Curentul International

În peţât cu uica Nielu

 Autor: Sorin Olariu

Joia asta care vine cred că să-mplineşce anu
Dă când m-am trezât cu Nielu la Grăgina Gugulanu:
- Şe măi faşi, mă Gimişcuţă? – Şe să fac, mă uica Nielu?
Am aşa o rană-n suflet dă îm vinie să-m fac fielu.

Că niepotu-miu Ghiţucă o scăpat dî la armată
Şî nu poace să să-nsoare, nu-l doreşce nişio fată
Că-i urât ca nima-n lume, crăcănat şî mare-n foale
Şî dân banii dă-i câşcigă nu-i ajiunjie nişi dă ţoale.

- Uice-aişea, zâsă uica, pântru două mii dă lei,
Pă poşitu dă Ghiţucă ţî-l însor cu şine vrei,
Cum ar fi dă par igzămplu fata lu primariu Biţă
Care faşe facultacea ca să iesă doftoriţă.

- Şine? Fata lu primariu? Păi, Firuţa, dă-ţ-o-n boală,
Nişi s-o baţ’ nu bagă-n samă un cipezăr fără şcoală!
Că-i plăceam şî meditaţii, da’ a naibii, derbedeu’
N-o intrat la facultace că l-o-mpegicat liceu’!

- Las că asta nu-i nimica, haida, sări cu adălmaşu
P-ormă merji să-i dai căpara lu na Florea, lăutaşu.
Că-ţ promit ş-o nuntă mare, stai pă paşe, fără frică,
Ş-o să-ţ cânce nana Florea, cot la cot cu Irimică

Ş-uice-aşa, beurăm, frace, câce-o ştampă dă răchie
După care uica Nielu o plecat la primărie:
- Să trăiască domnu Biţă, ăl măi mare dân primari
Ş-ăl măi tare-n banii publişi şî tătic dă fece mari!

Am venit pântru Firuţa, s-o peţăsc cum să cuvine
Fi’ncă şciu că dumetale nu o dai la orişîşine.
- Şe vorbeşci tu dă Firuţa? Nu mă scoace dân sărice
Că Firuţa me-i la şcoală, n-are cum să să mărice!

- Bine… nu ţî’ bun feşioru’? Dă-i cu nuca dă părece!…
Da’-i inşpectăr nou la bancă şî-i peţât dă mulce fece.
- Unge pleşi? I-o zâs primariu, luminîndu-să, şî lasă…
Păi dă zâşi că îi inşpectăr, parc-ai măi venit d-acasă.

Şî bătură iuce palma, iar na Nielu-ntr-o suflare
S-o şî dus cum pleşi dân flovăr păstă drum, la Banca Mare:
- Să trăiască dom derectăr, m-am gângit şî io, băsancă,
Ţ-ar cam trăbui p-aişea un inşpectăr nou la bancă.

- Păi io cre’că, uico Niele, ce-ai gângit cam prost, că zău,
N-am nevoie fincă-i criză şî ne merje tare rău.
- Faşi cum vrei, numa feşioru-i jinirilii lu primari,
Care-ş ţâne-n banca voastră milioane dă dolari

Ş-apăi nu şciu şe ce-ai faşe dacă-ş caută bancă nouă
Şî înşepe să-ş retragă num-un milion sau două.
- Ei, păi zî-i aşa, mă Niele, păi şe naibilor nu spui?
Vez? Aişea-n colţu ăsta o să ste birou lui.

…

Ş-uicea-aşa,-i grijât Ghiţucă, să nu-i fie dă geochi!
Numa io şî-n zî dă astăz mă cam zgârii pă la ochi.
M-am zgârşit şî vorba aia, n-am avut prea multă mince:
Dă-i dăgeam şinşi mii lu Nielu, mi-l făşea şî preşedince!

Popularity: 4% [?]

