, de suflet, de aşternut şi de afaceri, Elena Lupescu-Wolf. Lumea „bună“ ştia că în acea vilă este plasată la dame du roi. Cu timpul, şi vecinii localului, care nu erau aşa şcoliţi la Paris şi nici măcar ca Bestia Brucan, au auzit că acolo trăia o metresă, „damă a regelui“, şi s-au franţuzit şi ei zicînd o „damă a roa“. Şi locuitorii de atunci au început să indice localul ca fiind la „dam’a-roa“, la „dămăroaia“ – adică la „dama regelui“, „amanta regelui“. Aşadar, „dămăroaia“ este forma coruptă în româneşte a expresiei franţuzeşti dame du roi. Este acelaşi tip de corupere pe care, după cinci decenii, aveau să-l comită ţiganii cu business: în englezeasca lor de port, au transformat cuvîntul „străinesc“ în „neologismul“ ţigănesc „bişniţă“. De aici, prin incultura şi inconştienţa ziariştilor de mîna a doua, a ajuns în presă şi, apoi, chiar în limbajul parlamentarilor! La fel, atunci, acum o jumătate de secol, denumirea s-a extins de la local la localitate: la „Dămăroaia“. Şi astfel curvarul Carol al II-lea Asasinul a îmbogăţit nomenclatorul toponimic, dacă alte contribuţii majore la cultură nu are, direct – exceptînd faptul că el a instituit „cultul personalităţii“, prin lichelismul indus unor importanţi scriitori. Şi nici la descendenţi nu a fost mai strălucit. La plecare ne-a lăsat acest cadou otrăvit, „regele Mihai I“.

 

Mihai I Uzurpatul nu a avut legitimitate ca rege

 

Dacă pînă în 1940 fusese un adevărat dictator, la ultimatumul Uniunii Sovietice din 26 iunie 1940, laş ca totdeauna, Carol al II-lea Dezertorul a cerut votul Consiliului de Coroană, pe care nu dăduse, pînă atunci, doi bani, şi a ordonat Armatei Române retragerea fără luptă! Dar, pe alocuri, din iniţiativa unor ofiţeri curajoşi, trupele române au dus lupte grele cu invadatorii şi i-au respins mereu: vezi cazul recuperării comunei Putna! Astfel, a ratat unica ocazie de a intra în Istoria României ca un apărător al gliei strămoşeşti. De fapt, s-a temut să nu se afle prea multe despre escrocheriile afacerii Skoda şi escrocheriile cu furnituri militare, prin care s-au îmbogăţit cîţiva rechini – inclusiv Carol al II-lea Asasinul –, iar Armata a rămas fără armament şi echipament de război.

Apoi, Carol al II-lea a aruncat răspunderea pe umerii generalului Ion Antonescu, pe care l-a chemat, din arestul la domiciliu pe care i-l fixase tot el, să preia conducerea statului. În mod întemeiat, în contextul politico-economic intern şi internaţional, Ion Antonescu a acceptat acest post de sacrificiu cu condiţia să conducă manu militari, deci tot ca un dictator. În condiţiile de atunci, cu o clasă politică impotentă şi venală, nici nu se putea altfel. După care Carol al II-lea Uzurpatorul a şters-o englezeşte, tot în Occident. Nu înainte de a mai face o ilegalitate. A aruncat răspunderea regalităţii – pe care şi-o apropriase la venirea pe furiş în ţară – pe umerii firavi şi pe mintea şi mai firavă a fiului său, Mihai Uzurpatul. Dar nu prin înscăunarea lui ca rege, ci prin delegarea atributelor regale de către Carol cel Laş, care atribute erau şi ele, cum am relevat, însuşite prin uzurpare. Aşadar, după ce îi uzurpase locul în timpul regenţei, îi ceda, acum locul de rege, prin delegaţie, în condiţiile în care dictatura carlistă s-a prelungit direct în dictatura antonesciană, ca urmare a Dictatului de la Viena!

A doua concluzie, aşa-zisul Rege Mihai I nu a fost niciodată „uns“ ca rege. Aşa-zisul „rege“ Mihai I nu a avut legitimitate ca rege constituţional, deoarece Parlamentul fusese dizolvat, Constituţia democratică din 1923 înlocuită cu Constituţia carlistă, iar partidele politice desfiinţate. România era, totuşi, monarhie constituţională. Lui i-a fost predat postul de rege tocmai de către Uzurpator şi a fost menţinut şi tratat ca rege de generalul Ion Antonescu doar pentru recuzită, fiindcă avea nevoie de o glazură de autoritate regală formală pentru a-şi întări autoritatea dobîndită intempestiv şi a conduce mai bine cu ajutorul decretelor „regale“.

 

„Regele“ Mihai I: un nimeni în tinereţe, un cadavru viu la bătrîneţe

 

Marioneta numită în epocă „Regele Mihai I al României“ a apărut pe timbre, a apărut pe monede, a semnat decretele regale pe care i le băga sub nas generalul Ion Antonescu, dar el nu era, din punct de vedere juridic, rege. Era un fel de paspartu pentru Ion Antonescu. Acesta s-a folosit de el ca să-l facă mareşal, spre a-şi spori autoritatea şi a putea contracara autoritatea mareşalilor Armatei – deci, mai mari în grad ca el, care era doar general! –, care nu voiau ca România să continue războiul dincolo de Transnistria din considerente geostrategice politico-militare. De altfel, şi Mihai I Uzurpatul era „mareşal“, în virtutea titulaturii sale. Avea şi uniformă, avea şi protocol, dar, din punct de vedere intelectual, militar şi politic era un zero, un NIMENI!

Stalin nu îl băga în seamă, ci, ca şi Hitler – care spusese despre „regele Mihai“ că „este mai prost decît cizmele pe care le poartă“ (sic) –, îl băga… undeva de unde nu trebuia să fi ieşit. De aceea, Stalin nu trata problema armistiţiului cu „Regele Mihai I“, ci numai cu Mareşalul Ion Antonescu, care se autointitulase şi era, efectiv, „Şeful Statului şi al Armatei“. Aşadar, cînd, în faimoasa „Proclamaţie către ţară“, „Regele Mihai I“ a pretins că a încheiat armistiţiul cu Aliaţii, a minţit Armata şi Poporul cu bună ştiinţă – cu consecinţele tragice pe care le ştim şi le suportăm inclusiv acum.

A treia concluzie, pentru că a provocat evenimentul de la 23 august 1944, aşa-zisul „Rege Mihai I“ nu poate fi considerat decît ca trădător al Neamului şi al Armatei, împreună cu clica sa, numită, atunci, „Camarila regală“, iar acum, pompos, „Casa regală“. Dacă, prin reducere la absurd, îi atribuim şi lui un rol major, atunci trebuie ca toate relele care i se pun, azi, în cîrca Mareşalului Ion Antonescu, să-i fie imputate, în primul rînd, „regelui Mihai I“, căci era Regele. De exemplu, decretele „antievreieşti“, de care fac atîta caz, acum, sioniştii, au fost semnate de „Maiestatea sa Rege Mihai I“. De ce nu îl încriminează impostorii ca alde Elie Wiesel şi Radu Ioanid şi pe „Maiestatea sa Rege Mihai I“, ca să îi ceară şi lui bani?! Se aşteaptau, cumva, să promulge preşedinte României legea cu cele 30 de milioane de dolărei, statul român să-i verse banii în contul din Elveţia, iar de acolo, să-i revendice Consiliul Mondial Evreiesc?! Ar fi posibil, mai ales că, după Germania, au scuturat şi Elveţia de cîteva zeci de miliarde de dolari în escrocheria cu holocash-ul. Sau îl iartă pentru că tac-su’, Carol al II-lea Adulterinul, a avut-o ca amantă principală pe jidanca Elena Lupescu-Wolf, iar după ce va fi intrat în posesia mangoţilor şi a terenurilor, îi va cere alte concesii politice, în plus faţă de cele acordate de xenocraţii care, din nou, ne conduc?!