DE LA RĂSĂRITUL LA APUSUL LUMII, PE UNDA DE CÂNT CU MAESTRUL DAN IORDĂCHESCU

 Autor: Mihaela Dordea

            De la îmbrăţişarea lumii care înseamnă pofta de a poposi, la revenirea acasă, întotdeauna acasă, ceea ce înseamnă că popasurile sunt mereu provizorii, între privirea care se plimbă peste creste de munţi şi valuri de mare şi sufletul care rămâne într-un singur loc, acela în care eşti tu însuţi, al tău şi al celor din care te tragi, între aceste două meridiane se află esenţa divina picurată în unda de cânt pe care i-a dăruit-o Dumnezeu maestrului Dan Iordăchescu.

            Superbă rostuire de viaţă să asculţi chemarea luminilor rampei, şi îndrăgostit de jerba irizată a apelor lor, să te tot înalţi pe treptele unei scări de mătase până acolo, undeva sus, unde viaţa îţi făureşte fascinanta bucurie a evoluţiei spiritului în artă. Şi Doamne cât e de minunată arta cântului!

            Peste şaizeci de ani de carieră… 262 de turnee internaţionale, 61 de ţări în care a ridicat sălile de spectacol în picioare.

            61 de ţări străine, „de la răsăritul lumii la apusul lumii”, cum spune maestrul, în care a fost venerat aducând astfel lauri scenei naţionale şi şcolii lirice româneşti.

            Glasul baritonului Dan Iordăchescu, generos, superb timbrat, mobilitatea mimicii, împreună cu compoziţiile de mare rafinament scenic, pătrunderea în cele mai intime detalii ale caracterului textului dramatic, umorul, subtilitatea cu care maestrul abordează fiecare rol, fiecare piesă lirică, dar şi de factură folclorică,- doine interpretate ca nimeni altul, şi e doar un exemplu, pentru că factura sa interpretativă este nelimitată, abordând şi muzică uşoară şi jazz, dar mai mult decât atât, bucăţica de suflet pe care o pune în fiecare acord, cucereşte publicul de oriunde, din orice sală, fie la  Opera Naţională, fie la Ateneul Român, fie la Scalla di Milano, sau în oricare alt colţ al lumii.

            Nu voi vorbi acum despre cele peste o mie de spectacole de opera, sau cele peste 1600 de concerte de pe scenele celebre din toată lumea: Teatro alla Scala – Milano, Viena Staats Oper, Opera de Paris, Seattle, Hamburg, Munchen, Berlin, Sankt-Petersburg, Los Angeles, San Francisco, New York, Dallas, Bolshoi Teatr – Moscova etc.), cu parteneri din lotul greilor muzicii lirice ca Mario del Monaco, Placido Domingo, Mirella Freni, Renata Scotto, Virginia Zeani, Monserrat Caballe, Luciano Pavarotti, J. MacCracken, Franci Corelli, N. Rossi-Lemeni, G. DiStefano si altii sub bagheta lui Riccardo Muti, Lorin Maazel, Georges Pretre, Zubin Mehta, M. Rostropovitch, Tullio Serafin, Sir Colin Davis şi alţii. Nu voi vorbi despre biografia maestrului, o biografie care începe în urmă cu 80 de ani din care mai bine de 60 pe scenă. Îmi rezerv bucuria de a povesti cu maestrul, despre domnia sa cu suflet şi cânt, aşa cum nu a mai făcut-o niciodată.

            Am să vorbesc însă despre seara de 26 iunie 2010, de la Ateneu. O seară  care mie şi altor zeci de persoane care i-am fost alături maestrului din toată fiinţa, a însemnat mult mai mult decât un eveniment cultural. A fost o seară atât de intimă, atât de caldă, atât de „ de suflet”, încât cuvintele nu o pot cuprinde.

Pe scenă a urcat OMUL  Dan Iordăchescu,  omul care şi-a pus sufletul în palmă şi a făcut risipă de iubire şi lumină interioară, o lumină care a cuprins întreaga sală coborând ca un văl de mătase din glasul şi inima maestrului.

A urcat pe scenă şi a povestit. Cu sinceritate, ironic, nostalgic, vesel, cu o uşoară tristeţe în glas uneori, cu amintirile sale umplând de frumuseţe sufletele noastre.