Dar chiar dacă admitem că Mihai I Uzurpatul era rege de facto, deşi nu era de jure, pentru că a instituit tragedia naţională de la 23 august 1944, tot trădător rămîne şi este suficientă măcar această singură vină nu numai pentru a nu-i da nici un dolar şi nici doi metri pătraţi de pămînt pentru mormînt, dar, dimpotrivă, trebuie să îi dăm o haină vărgată „pentru crime împotriva poporului român“.

Vina pentru cei 160.000 de militari luaţi prizonieri de sovietici pînă la 14 septembrie 1944 şi dispăruţi în Siberia, vina pentru cei aproape 170.000 de militari morţi pe frontul de Vest, vina pentru sovietizarea României şi pentru toate tragediile care i-au urmat – pierderea Sudului Basarabiei, Nordului Bucovinei, Ţinutului Herţa, a Insulei Şerpilor, spolierea ţării prin sovromuri, distrugerea elitei intelectuale, militare şi politice româneşti la Canal şi în închisorile administrate de Securitatea condusă exclusiv de jϋdeo-bolşevicii veniţi pe tancurile sovietice etc., etc., pentru toate acestea este vinovat în exclusivitate „Maiestatea sa Rege Mihai I“. Deci, lui nu trebuie să-i dăm nici un dolar, nici o casă, nici o palmă de pămînt, ci trebuie condamnat pentru crime de război şi înaltă trădare de ţară.

Din 1947, de cînd a abdicat, pînă în 1990, nu i-a auzit nimeni vocea în apărarea României. A fost, efectiv, un cadavru politic viu. De altfel, tocmai de aceea, acum, e singurul supravieţuitor dintre personalităţile politice din vremea celui de-Al Doilea Război Mondial: fiindcă ceilalţi şi-au trăit intens viaţa şi s-au consumat fizic şi psihic, pe cînd el a vegetat ca o legumă la Versoix, în Elveţia. Consumînd energie puţină, evident că a dus-o pînă acum. Dar să sperăm că nu o mai duce mult.

 

Gogoriţa lui Mihai I Trădătorul: scurtarea războiului cu şase luni

 

În manualele de istorie din Socialism, făcute de iudeo-cominternişti, falsificîndu-se şi preamărindu-se trădarea de ţară de la 23 august 1944, se prezenta ca piesă forte faptul că, prin întoarcerea armelor contra Germaniei hitleriste, România a fost a patra putere militară de partea Aliaţilor şi, prin aceasta, a scurtat războiul cu şase luni. De curînd, a început să debiteze gogoriţa aceasta cu scurtarea inclusiv Mihai I Trădătorul. Dar lucrurile nu stau chiar aşa. La Conferinţa de Pace, România a fost tratată ca stat învins, nu i s-a recunoscut nici o contribuţie militară – deşi a fost, realmente, a patra forţă economică şi armată cobeligerantă – şi, în plus, i-au fost impuse enorme despăgubiri de război către Aliaţi, în special către U.R.S.S., agresorul din iunie 1940 – cu care România fusese în război încă de atunci! S-a ajuns pînă acolo cu impertinenţa învingătorilor încît României i-au fost cerute despăgubiri de război şi de către şmecherii din Ecuador, deşi Armata Română nu intrase pe teritoriul Ecuadorului şi nici nu luptase cu vreun soldat al acestui stat-marionetă! Ce a făcut „Maiestatea sa Rege Mihai I“ pentru ca România să obţină tratamentul cuvenit, de cobeligerant, la încheierea Tratatului de Pace?! Nimic, fiindcă era un nimeni şi ca politician şi ca intelect. (De fapt, la vremea aia lui îi mirosea a catrinţă şi voia să se însoare – asta era preocuparea sa principală, nu soarta ţării.) Cît despre scurtarea războiului cu şase luni, şi asta, da!, s-a făcut, dar în favoarea U.R.S.S., nu a României! Deoarece contează şi perspectiva din care privim lucrurile: din Vest sau din Est? Pentru că Stalin i-a dat cadou un avion şi decoraţia Pobeda, neisprăvitul de „Mihai I“ încă priveşte lucrurile din perspectiva U.R.S.S. Or, din Vest, lucrurile se văd, fireşte, exact invers.

Într-adevăr, imediat după încheierea războiului, generalul Allen F. Brooke, şeful Statului Major Imperial al Armatei Britanice, avea să facă un adevărat reproş României: „Prin actul de la 23 august 1944, România a deschis ruşilor larg porţile şi a contribuit la ocuparea unei jumătăţi din Europa de către ruşi. Dacă România ar mai fi rezistat, Aliaţii anglo-americani ar fi putut înainta adânc spre răsăritul Europei“ (vezi Ioan Şuţa, Geo Stroe, DREPTATE ROMÂNIEI!, Editura Tempus, ed. 2003, pag. 122; ed. 2007, pag. 180). Altfel spus, înaltul demnitar englez considera că ocupaţia sovietică şi instalarea comunismului în Europa Centrală şi de Est constituie consecinţa faptului că România nu a rezistat şi a capitulat prea devreme – ca urmare a trădării şi arestării Mareşalului de către regele Mihai I Trădătorul. Pentru că scurtarea războiului cu şase luni a facilitat ajungerea U.R.S.S. chiar până la Berlin şi sovietizarea a jumătate din Europa. Ceea ce occidentalii nu voiau cu nici un preţ să se întâmple. De fapt, aşa cum deducem din cuvintele şefului Statului Major Imperial, Perfidul Albion ar fi vrut să se menţină această rezistenţă îndeosebi cu preţul jertfei românilor, care s-ar fi apărat energic pe Carpaţi, ei ştiind că Rusia Sovietică nu le aduce nimic bun. Dimpotrivă. Altfel spus, după ce, în preziua războiului, Franţa, Anglia şi S.U.A. au lăsat România la cheremul lui Hitler şi al lui Stalin – concretizat în Pactul Ribbentrop-Molotov, ale cărui efecte odioase România le suportă şi acum! –, după înfrângerea Germaniei găsesc tot România vinovată de faptul că a întors armele contra nemţilor prea devreme!!! Oricum, din opinia generalului Allen F. Brooke, reiese, implicit, că, în esenţă, Anglia a regretat – tardiv e-adevărat – scoaterea din joc a Mareşalului Ion Antonescu. Dar, din păcate numai România a avut de suferit.