Şi apoi maestrul a cântat. Fascinant şi la 80 de ani ca întotdeauna. Fascinaţi ne-am adunat în jurul său la final, şi povestea a continuat. Şi promit că împreună cu maestrul vom face o minune din aduceri aminte, de la răsăritul lumii la apusul lumii.

La mulţi, mulţi ani maestre, cu gând de lumină şi de suflet!

Popularity: 9% [?]

Dumnezeu a pus frumuseţe în fiecare loc de pe pământ şi a mai lăsat omului menirea de a înţelege şi a slăvi acest dar de mare preţ. (Gabriela Petcu)

                           Un drum şerpuitor se aşternea în faţa mea printre culorile de verde-arămiu ale unei toamne târzii, nostalgice. Liniştea mirifică a naturii mă întâmpina cu oarecare mândrie a acestor meleaguri bihorene lăsate special pentru sufletele iubitoare de frumos. Tinca – octombrie 2009. Liceul „Nicolae Jiga” din localitate îşi sărbătorea cu mare atenţie patronul spiritual. A fost un prilej de bucurie, de întâlnire şi cunoaştere între oameni cu dragoste pentru educaţie şi cultură. Amintesc cu mare drag pe câţiva dintre cei care au pus suflet la această sărbătoare, localnici şi invitaţi: prof. ing. Viorica Ana Madear, directoarea Liceului Teoretic „Nicolaie Jiga”, Floarea Cioca, profesoară de limba română, părintele profesor de religie Dorel Leuca, Simona Urs, profesor de limba română, poeta Gabriela Genţiana Groza, membră a Uniunii Scriitorilor din România, conf. univ. dr. Dan Popescu de la Universitatea orădeană „Partium”, conf. univ. dr. Constantin Mălinaş (plecat de curând dintre noi…Dumnezeu să-l odihnească!), profesorul Iosif Popa, George Roca, scriitor român, stabilit la Sydney, în Australia, Maiorul (r.), Daniel Ştefănuţiu, poetul orădean Alexandru Sfârlea, poetul-medic dr. Lucian Munteanu, Voicu David, Ana Codrean învăţătoare pensionară, primarul comunei, ing. Teodor Costel şi mulţi alţii.

                          Azi, Tinca revine în pagini scrise cu mare dăruire prin condeiul profesorului de geografie, Radu Turla. Volumul “Oameni şi fapte din zona Tinca” este o dovadă de dragoste pentru aceste meleaguri cu istorie, tradiţie, cultură, cu oameni minunaţi pe care autorul îi consemnează. O altă mândrie a Tincăi, scriitoarea Gabriela Genţiana Groza, întăreşte personalitatea lui Radu Turla, numindu-l “şlefuitorul de diamante”.

                           ŞLEFUITORUL DE DIAMANTE

                          Autor: Gabriela Genţiana Groza

          Locuitorii comunei Tinca din judeţul Bihor aflaţi sub lupa atentă a dascălului de geografie, cu talent de condeier, RADU TURLA, au fost cuprinşi cu obiceiurile, activitatea cotidiană şi realizările de-a lungul anilor în volumul OAMENI ŞI FAPTE DIN ZONA TINCA apărut de curând la editura Imprimeriei de Vest din Oradea. Autorul ne propune spre lectură locuirea într-un univers pe cât de variat pe atât de interesant modelat în eseuri, unele dintre ele publicate anterior în pagina culturală a ziarului ,,Crişana’’.Veritabil educator, aplecat cu pasiune asupra luminării conştiinţelor elevilor care i-au fost încredinţaţi în munca la catedră, beneficiază de calităţile mai rar întâlnite azi, de a fi meticulos şi realist în descrierea semenilor şi a muncii lor prin care aceştia contribuie la prosperitatea şi bunul mers al treburilor comunei .Oamenii locurilor devin astfel în cartea lui personaje deosebit de stimate, fie că e vorba de înaintaşii tincani, fie că se referă la contemporanii săi.

Radu Turla îşi trage seva din satul natal Oşand, fiu al unor onorabili învăţători. Acolo a fost impregnat de frumuseţea naturii, a obiceiurile de altădată, de bogăţia culturii populare, de omenia şi iubirea de Dumnezeu şi de cele sfinte, acolo a deprins pentru tot restul vieţii respectul şi dragostea pentru semeni. Autorul ni se adresează într-un limbaj accesibil, natural, fără ocolişuri, cu acurateţea frazei, propunându-ne câteva teme esenţiale pentru cunoaşterea localităţii şi a locuitorilor săi. Se desprind astfel: istoricul comunei Tinca, realizări şi perspective, cultele religioase şi activitatea lor, şcoala căreia , cum era şi firesc, scriitorul îi afectează un spaţiu mai amplu, primăria şi sfera de lucru a acesteia, transporturile, obiceiurile locale, despre Casa de Copii, despre fiii comunei care s-au ridicat în diferite demnităţi, despre scriitorii şi cântăreţii care s-au inspirat de pe meleaguri tincane şi, ca o temă predilectă, Staţiunea balneoclimaterică Tinca, dedicându-i un studiu aparte.Se apleacă de asemenea cu atenţie asupra vieţii satelor aparţinătoare comunei Tinca, creionând o lume aparte într-un tablou care stârneşte emoţie.

                           Volumul, ce cuprinde şi fotografii sugestive care evocă aniversări ale comunităţii,  prezintă personalităţi locale precum şi locuinţe frumoase şi familiile care le însufleţesc, este ca un document în care autorul surprinde momente şi oameni de pe toate treptele sociale cu frământările şi năzuinţele lor.

                        A consemnat,

Gabriela Petcu

Popularity: 7% [?]

Declaraţie

a Consiliului Director al Forului Democrat al Românilor din Moldova

privind declararea zilei de 28 iunie Zi a ocupaţiei sovietice

FDRM salută decretul Preşedintelui interimar al Republicii Moldova, Mihai Ghimpu, din 24 iunie curent, privind declararea zilei de 28 iunie Zi a ocupaţiei sovietice şi a comemorării victimelor regimului totalitar comunist.

Această zi este una tragică din istoria neamului nostru.

La 28 iunie 1940 România a devenit o victimă a înţelegerilor secrete dintre Germania nazistă şi URSS bolşevică de reîmpărţire a sferelor de influenţă între cele două puteri, ceea ce a dus la declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial, cea mai devastatoare conflagraţie din istoria omenirii.

Pactul de neagresiune semnat de Germania şi Uniunea Sovietică la 23 august 1939, în punctul al treilea din Protocolul adiţional secret, viza România: „În privinţa Europei Sud-estice, partea sovietică subliniază interesul pe care-l manifestă pentru Basarabia. Partea germană îşi declară totalul dezinteres politic faţă de aceste teritorii”.

Ulterior, în „Nota ultimativă”, partea sovietică va adăuga şi „Bucovina”, drept „despăgubire” „pentru dominaţia de 22 de ani a României în Basarabia”.

A fost un dictat odios, o ocupaţie realizată cu forţa armelor, fără acceptul populaţiei din aceste teritorii, pusă la cale de cei doi călăi: Hitler şi Stalin.

Se ştie ce-a urmat: deportările a sute de mii de persoane, arestări, execuţii în masă, amputarea teritoriului Basarabiei în sud şi în nord, colectivizarea forţată, deznaţionalizare, comunizare ş.a.m.d.

Toate acestea au fost expuse în Declaraţia de suveranitate a Republicii Moldova din 23 iunie 1990; în Avizul Comisiei Sovietului Suprem al R.S.S. Moldova pentru aprecierea politico-juridică a Tratatului sovieto-german de neagresiune şi a Protocolului adiţional secret din 23 august 1939, precum şi a consecinţelor lor pentru Basarabia şi Bucovina de Nord, aprobat de către Parlamentul Republicii Moldova la 23 iunie 1990; în Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova din 27 august 1991.

Preşedintele Parlamentului, Preşedintele interimar al Republicii Moldova, dl Mihai Ghimpu, n-a făcut decât să rezume concluziile actelor menţionate mai sus într-un decret prezidenţial.