Totuşi, pentru înţelegerea deplină a valorii politice şi strategice a acţiunilor Mareşalului Antonescu şi, totodată, a nimicniciei, rapacităţii şi perfidiei acestui Mihai de Hop-în-ţoale, trebuie reţinut un paradox ascuns cu străşnicie de către detractorii români şi neromâni, interni şi externi ai Mareşalului, de către cominterniştii de ieri şi urmaşii lor de azi, camuflaţi în „europenişti“, ca alde Vladimir Tismăneanu, Andrei Oişteanu, Muia Benjamin, Jean Ancel ş.a. (toţi „români“ verzi!): Stalin – care nu era prost, cum îl prezintă unii, şi care avea şi consilieri deştepţi – i-a propus Mareşalului Antonescu condiţii mult mai bune de armistiţiu decât Aliaţii occidentali (fapt recunoscut şi de Iuliu Maniu) tocmai ca să îl atragă şi să iasă din războiul contra U.R.S.S. şi, eventual, să lupte contra Germaniei – caz în care U.R.S.S. urma să înainteze mult mai rapid, căci ar fi ocolit România, cu fortificaţiile sale naturale şi/sau construite. Asta spre deosebire de anglo-americani, care, paradoxal, i-au impus condiţii absolut inacceptabile: în esenţă, ei vehiculau tîmpenia criminală a lui Franklin Delano Roosevelt, „capitularea necondiţionată“, din cauza cărei s-a şi prelungit atît de mult războiul! Dar paradoxul este doar aparent, căci se înscrie în logica occidentalilor, dezvăluită implicit, ulterior, de generalul Allen F. Brooke: ei voiau ca Mareşalul Ion Antonescu să nu iasă din războiul contra sovieticilor tocmai spre a-i împiedica, pe cât era posibil, să înainteze prea repede spre Vest, extinzîndu-şi, astfel, zona lor de ocupaţie, în detrimentul celei anglo-americane. Să ne mai mirăm că, acum, xenocraţia care conduce România îl tratează cu atîta deferenţă pe ex-„regele“ Mihai I Trădătorul?!

A patra concluzie este că legea pentru cele 30 de milioane de dolari, bani peşin – pe lîngă proprietăţile în natură, care valorează mult mai mult, nu doar pecuniar, ci şi politic – constituie cei „30 de arginţi“: acesta este preţul trădării din 23 august 1944, pe care abia acum pot să i-l plătească. Dar tot din banii noştri!

Trebuie să relev că 30 de milioane de dolari înseamnă aproximativ jumătate din suma care ar trebui plătită celor care au depus bani, în Socialism, să-şi cumpere autoturism, dar au fost fraudaţi de statul post-decembrist şi duşi cu vorba, că nu se găsesc bani! Dar, pentru un trădător ca „regele Mihai“ cum de se găsesc?! Şi pentru ce?! Căci nu are nici un merit! Eu le sugerez celor care au fost păgubiţi de stat în afacerea cu autoturismele, celor păgubiţi în escrocheria F.N.I. şi altor asemenea nefericiţi, precum sinistraţii inundaţiilor sau, recent, profesorii, să-şi unească nemulţumirile şi interesele, să vină la guvern şi să protesteze, tot mai viguros – iniţial într-o intifadă autohtonă –, pînă li se repară pagubele, începînd cu anularea legii-cadou către neisprăvita sa „maiestate Mihai I de Hopînţoale“ şi alocarea sumei respective celor care au depus bani pentru autoturism.

Români deştepţi! Nu vă lăsaţi prostiţi de o clasă politică venală, incultă şi rapace asemenea „regelui“ fără regat Mihai de Hopînţoale. Cu această ocazie cereţi promulgarea unei legi ca în Grecia sau Italia (unde fosta familie regală de Savoia a cerut averi imense, dar nu a primit nimic!), în virtutea căreia fostele familii regale şi descendenţii acestora nici nu aveau voie să intre în ţară (în Italia li s-a permis revenirea abia în 2002!). La fel trebuie procedat şi cu indivizi de teapa „regelui Mihai“: trebuie dat afară din ţară, căci a venit la jefuit şi a reintrat, deja, în „tagma jefuitorilor“, cum spunea Tudor Vladimirescu! Hoţii sus-puşi din ţară, care ne-au jefuit pînă acum, îi dau şi lui o parte din furt, ca să pară „democraţi“, dar, prin asta, nu fac decît să legifereze inclusiv furturile lor de pînă acum! De aceea au şi revizuit Constituţia! Dar, în primul rînd, acum, să nu-i mai dea lui nici un dolar, nici un ban şi nici o proprietate mobilă sau imobilă, funciară sau altfel, fiindcă nu are nici un drept de acest gen. Singurul lui drept este la o zeghe vărgată şi cît mai călduroasă, căci vine iarna grea. Oricum, cele 30 de milioane de dolari, averile care i-ai fost date, deja, şi cele care îi vor mai fi date nu sunt pentru el – căci nu o mai duce mult –, ci pentru paraşutele lui. Dacă, de bine de rău, el a fost o figură – neînsemnată ca valoare pozitivă, dar majoră ca trădare – a Istoriei noastre, individele astea chiar că nu au nici măcar meritul să le pomenim în vreun fel. Or, toată averea pe care o revendică – din care, deja, a primit prea mult şi, de aceea, trebuie luată înapoi – le va rămîne acestor neisprăvite, care-i seamănă. E-adevărat, legea a fost respinsă, recent, de Camera Deputaţilor, ca neconstituţională. Dar asta nu-i decît o temporizare, căci hienele aşteaptă să-şi ia revanşa. Deja au reînceput să ceară alte proprietăţi.

Români sărăciţi şi nefericiţi! Din cauza unor hrăpăreţi ca aşa-zisul „Mihai I“ şi ca parlamentarii care au iniţiat şi au votat legea asta scelerată aţi decăzut, o duceţi rău şi o veţi duce şi mai rău.

Români viteji! Nu aşteptaţi comemorarea unui secol de la Răscoala din 1907. Pregătiţi-vă de-acum! Pregătiţi-vă să ne recuperăm averea noastră, a poporului, agonisită cu mari sacrificii în cinzeci de ani şi jefuită rapid în 15 ani, prin „Reformă“, de hoţi ca alde „regele Mihai“, „regele Cioabă“ şi de „republicani“ ca Sorin Beraru, Alexandru Bitner, Frank Priplata, Dinu Patriciu, Viorel Cataramă, Viorel Hrebenciuc, Şerban Mihăilescu-Şpagă şi alţi investitori „strategici“ alogeni sau autohtoni!

Români, treziţi-vă şi treceţi la contraatac: la Contra-Reformă!

 

1 Decembrie 2005

***

 

În urmă cu cîţiva ani, unele ziare, ca să-şi atragă cititorii punîndu-i în alertă, anunţau anumite ştiri – de ex., o scumpire a mărfurilor, energiei, gazelor etc. – prin supratitlul „Români, vi se pregăteşte ceva!“ Acum nu mai folosesc acest truc, deşi e vorba de o alarmă serioasă:

Români, vi se pregăteşte trecerea la monarhie, deşi Europa Occidentală este condusă de Internaţionala Socialistă, iar Uniunea Europeană este o uniune republicană de tip totalitar sovietic!

Români, nu vă lăsaţi păcăliţi, căci monarhia totdeauna a fost după calapodul familiei Hohenzollern: hîdă, degenerată şi hrăpăreaţă!

Români, rămîneţi cetăţeni liberi şi egali ai Republicii şi nu redeveniţi supuşii unui stăpîn inactual şi care trebuia să dispară de mult timp, Mihai I Trădătorul sau ai degeneratei sale familii!

7 Septembrie 2008, Înainteprăznuirea Naşterii Maicii Domnului

 

ADDENDA

Noi dezvăluiri privind turpitudinea ex-regelui Mihai

Din septembrie 2008 pînă acum au apărut alte cărţi şi informaţii care dezvăluie ticăloşia degeneratei familii hohenzollerniene şi, îndeosebi, a ex-regelui Mihai I. În acest sens, recomand cărţile REGII BLESTEMAŢI, de S. Silvicola (Editura Ceahlăul, 2009) şi CAROL AL II-LEA ŞI CAMARILA REGALĂ, a reputatului istoric Petre Ţurlea (Editura Semne, Bucureşti, 2010).