Societatea civilă, reprezentată de FDRM, a propus Preşedintelui interimar al republicii, Parlamentului Republicii Moldova de a interzice simbolurile comuniste şi a scoate Partidul Comuniştilor în afara legii, ca partid criminal, comparabil în atrocităţile sale cu partidul naţional-socialist al lui Hitler.

Cu regret, unele dintre partidele care alcătuiesc actuala Alianţă pentru Integrare Europeană lasă impresia că preferă jumătăţile de măsură, invocând diferite pretexte pentru a amâna încă o dată condamnarea unui trecut care a mutilat mai multe generaţii şi ale cărui umbre mai domină viaţa politică din Republica Moldova. Este o crimă faţă de memoria a peste un milion de victime din Basarabia de a nu recunoaşte adevărul despre genocidul organizat de regimul comunist, este un mare abuz de a perpetua minciunile staliniste privind trecutul şi identitatea noastră şi de a menţine în continuare, în necunoaştere şi întuneric, populaţia Republicii Moldova.

A nu susţine Decretul semnat de M. Ghimpu înseamnă a nega însăşi Declaraţia de independenţă, înseamnă a accepta tacit încorporarea din nou, de astă dată benevol, a Republicii Moldova în componenţa Federaţiei Ruse, succesoarea de drept a fostei URSS.

Politicienii care condamnă sau nu sprijină gestul lui M. Ghimpu dau de fapt un semnal clar privind complicitatea lor la refacerea URSS.

Iar dacă unii politicieni, inclusiv din Alianţa pentru Integrare Europeană, insistă asupra menţinerii simbolurilor comuniste, aceştia ar trebui să fie consecvenţi: ele trebuie păstrate în stema Republicii Moldova doar în tandem cu simbolurile fasciste, svastica urmând să fie şi ea prezentă alături de seceră şi ciocan, ca un omagiu adus lui Hitler şi Stalin, pentru că la 28 iunie 1940 aceştia au creat statul Republica Moldova.

Nu vom putea fi liberi, nici nu vom putea fi acceptaţi în familia popoarelor europene atâta vreme cât minciuna va sugera un anume comportament al oamenilor politici şi nu vom spune adevărul despre ororile comise de Uniunea Sovietică şi regimul totalitar pe teritoriul ocupat al actualei Republici Moldova.

E ora adevărului!

Adevărul trebuie spus întreg!

Consiliul Director al Forului Democrat al Românilor din Moldova

Chişinău, 28 iunie 2010

Popularity: 8% [?]

HAMILTON, ONTARIO

Organizează între 12 şi 17 IULIE

SĂPTĂMÎNA “CÂMPULUI ROMÂNESC”

Pentru informaţii detailate vizitaţi website-ul www.campulromanesc.ca iar dacă aveţi comentarii sau întrebari trimeteţi-le la info@campulromanesc.ca
Duminică, 11 Iulie
Tradiționalul picnic al Câmpului Românesc

Luni 12 Iulie, ora 7 PM
-  SANDU SINDILE,critic de artă, Kitchener, “Postimpresionism  în pictura și literatura română”
-  JULIAN TH. ICHIM, Kitchener, ” G20 și suveranitatea României”
-  Prof. PAUL LEU, Washington, ”Rolul lui Emil Bodnăraș în sovietizarea României’
Marți, 13 Iulie, ora 7 PM
-  Pr.Prof.Dr. THEODOR DAMIAN, New York, ”Valori teologico-filosofice în poezia lui Mihail Crama”
-  GRIGORE CULIAN, NEW York, Director ziarul “New York Magazin”, ”Situația politică a României după alegerile prezidențiale”
-  MAGDALENA MANEA, Toronto, Director ziarul “Acasa”, ”Emigranții români din ultimul deceniu”

Mercuri, 14 Iulie, ora 7 PM
-  Pr.Dr.DUMITRU ICHIM, Kitchener, ” De ce Ștefan cel Mare a fost și Sfânt?
-  Cenaclul literar ”Muntele Măslinilor” din Kitchener
-  IACOB CAZACU – ISTRATE, scriitor, Republica Moldova, ”Pericolul accentuării moldovenismului primitiv în afara României”

Joi 15 Iulie,ora 7PM
-  ALEXANDRU RACU, doctorand în științe  politice, University of Ottawa, “Crestinismul si ideologiile politice moderne”                                 
-  Ing. PETRE ALBULESCU,USA, “Mama în poezia românească”
-  RAUL DUTNIC, TorontoDirector ziar “Jurnal Romanesc”, Realizator Tv. “Noi Romani”,  ” Pelerinaj la Locurile Sfinte”

Vineri 16 Iunie, ora 10  dimineața
- SFÂNTA LITURGHIE

Vineri 16 Iunie ora 7 PM
-  MIRCEA PLATON, doctorand la ”Ohio State University”, Ohio, ”Despre normal”
- SEBASTIAN DOREANU, ziarist, Denver, Colorado, ”Nae Ionescu în țară și în exil”
- DUMITRU POPESCU, Toronto, Director ziarul “Observatorul” “Cenaclul literar Nica Petre la 15 ani”
-  VASILE  LUPASC, scriitor, ”Răstignit între două cruci”

                              Sâmbătă, 17 Iunie
  -  Banchetul de închidere
         – Recital poezie

Popularity: 7% [?]

Idila si Revolutie – Alan Elsner:  Romance Language –

Autor: Silvia Jinga (Michigan, USA)

Romanul lui Alan Elsner publicat la New Orleans in anul acesta ne ofera nu doar acuratetea cunoasterii universului romanesc, dar si bucuria  unei naratiuni care ne convinge prin autenticitate, sensibilitate si profunzimea introspectiilor.  Fictiunea lui Alan Elsner nu este o scriere de circumstanta prilejuita de o sedere a sa in Romania ca professor de jurnalistica la Universitatea din Bucuresti in anul 2007, ci o incercare serioasa de cuprindere, intr-o poveste de dragoste imaginata, a unor impresii adanci, asupra unui mediu pe care l-a cunoscut direct sau indirect, din relatarile studentilor sai.  Lectura cartii e cu atat mai pasionanta cu cat ne privim in oglinda pe care un scriitor strain, dornic de cunoastere o indreapta spre esenta conflictuala a societatii romanesti in lunile premergatoare Revolutiei din 1989 si in perioada tranzitiei prelungite, post revolutionare..

Cartea are in centrul ei o idila intre jurnalista americana Elizabeth Graham si poetul, eseistul roman, Stefan Petrescu, aflat in arest la domiciliu la inceputul anului 1989, cand demareaza intreaga lor istorie.  Autorul incearca sa motiveze cat se poate de convingator calatoria lui Elizabeth in Romania si sentimentele celor doi protagonisti. Cu toate acestea debutul acestei relatii are o doza de artificialitae, care pe parcursul naratiunii se estompeaza, lasand locul verosimilitatii. Ea, avand o casatorie de fatada este tentata sa isi reia colaborarea la magazinul “The Brahmin” editat de Ralph Eskew, nasul Petrei, fiica lui Elizabeth si a lui Stefan. Ca sa scape macar pentru o vreme de sotul ei american, un scriitor veleitar, ca sa retraiasca bucuria socului realitatii,  a scrisului si, de asemenea, ca sa-l cunoasca pe Stefan Petrescu, a carui fotografie, poezie si biografie au impresionat-o, Elizabeth se arunca intr-o aventura totala, intelegand prin aceasta intreaga ei experienta in Romania dinainte de caderea lui Ceausescu si din timpul Revolutiei, incepand din martie 1989.