Recent, adică după scandalizarea „actualilor lustragii regali“ – cum se exprimă românul canadian Corneliu Florea – de către afirmaţiile preşedintelui Traian Băsescu referitoare la trădarea ex-regelui Mihai – relevată de mine, mai sus, acum şapte ani –, au început să circule pe Internet alte informaţii care atestă turpitudinea ex-regelui Mihai. Astfel, este difuzat pasajul din cartea lui Pavel Sudoplatov, în care este redat aranjamentul dintre adjunctul comisarului sovietic pentru Afacerile Externe, Andrei Ianuarevici Vîşinski, şi regele Mihai I: „Vîşinski a dus tratative personal cu regele Mihai al României în vederea abdicării acestuia, garantîndu-i o parte din pensia pe care urma s-o primească în Mexic“ (cf. Pavel Sudoplatov, MISIUNI SPECIALE, Editura Elit Comentator, Bucureşti, 1995, pag. 240 – s.n., V.I.Z.). Deşi cartea a apărut în urmă cu 15 ani, fraza a fost complet ignorată pînă acum, şi a fost repusă în circulaţie doar recent, fiind preluată, cel mai sigur, din articolul sobru, acuzator şi documentat al lui Dan Brudaşcu, „Mihai al României“, publicat acum vreo 2-3 ani. Fraza este traducerea textului ediţiei engleze, în care scrie: „Based on Maclean’s information, Stalin instructed Molotov to obstruct the implementation of the Marshall Plan in Eastern Europe. This was carried out in various ways. Vyshinsky personally conducted negotiations with King Michael of Romania for his abdication, guaranteeing part of his pension in Mexico“ (cf. SPECIAL TASKS, The Memoirs of an unwanted witness – a soviet spy master Pavel Sudoplatov, Little, Brown and Company, London, 1994, pag. 232). Dar, mai înainte cu vreo 20 de pagini, comentînd cererile „naive“ ale lui F. D. Roosevelt şi W. Churchill formulate la Conferinţa de la Yalta, Pavel Sudoplatov scrie: „Puteam să fim flexibili şi să permitem alegeri democratice, pentru că guvernul în exil [al Poloniei sau al Cehoslovaciei – n.n., V.I.Z.] nu putea stînjeni influenţa noastră. Beneš, de exemplu, fugise din Cehoslovacia în Anglia cu banii N.K.V.D.-ului şi era sub mîna noastră. Ludvig Svoboda, care mai tîrziu a devenit preşedinte al Cehoslovaciei, era un susţinător activ al guvernului sovietic şi al Armatei Roşii. Şeful spionajului ceh, colonelul Muravitz, era agent cu normă întreagă al N.K.V.D., recrutat de rezidentul nostru din Londra, Ciceaev. În România, tînărul rege Mihai se bizuia pe trupele comuniste pentru a-l aresta pe generalul (sic) Ion Antonescu şi pentru a înfăptui lovitura de stat antihitleristă cu ajutorul coaliţiei antifasciste în care intrase (s.n. – V.I.Z.). Situaţia din Bulgaria ne era foarte favorabilă, datorită prezenţei şi influenţei legendarului Gheorghi M. Dimitrov, fostul preşedinte al Cominternului. Pe cînd avea loc Conferinţa de la Yalta, scoteam în secret uraniu din Munţii Rodopi din Bulgaria pentru proiectul nostru atomic.“ (idem, în ediţia română, pag. 229; în ediţia engleză, pag. 223).

Aşadar, imberbul rege Mihai I era demult manevrat de sovietici, prin agentura lor condusă de sinistra Ana Pauker. Ca răsplată, după încheierea războiului, aveau să-i agaţe-n piept decoraţia „Victoria“, apoi să-i plătească jumătate din renta de nemernic trădător; cealaltă jumătate i-a plătit-o guvernul român, pînă cînd avea să semneze textul infamant, antiromânesc, numit „Declaraţia de la Budapesta“. Unii autori susţin că Ana Pauker (despre care s-a afirmat că a fost puţin prostituată şi, implicit, şi proxenetă) i-a plasat-o regelui Mihai pe grecoaica Dodo Chrisolegos, pe care agenta sovietică o cunoscuse în Elveţia. Prin această relaţie amoroasă, jϋden-ca bolşevică Ana Pauker îl controla, în fapt, pe neisprăvitul rege „Mihai I al României“ în vederea aranjării loviturii de stat de la 23 august 1944.

În ultimii ani, au apărut informaţii despre o altă excrescenţă imorală a vieţii lui „Mihai Viteză“: căsătoria secretă cu prinţesa britanică Nerissa Bowes-Lyon, aşa cum afirmă Dieter Stanzeleit, în cartea autobiografică intitulată Regina pierdută, publicată în 2007.

„Conform cărţii – arată ziarul Libertatea din 26 octombrie 2008 –, în 1937 Casa Regală a României hotărăşte să unească destinele lui Mihai, fiul regelui Carol al II-lea, cu o fată provenind din Casa Regală a Angliei. Este aleasă Nerissa Bowes-Lyon, rudă de sânge a reginei Elisabeta a Angliei, aşa cum o cunoaştem astăzi. Între timp, Nerissa, care avea atunci 18 ani, vine în România, rămâne însărcinată cu Mihai, care avea 17 ani, şi se ia hotărârea ca tinerii să se căsătorească în secret, ceea ce se şi întâmplă pe 7 septembrie 1939, la Azuga. De ce în secret? Iniţial Casa Regală dorea să lege o alianţă trainică cu Anglia pentru ca România să rămână neutră în conflagraţia care se prefigura.

Dar în 1939 Hitler era prea puternic şi, de frică să nu îl supere o alianţă româno-engleză pe faţă, căsătoria lui Mihai cu Nerissa a fost discretă. La fel de discrete au fost naşterea şi botezul copilului rezultat din relaţia celor doi prinţi. Micuţul a primit numele Nicolae-Vasile de Alba Iulia, după titulatura tatălui său, Mihai Voievod de Alba Iulia. Mama şi copilul sunt trimişi la Săvârşin, pentru a nu afla de ei Germania nazistă, care începuse să ocupe toată Europa. Pe 25 august 1944, Nicolae-Vasile şi mama lui sunt arestaţi de Gestapo şi duşi în Germania, la cartierul general al lui Hitler, în Wolfsschanze, Prusia de Est. Hitler, prin intermediul Nerissei Jane Irene Bowes-Lyon, membră a casei regale engleze, şi al fiului ei, Nicolae-Vasile, a dorit să-l influenţeze pe premierul britanic Churchill pentru încheierea unui acord de pace separat cu Germania. Descoperind în scurt timp imposibilitatea unui şantaj, a ordonat executarea Nerissei. Fiul acesteia, Nicolae-Vasile, a fost eliberat în ianuarie 1945. Atunci i-a fost încredinţat pentru îngrijire unei anume Irma Stanzeleit, o femeie din provincia germană Schmatzin. La vârsta de 6 ani, Nicolae-Vasile a primit o nouă identitate: Dieter Stanzeleit“.