Idealismul jurnalistei este intrecut doar de cel al poetului disident pe care-l intalneste la capatul drumului ei undeva pe Calea Plevenei, intr-un apartament friguros, cum altcumva, caci doar eram pe vremea fervorii ceausiste de achitare a datoriilor tarii. Un functionar de la ambasada americana, Clint Aldrich ii spune lui Elizabeth o gluma despre defilarea de 1 Mai in care Ceusescu era interesat “to see how many people survive the winter” – ca sa vada cati oameni au supravietuit iernii, trad. ns (p. 74). Reconstituirea cadrului auster al vietii romanilor in anul premergator schimbarii este realizata cu meticulozitate si dramatism.  Autorul foloseste cateva fapte semnificative, usor de recunoscut de cei care le-au trait, inspirate din realitatea acelor ani, cum ar fi: frigul din case, cozile pentru procurarea alimentelor, criza de hartie igienica,  pretuirea de care se bucurau tigarile Kent care puteau deschide orice usa, limbajul de lemn al oficialilor, teroarea generalizata, epuizarea oamenilor, suspiciunea epidemica, birocratia despotica a regimului, supravegherea drastica a relatiei cu strainii, coruptia. O centralista de la un hotel timisorean incearca sa obtina ceva dolari de la Elizabeth, in schimbul promptitudinii legaturii telefonice cu America.

Impresia jurnalistei americane despre populatie este de totala infrangere: “They hardly talk in public. It’s a nation of whisperers”. – Abia vorbesc in public. Este o natiune care vorbeste in soapta – trad. ns. (p.63). Observatia ei se completeaza cu cea a lui Clint Aldrich, ofiterul de presa de la Ambasada Americana din Bucuresti, care vedea Romania de atunci ca fiind “a land of wild rumors and gossip because nobody trusts anything the government says”. – un pamant de zvonuri ciudate si barfe pentru ca nimeni nu crede nimic din spusele guvernului – trad. ns. (p.73). Aeroportul Otopeni pare a fi simbolul viu al ingenuncherii natiei  de catre vigilenta  “organelor” din faimoasa Securitate. Elizabeth ii transmite lui Ralph Eskew impresiile ei despre atmosfera apasatoare la debarcarea  la Otopeni:”As soon as you get off the plane is swarming with police and militiamen. They herd you around like prisoners of war and you have to fill out a dozen of different forms before they allow you to leave.” – Indata ce cobori din avion roieste de politie si militieni. Te mana in jur ca pe prizonierii de razboi si trebuie sa completezi o duzina de felurite forme inainte sa te lase sa pleci – trad. ns. (p.63). Cat despre capitala “the streets were almost empty and totally dark”. – strazile erau aproape goale si intunecate- trad. ns.(p.63).

 Ralph Eskew, redactorul magazinului “The Brahmin” isi aminteste dimpotriva despre o epoca mai frumoasa, cea dinainte de al doilea razboi mondial cand Bucurestiul era cunoscut ca “little Paris”, avand “elegant mansions, lovely architecture”. – vile elegante, arhitectura placuta – trad. ns.(p.63).

Nici Timisoara nu arata mai primitoare. Cenusiul vietii predomina. Singura pata de culoare pe intregul aspect mohorat o puneau afisele despre “Geniul Carpatin”, noteaza Elizabeth in relatarea ei. Ea insasi este subiectul unui act brutal din partea a doi securitsti “afumati”, care, dupa ce o urmaresc iesind dintr-o biserica, ii cer aparatul de fotografiat ca sa-i distruga filmul. Practica era comuna pe vremea aceea, o stim cu totii.  In vreme ce romanii traiau intr-o mizerie generalizata, aflam ca ambasadorul roman la Londra avea printre altele misiunea de a expedia saptamanal “dog food” pentru Corbu, cainele familiei prezidentiale. In aceeasi ordine de idei trebuie mentionate intrevederile lui Elizabeth cu unii oficiali romani, dintre care cea cu ministrul Comertului, Dl Daescu e excelent creionata, amintindu-ne de satira marelui Caragiale. La intrebarea caustica a lui Elizabeth, privind subnutritia populatiei si dificultatile procurarii hranei, ministrul cu un teribil aer de ciocoi explica infometarea tarii prin mentalitatea taraneasca a romanilor  pusi pe stocare de alimente: “These people, they hoard food, they are all hoarders, even though hoarding is socially irresponsible and should be stamped out. I suppose if you went to their homes, you would find each have five or six chickens hidden away in their freezers.”  – Acesti oameni stocheaza hrana, sunt cu totii niste agonisitori, desi acumularea este social iresponsabila si trebuie distrusa. Cred ca daca i-ai cauta pe acasa, ai putea gasi la fiecare cinci, sase pui ascunsi in frigidere – trad. ns. (p.78) Dar jurnalista il stramtoreaza cu intrebarile: “How do they run the freezers when the electricity goes off every night? – cum de le functioneaza frigiderele cand electricitatea e luata in fiecare noapte? – trad. ns.” Conversatia lor e memorabila, aducandu-ne in fata ochilor suferinta vie a acelor ani. Diversiunea cu stocarea alimentelor ni s-a fluturat pe la televizor in zadar ca sa calmeze spiritele nemultumite. Personajul ministerial e grotesc si pe deplin reprezentativ pentru nepasarea aroganta, sfidarea criminala a populatiei de catre aparatul de partid.