În 1994, Dieter Stanzeleit vine în România şi începe să-şi caute originile prin documente. Apoi, l-a interpelat pe taică-su’, ex-regele Mihai I, care, evident, a evitat orice contact, repudiindu-l. Era şi normal, fiindcă, dacă-l recunoaşte de fiu, căsătoria lui cu Ana de Bourbon-Parma devine ilegală, iar toată panarama cu preluarea preogativelor regale de către „Largareta de România“ devine absolut nulă şi neavenită. De atunci a început tărăşenia. Dieter Stanzeleit i-a intentat procese ex-regelui Mihai pentru recunoaşterea paternităţii, în Germania, în Elveţia şi în România, dar le-a pierdut, fiindcă Mihai I Uzurpatul nu voia să i se uzurpe şi lui alura de mare personalitate istorică: în mod concret, a refuzat proba ADN, care lămurea indubitabil filiaţia în dispută. Dacă ar fi fost cinstit şi nu avea de ascuns o căsătorie anterioară secretă, ar fi acceptat. Refuzul lui este cea mai bună dovadă că este mincinos şi netrebnic, aşa cum a fost o viaţă întreagă. În răstimpul acesta, un alt neisprăvit al „casei regale“, „prinţul Nicolae“ – despre al cărui tată, Robin Medforth-Mills, nu se ştie nimic – a declarat, nonşalant, în urmă cu patru ani: „Sunt pregătit să fiu regele României“. Nici mai mult, nici mai puţin!

Dar opinia publică are memoria scurtă şi informaţii incomplete, se droghează cu telenovele, cu manele etc., care au un efect halucinogen. De aceea este uşor manipulabilă. De această situaţie profită monarhiştii la fel de neisprăviţi ca modelul lor – Mihai de Hopînţol –, alde Crin Antonescu, Călin Popescu-Tăriceanu, Adrian Iorgulescu, Varujan Vosganian, Dinu Zamfirescu (semnatar al „Declaraţiei de la Budapesta“), Adrian Cioroianu-Oregon et ejusdem farinae; care mai vor să fie aleşi din nou în Parlament sau în funcţii de conducere, după ce au participat din plin la ruinarea României şi la îmbogăţirea fără drept temei a unora, ca însuşi Mihai de Hopînţol!!!

O atestare suplimentară a articolului meu „Aţi votat cleptocraţia?…“ o constituie plecarea prim-vicepreşedintelui P.D.L., Sorin Frunzăverde la P.N.L., care a declarat ritos, că, prin noul său traseu, se vede „construind dreapta modernă alături de Crin Antonescu“ (sic)!

Reamintim că Partidul Democrat – Sorin Frunzăverde făcînd parte din el! –, pe cînd era manevrat de Traian Băsescu, a depus mari eforturi ca să fie înscris în Internaţionala Socialistă! Şi s-a declarat partid de „stînga“ pînă cînd Emil Boc, aburcat, între timp, ca preşedinte al noului P.D.-L. – Sorin Frunzăverde făcînd parte din el! –, a declarat subit, la alegerile parlamentare din 2008, că „alegerile au fost cîştigate de dreapta“! Acum, P.D.L.-istu’ de stînga-dreapta – „de 22 de ani“! – Sorin Frunzăverde, odată intrat în P.N.L, va năpîrli, la fel de subit, în „liberal-monarhist“, ca ceilalţi moftangii ai P.N.L.-ului de vreme rea, ca Adrian Iorgulescu-Decerebratu’, ca Varujan Vosganian, veniţi, tîrîş-grăpiş, de la Uniunea Forţelor de Dreapta (U.F.D.). Oare ex.F.S.N.-istul, ex- P.S.D.-istul, ex-Ap.R.-istul Teodor Meleşcanu, cît a fost P.N.L.-ist, o fi fost şi el monarhist? Căci a uitat să ne spună la plecarea pe postul de director al S.I.E.! Oare S.R.I.-ul ştie ce „hram“ poartă Teodor Meleşcanu?

Trădarea lui Sorin Frunzăverde – ayatollahul judeţului – a dat exemplul de urmat pentru trădarea de către clica sa judeţeană şi de către alţii, asemenea lui, din P.D.L. Aşadar, scursorile din P.D.L. se scurg rapid în P.N.L., fiindcă se „scufundă corabia“! Şi dacă preşedintele P.N.L., Crin Antonescu, este „liberal-monarhist“ şi „este onorat să facă dreapta modernă cu Sorin Frunzăverde“, atunci toţi P.N.L.-iştii vechi sau de strînsură devin, automat, „liberal-monarhişti“ – în frunte cu Sorin Frunzăverde, care, pînă mai ieri, îi critica pe liberali! Tot pînă mai ieri, ziarul Jurnalul Naţional îi denunţa fărădelegile lui Sorin Frunzăverde, iar după fuga lui la P.N.L. îl descria pe gama «De la exponent al „mafiei PDL“ la „voce clară şi minte lucidă“». Aşa se scrie Istoria: cu astfel de trădători ca Sorin Frunzăverde şi demagogi ca Crin Antonescu!

În mod evident, ticăloşia „liberal-monarhiştilor“ şi, în genere, a cleptocraţilor, li se trage de la turpitudinea modelului lor, „Mihai de România“, care şi el este un hoţ de tablouri dovedit, dar iertat de Adrian Năstase cînd fusese premier. Şi, la fel ca presupusul său tată, Carol al II-lea, este, şi el, adulterin şi bigam, cum a demonstrat chiar fiul său nerecunoscut, pierdut în noaptea Istoriei, Dieter Stanzeleit! Vă mai amintiţi faimoasa directivă nazistă, Nach und Nebel – Noapte şi Negură?! Aceasta este  şi politica actualului regim, de înaltă trădare: să dispărem, „pe cale naturală“, în negura Istoriei – atît ca persoane, cît şi ca naţiune. De aceea, decidenţii regimului au luat măsurile artificiale, ilegale, anticonstituţionale şi antinaţionale necesare să accelereze procesele naturale, măsuri constînd în vînzarea ultimelor resurse ale Patrimoniului Naţional – resursele minerale şi energetice, adică ultimii piloni strategici ai suveranităţii naţionale –, în deteriorarea sistemului de sănătate pentru ca oamenii „să moară de moarte bună“ – cum se zice popular –, în degradarea învăţămîntului pentru a produce „tîmpiţi“ (Băsescu dixit!), care, fireşte, tîmpiţi fiind, nu vor putea înţelege că măsurile guvernamentale îi duc în prăpastie ca naţiune şi în neant ca indivizi!

Iar una dintre ultimele formule de prostire a poporului găsită „pe ultima sută“ de către U.S.L. (P.S.D., P.N.L. + P.C.) – o alianţă „contra naturii“, contaminată de monarhismul P.N.L.-ului – este publicitatea făcută, prin canalul Antena 3, „casei regale“ prin exhibarea listei „furnizorilor Casei Regale“, furnizori care, printre altele, trebuie să-i coasă costumele Dudei „regale“, căreia ticăloşii care au guvernat pînă acum i-au asigurat, de exemplu, în 2007, un salariu de 600 milioane de lei vechi lunar!

Făcătura numită „Casa regală“ este gogoaşa umflată, în mod obscur, de toate partidele politice care au guvernat: de P.S.D., prin manevrarea Parlamentului pentru validarea legii celor 30 de milioane de dolari şi, apoi, a altor averi cu care l-a împroprietărit pe Mihai de Hopînţol – deşi, sub forma iniţială de F.S.N. îl fugărise pe ex-regele Mihai prin ţară pentru a-l expulza –, de P.N.Ţ.C.D. dispărut din Istorie – dar cu rămăşiţe la fel de vinovate şi de condamnat –, de membrii U.F.D. eşuaţi în P.N.L., de P.N.L., prin liberal-monarhismul schizofrenic denunţat şi, recent, de P.C., prin trustul de presă Intact, pentru că nu mai poate păcăli alt partid de care să se agaţe, cum făcuse în anii anteriori! Partidul Conservator, fost P.U.R., supranumit, corect, „partidul toxic“ de Traian Băsescu, a trădat, pe rînd, toate partidele de care se proptise, anterior, pentru a intra în Parlament. Deci, e şi normal să se alieze, acum, tot cu un trădător sadea cum este ex-regele „Mihai de România“. Aşadar, deşi pozează în „neutralitate politică“, „casa regală“ nu este decît intromisia cleptocraţiei în Istorie, este un avorton politic, fătat de partidele politice care au fost la putere, de clasa politică formată din politicaştri cu pretenţii de politicieni. Aceştia sunt indivizii care formează, de 22 de ani, clasa politică actuală: CLEPTOCRAŢIA – formată din aşa-zişii social-democraţi, liberali-monarhişti, conservatori, în frunte cu „maiestăţile lor“!

Ca atare, trebuie scoşi din viaţa politică şi băgaţi în viaţa de penitenciar!

La puşcărie cu ei!

22 aprilie 2012

Colonel (r.) Vasile I. Zărnescu

 

Ediţia întîi: în SANTINELA, nr. 1, 9 decembrie 2005, pag. 6-7.

Ediţia a doua: 7 Septembrie 2008, http://ro.altermedia.info/noua-ordine-mondiala/ex-regele-impostor-jefuieste-legal-romania_9071.html#more-9071

Ediţii ulterioare:

http://analize-si-fapte.com/2008/09/19/anatomia-pasarii-de-prada-vasile-zarnescu-%E2%80%9Eex-regele-impostor-jefuieste-legal-romania%E2%80%9C/;

http://regelemihaijefuitorsitortionar.wordpress.com/2011/05/25/ex-regele-impostor-jefuieste-legal-romania/

 

Popularity: 2% [?]

Golumbuţ a lu Coleaşă, un prostan cum n-ai aflat
O ajuns ca să să creadă al măi mare cheţ dân sat.
Că era urât ca foamea, şcirb ca grebla, draşi să-l ieie
Şî vegea cu ochii-n cruşe după colţuri şî coveie!

☺

Da’ ş-o tras nevastă-a-ntâia, şine măi era ca el?
Pă Măria, aia naltă şî trecută pân inel.
Ne miram pân sat ca proşcii, maţă-fripce şî fruntaş’:
“Ce pomeni că-i fata groasă o-i perdută pă rămaş!”

☺

Ş-uice-aşa, la el la nuntă n-o plecat dă lângă masă,
Trâmura ca cotoroaga tot cu ochii la mireasă.
N-o lăsat s-o jioşe nima, lângă el tot o ţânea,
Că ni-s dî la coada vaşii, şică n-avem nas dă ea.

☺

- Bă prostanilor, ne zâsă, pă nevasta me’, Mărie,
Am păstrat-o neacinsă până după cununie!
N-am făcut cum fac toţ proşcii, să uită râzând la mine,
Să mă culc cu ea ’năince, cum făcuş tu, mă veşine!

☺

Zî-i, s-audă-acu’ tot natu şî să şcie care-i baiu:
Ce-ai culcat ’năincea nunţî? Nu mă-i faşe pă niznaiu!
- M-am culcat dă câcea ori, i-am răspuns cu-ntârziere,
Da’ n-aveam dă un să şciu, c-ai s-o iei tu dă muiere!

☺

Popularity: 3% [?]

 Autor: Mihaela Dordea

 

 

„O nouă seară de „Scrisoare”. Lume multă în sală, lume multă în regrupare. Era aici şi Adrian Pintea. Era…

La fiecare reprezentaţie cu Scisoarea Pierdută montată de Alexandru Tocilescu, nu doar sala de spectacol devenea neîncăpătoare, dar şi regruparea era arhiplină. Veneau prieteni, actori de la alte teatre, cântăreţi, ce să vă mai spun… o mulţime de celebrităţi, care doreau să vadă acest spectacol.

Fixasem interviul cu maestrul Ion Lucian pentru fereastra din actul patru. Era un moment în care avea mai mult timp liber, până la scena finală…

Maestrul Ion Lucian merge să se schimbe pentru tabloul final şi imediat mă invită în cabină. Se aşează la masa de machiaj şi se întoarce spre mine care am deschis deja reportofonul. Nu avem prea mult timp. Aşa că începem.

Înainte de a pune vreo întrebare, mă gândesc că de fiecare dată când am luat un interviu la cabine, actorii s-au aşezat la masa de machiaj. Să fie firescul meseriei?

Spirit, inteligenţă, umor şi delicateţe, aceasta ar fi caracterizarea în patru vorbe a marelui om de teatru, şi asta în afara uriaşului talent cu care l-a dăruit Dumnezeu.

Există atâta fineţe în acest om încât atunci când treci pe lângă domnia sa îţi vine să păşeşti cu grijă.

Îmi spunea odată Dan Puric, tot într-o seară de „Scrisoare”, arătându-l pe domnul Lucian: „Iată un actor căruia trebuie să-i mulţumim că există”.

Aş adăuga vorbelor lui Dan că trebuie să fim mândri că suntem contemporani cu un astfel de om.

 

                                           „ÎMI PUN SUFLETUL ÎN SERVICIUL RAŢIUNII”

- interviu cu actorul Ion Lucian -

 

motto:

„Când orice muritor va dobândi conştiinţa artistului, faţa lumii se va schimba”.

T. Vianu

 

Universul gândului şi al gestului de împlinire a frumosului reprezentat prin artă este greu de pătruns dacă nu cunoşti omul căruia îi aparţine. Acesta este artistul care face ca flacăra să urce pe culmi greu de biruit, prin maniera sa de a dărui şi a se dărui.

„Sfânt este ceea ce leagă multe suflete unul de altul” spunea Goethe.

Acest sentiment îl ai şi în sala de spectacol, la sunetul nesfârşitelor aplauze care consfinţesc această coeziune spirituală între actor şi spectatori.

Zaharia Trahanache din „Scrisoarea pierdută” de Caragiale, întruchipat de marele actor Ion Lucian încântă prin ţinuta sobră şi interpretarea de excepţie a artistului.

Aveţi puţintică răbdare şi trecem imediat la „cestiune”, stimabililor.

Mihaela Dordea.: Ce mai faceţi dvs., domnule Ion Lucian?

Ion Lucian: Ce să fac?! Muncesc foarte mult. Poate chiar mai mult ca la 30 de ani. Pe mai multe planuri, pentru că în ziua de azi, dacă nu se găsesc şi câţiva nebuni care să muncească, treaba… s-ar duce de râpă.

MD.: Cum aţi ajuns să urmaţi acest drum fascinant al teatrului?I.L.: Dintr-o întâmplare. Mă pregăteam pentru profesiunea de inginer care era, de altfel, şi visul tatălui meu. Datorită războiului şi condiţiilor materiale grele, tata a fost nevoit să rămână în cadrilaterul cedat, mama aici, cu o situaţie modestă – am socotit că la 16 ani este obligaţia mea să ajut familia şi să nu fiu doar o povară. Aşa că am intrat în figuraţie la Teatrul Naţional, elev încă în clasa a şaptea de liceu, cam cum ar veni acum a unsprezecea, şi după un an de molipsire cu acest superb microb al scenei, am aflat că poţi da examen la Conservator – Institutul de Teatru, chiar dacă nu ai încă bacalaureatul, cu condiţia să-l obţii până la sfârşitul anului întâi. M-am înscris la Conservator, am reuşit la examen, iar la sfârşitul anului întâi, când mi-am luat şi bacalaureatul, în mai puţin de două luni de zile s-a dat un concurs pentru ocuparea a cinci posturi de actori tineri, am reuşit şi din acel moment s-a definitivat destinul meu.

[...]

MD.: Ce vă nemulţumeşte la lumea din ziua de azi?

I.L.: Mă nemulţumeşte lipsa de înţelegere, mă nemulţumeşte violenţa, răutatea care s-au instalat în relaţiile dintre noi, spre stupefacţia mea, pentru că noi, românii, nu am fost niciodată aşa, eram un popor cunoscut pentru bunătate, generozitate, pentru sentimente umane, prieteneşti. Ţăranul român punea fructele la poartă pentru ca oricine să se înfrupte. Acum, se aşează la masă tată şi fiu, la un pahar cu vin şi se sfârşeşte cu o armă. Nu ştiu care loveşte pe care, dar se varsă sânge… cu cuţitul. Mi se pare treapta cea mai de jos la care poate ajunge o societate omenească.

(…)

MD.: Marile hotărâri le luaţi cu sufletul sau cu raţiunea?

I.L.: Îmi pun sufletul în serviciul raţiunii.

MD.: Credeţi că, dacă omul încearcă să rupă barierele finitului ca să treacă în infinit şi transinfinit, se depărtează de realitate?

I.L.: Eu aş zice că, dimpotrivă, realitatea – şi asta e o realitate urâtă, hâdă, a început să crească aşa, ca într-un fel de beci, de canal, să se ridice sufocându-ne. Pentru că realitatea e hâdă, dorinţa de evadare către nişte sfere superioare este tocmai o reacţie la ceea ce „murdăreşte” în fiecare zi.

MD.: Fiind un mare actor, aţi depăşit cu bună ştiinţă cerinţele obişnuite ale publicului ca să-l purtaţi undeva, mai sus cu o treaptă pe plan spiritual şi cultural?

I.L.: A fost profesiunea mea de credinţă. În asta am crezut, ăsta mi-e crezul. Trebuie să-l iau pe partenerul public şi să-l port prin locuri pe care, fără tangenţa culturii, nu le poate atinge. Şi am avut satisfacţii mari, mai ales în rândul copiilor de a căror educaţie prin cultură şi artă mă ocup de 40 de ani. Au fost mari bucurii dar au fost şi mari decepţii. [...] Mi-am construit personajele şi spectacolele de aşa manieră ca să aibă accesibilitate şi să fie în acelaşi timp o invitaţie spre frumos.

MD.: Sunteţi unul din actorii care se menţin şi fizic şi artistic. Care este secretul? Există oare o reţetă a tinereţii fără bătrâneţe?

I.L.: Există. Toată lumea mă întreabă, mă admiră, spunând că mă ţin bine, de parcă ar trebui să fiu o epavă. Cred că secretul este că nu am timp să îmbătrânesc.

MD.: Ce aşteptaţi de la trecerea în noul mileniu?

I.L.: Nu ştiu. Cât am trăit, am zis: Doamne, ajută-mă să trec şi eu în anul 2000. Acum îl privesc cu puţină suspiciune. Poate că festivitatea încheierii unui mileniu va trezi în noi sentimente mai bune, mai frumoase, mai generoase, mai optimiste. Cred că lumea va înţelege că nu trebuie să mai aşteptăm să ne dea cineva, ci trebuie să ne facem singuri un drum în viaţă. Tot aşteptând mila şi pomana străinilor, a celor avuţi, mi se pare o poziţie de cerşetorie, şi poate, cu 2000 ăsta, vom înţelege că noi suntem cei care îşi pot crea şi îşi pot face, trebuie să-şi facă, o stare mai bună.

MD.: Vorbind despre oameni şi omenie, în prag de an 2000, spuneţi-mi, dacă ar exista un monument al omului cu „O” mare, ce aţi scrie la baza lui?

I.L.: Ce faci tu, semen al meu?

 

Nu este uşor să pătrunzi în universul de gândire şi de spirit al unui om. Pare şi mai complicat dacă omul este actor. Doar dacă, atunci când într-un moment de „respiro”, actorul –om se simte între prieteni şi îşi pune puţin din suflet în căuşul palmelor şi-l dăruieşte sincer şi cu gânduri bune. Aşa s-a întâmplat şi acum, când, în sunetul aplauzelor de final, sufletele se leagă unul de altul şi simţim că asta e ceva sfânt, cum spunea Goethe, iar Ion Lucian, un mare actor, este liantul”

 

*

* *

 

Aplauzele s-au stins de mult. Actorii de la Naţional pleacă pe rând spre casă, sau poate la o vodcă ori la o cafea. Sunt obosiţi dar fericiţi pentru că au mai dăruit o bucăţică de suflet din preaplinul lor celor care, seară de seară, devin complicii (actori)lor fiindcă zâmbetul artiştilor este unul dintre secretele dintre ei şi spectatori.

Au şi ei bucuriile şi tristeţile lor. Mai obosesc uneori şi câteodată mor.

Plec şi eu spre staţia de autobuz copleşită de frumuseţe dar şi puţin tristă în zgomotul străzii, pierdută în lumea pe care încă nu m-am obişnuit să o consider şi a mea.

Pentru că singurul loc unde mă simt în siguranţă este teatrul.”

(Fragment din cartea „Rătăcind printre şoapte şi trandafiri galbeni”)

*

E greu să mai adun cuvintele potrivite stării de deznădejde care m-a cuprins aseară(31 martie) când vestea că maestrul Ion Lucian şi-a luat rămas bun la fel de discret şi plin de distincţie cum l-am cunoscut. Şi-a luat rămas bun de la o lume care l-a dezamăgit şi l-a întristat mult în ultimii 20 de ani. Cerul îl aştepta ca şi cei care, tot mai mulţi şi mai ales tot mai repede, -vineri ne-am luat adio de la un alt mare actor, Ştefan Radof- se adună acolo, unde îi vom întâlni când îi vom putea aplauda din nou, pe marea scenă a universului divin.

Nu pot decât, cu sufletul tot mai gol, pentru că rămânem tot mai singuri şi mai trişti, să spun printre lacrimi : Drum bun maestre!

Popularity: 2% [?]

 

“Descătuşări – Fărâme de azimă”, (Versuri vechi şi noi), de Georgeta Minodora Resteman, Ed. Armonii Culturale, 2011

 

 

 

M-au cucerit de la prima lectură poeziile Georgetei Minodora Resteman, adevărate evadări din adâncul trăirilor sale cărora le-a găsit un foarte potrivit titlu, “Descătuşări – Fărâme de azimă”, volum apărut în 2011 la Editura Armonii Culturale – Adjud.

În această lume, în care schimbarea este uluitoare şi totul evoluează într-un ritm ameţitor, o lume cu multe valori răsturnate, poeziile sale ne invită la o altă reaşezare a realităţii, după care tânjim fiecare, în felul nostru. Ele ne scot din lumea urâtului şi a banalităţii chemându-ne într-un univers al înţelegerii, ne invită la linişte interioară, la empatie şi respect, ne fac părtaşi la existenţa autoarei care-şi deschide inima în revărsările sincere ale descătuşărilor sale. În acelaşi timp, ele ne reamintesc faptul că există lucruri pe care le ştim, dar nu mai ştim că le ştim şi că unele trăiri le-am simţit într-un mod nedefinit şi acum, iată-le aduse la suprafaţă cu contur definit, realizat prin mijloace specifice prozodiei – transferul de semnificaţii sau evidenţierea altor cadre de referinţă. Ne simţim deodată proiectaţi într-un spaţiu imaginar, la o altă ordine, într-o lume poetică paralelă cu cea reala, de la care porneşte şi totuşi, atât de fascinantă şi în acelaşi timp, ruptă din adâncul nostru.

Şi dacă omenirea s-a schimbat, poezia s-a schimbat şi ea, dar lirica Georgetei Resteman şi-a păstrat în adâncimea ei acea undă de nemurire, de visare şi de gingăşie, născută din eterna enigmă a omenescului din noi. Prin versul ei, Georgeta Resteman întruchipează taina înfiorată a clipelor prin care trăieşte dincolo de cotidianul modern şi haotic. Poeta reconectează poezia la stilul clasic dar o dăruieşte şi cu suflul zilelor noastre, împletind astfel tradiţionalismul cu modernismul capabil să capteze intregul flux al realităţii şi să-l comunice eficient.

Din parcurgerea mottoului: “Mi-e sufletul mereu dorinţă vie,/ Plin de speranţă şi de bunătate,/ Adun în vers curat, de poezie,/ Iubirea-mi toată şi seninătate./ În nebunia unei vieţi furate/ De-o lume-n nesfârşită hărţuire/ Încerc să-mi iau tain de libertate,/ Mă-nfrupt din stih, scriindu-l cu iubire” (Când scriu),iar dacă aruncăm o rapidă privire asupra titlurilor poeziilor sale, desprindem crezul ei de viaţă, un adevărat mănunchi de frumuseţi şi doruri, întoarcerea spre trăirile interioare, protest împotriva nedreptăţilor sociale, “Noi tot vom scrie ce ne stă in fire,/ Suntem plămadă din destin durut”(Sufletul nostru nu-i de răstignit), dorinţa de împlinire prin iubire, dragostea de neam şi ţară, “Am aşteptat de-a înflorit mălinul”, dorul de părinţi şi de casa părintească cuibarită în Ardealul încărcat de frumuseţi, de istorie şi de oameni de omenie.

Tematica largă include şi “Zbateri”, “Tristeţi”, “Incertitudini”, “Visare”, “Destin”, “Blestem”, “Pasiuni”, “Patimi”, ne oferă şi pasteluri: “Privesc năruirea-n decor de blesteme”,(Furtuna), dar şi gânduri închinate Proniei Cereşti, “Îmi ninge”, sau marilor sărbători religioase. Pe fiecare filă ne întâlnim cu necuprinsul imperiu uman al fiecăruia din noi.

Un loc special îl ocupă setea de iubire: “E ca o dulce vrajă ce stăruie-n dorinţa,/ De-a fi mereu deschisă, cu suflet luminos” (Sentimente), o iubire plenară, a maturităţii, cu bucuria împlinirii, iubirea ca certitudine: “În suflet simt doar dulce adiere/ Totul mi-e vis în ceea ce nutresc/ Este iubirea care-mi umple viaţa/ Şi-n taina nopţii, doru-mi înfăşoară.”(Gândind la tine), “Topi-voi zăpada ce te înconjoară”….(Promisiuni), “Iubite, de mă vrei aproape,/ Tu caută-mă printre flori”(Punţi de flori). Sunt poezii în care plinătatea viului vibrează tumultos sau tandru, sfios sau profund învolburat, iar uneori lasă loc şi unor resemnări, tristeţi, nostalgii. “Sunt umbră şi vis născut din esenţa/ Cuvântului lin ce se scurge din suflet/ Sub lava încinsă ascult chintesenţa/ Aceluiaşi gând ce mă-nvăluie-n cântec”(Sunt). Întreaga ei fiinţă aspiră spre iubire, iar poezia este pentru ea o adevărată terapie: “Ascunde-mă în gândul tău, iubite, / Culege-mă din freamătul pădurii,/ Sărută-mi cerul frunţii obosite/ Şi poposeşte lin, în colţul gurii”(Ascunde-mă în gândul tău iubite). În poezia de iubire degajă atâta feminitate încât poate trezi dorinţa în fiecare bărbat să întâlnească o asemenea femeie în viaţa lui.

În timpul lecturii, versul devine muzică şi te laşi furat de vraja sonoră. Georgeta Resteman este nascută poetă, parcă toată ţesută din versuri, încât te întrebi, cum de nu s-au revărsat asupra ei chiar din prima tinereţe. Stăpânind meşteşugul de a scrie versuri, poeziile ei curg fără piedici şi ne dau impresia că le scrie cu cea mai mare uşurinţă, lăsând să se rostogolească metaforele menite să creeze o punte între ea şi cititor Versurile devin memorabile datorită simplităţii exprimării şi a muzicalităţii născute din buna stăpânire a versificaţiei: “Din cânt de frunze plăsmuiesc iubire,/ Din nuferi – gingăşie, puritate,/ Nimic din mine nu e amăgire,/ Mi-e dor de-o oază de sinceritate” (Caut în mine liniştea râvnită).

Pe măsură ce exerciţiul scrisului se impune, poeta devine tot mai profundă, metaforele tot mai cuprinzătoare, numărul poeziilor tot mai mare. Parcă o văd pe autoare la masa de scris, murmurând spovedanii şi-i aud glasul gândului cumpănind cuvintele în cadenţa versurilor, pe îndelete, aşezat, ardeleneşte, înţelept, cuminte şi cu siguranţă, printr-o rostire directă dublată de aspiraţia spre simetrie şi armonie. Stilul e limpede şi curgător, cuvintele nu sunt încărcate cu poveri peste puterile lor, ele ni se dezvăluie parcă din propria lor plăcere, nesilite sau îmbrâncite să ajungă în faţă. Folosind un limbaj obişnuit dar care se sustrage banalităţii, ea reuşeste să creeze expresivităţi lirice care o definesc.

Cuvântul “acasă” din poezia “Toamna, acasă, la mine-n Ardeal”, are în el ceva din sfinţenia locurilor şi a oamenilor, de unde poeta a văzut întâi lumina pe acest pământ şi mândria că aparţine lor şi Ardealului mult iubit. Sufletul poetei devine totuna cu cel al locurilor şi nu se mai pot despărţi – om şi loc devin o singură fiinţă: “Mi-am sărutat azi pământul cu lacrima dorului/ I-am simţit sarea pe buzele-mi arse de vânt,/ Mi-am aşezat sufletul într-un colţ al pridvorului/ Aşteptând ca din Cer să picure mir pe Pământ”.

Poezia Georgetei Resteman, abia răsărită şi cuprinsă în volumul acesta de debut, mi-a creat convingerea că va ocupa un loc ce va dăinui în timp în literatura noastră, prin incantaţia verbală, prin infinitele ipostaze ale stărilor de spirit, prin debordanta spovedanie a trăirilor tainice, pe care ni le oferă cu încredere, prin sinceritatea şi prin candoarea pe care astăzi o întâlnim tot mai rar.

Închizând cartea, rămâi multă vreme cu ecoul nobilului drum omenesc spre trăire înaltă şi încărcată de frumuseţi cerute de adâncurile noastre sufleteşti.

 

Elena BUICĂ

Canada, martie 2012

 

 

Popularity: 2% [?]