Prin intermediul personajelor sale autorul pune in discutie pasivitatea romanilor fata de tiranicul regim. Clint Aldrich ii da lui Elizabeth exemplul Poloniei si Cehoslovaciei, avand o disidenta organizata in comparatie cu Romania. In aceasta dezbatere auzim o multitudine de pareri, fara ca opinia unuia sau altuia dintre  personaje sa ne fie oferita drept concluzie ultima. Clint, Pringle, Elizabeth toti acesti jurnalisti straini care asista si scriu despre prabusirea comunismului in Germania de Est, Ungaria, Polonia, Tarile Baltice se indoiesc in lunile tensionate dinaintea lui decembrie 1989 ca romanii se vor ridica pentru libertate. Scepticismul lor este mereu exprimat. “Nothing is going to happen in Romania”, zice englezul Pringle, trimitandu-ne  la  comentariul cel putina condescendent ca “mamaliga nu explodeaza”, care circula in lunile premergatoare Revolutiei.

Autorul este de partea lui Stefan, incercand sa ne spuna ca samanta dorului de libertate nu pierise dintre romani.  Doar Stefan Petrescu, poetul arestat la domiciliu si apoi exportat in Roma ca fiind incomod regimului, doar el, Poetul are credinta ca poporul lui va reactiona cand va veni momentul favorabil  Alan Elsner reactualizeaza  in figura lui Stefan mitul romantic al creatorului, care trebuie sa fie martorul si purtatorul de cuvant al celor carora opera lui se adreseaza. In dialogul dramatic de la Positano dintre Elizabeth si Stefan parca il auzim pe mesianicul Goga. . Sa reamintim ca O. Goga numea scriitorii “faclii pe culmi” in momentele de rascruce ale unui neam. Personajul lui Elsner afirma cam acelasi lucru: “When the hour strikes, my country will need voices, leaders, people with credibility, with integrity. Exiles and émigrés do not have that credibility because they fled to a better, more comfortable life leaving the rest behind. <…> But I do have the ear of the people. I have earned their trust.” – Cand vine ceasul, tara mea are nevoie de voci, conducatori, personae credibile, integre. Exilatii si emigrantii nu au aceasta credibilitate pentru ca ei au plecat pentru o viata mai buna, mai comfortabila, lasand restul in urma.  Dar eu  ii aud pe oameni. Le-am cucerit increderea. – trad. ns. (p. 177) Stefan are credinta ca romanii vor fi capabili sa se scuture de tiranie: “I do feel in my heart and in my bones that a big change is sweeping Europe and Romania must be part of it … If that is so, I must be in Romania.” – Simt in inima si oasele mele ca o mare schimbare matura prin Europa si Romania trebuie sa fie o parte a ei.- trad. ns. p.177) Ca orice poet romantic el se simte chemat sa fie “trambita de alarma”, cum ar fi spus Goga sau dupa Cosbuc “suflet in sufletul neamului”. “I told myself, someone has to stay to bear witness. If all poets and the writers and the philosophers leave, who will be left to tell the truth?” (p.145) – Mi-am spus ca cineva trebuie sa stea pentru marturie. Daca toti poetii si scriitorii si filosofii pleaca, cine va ramane sa spuna adevarul – trad. ns.  A rosti adevarul, iata misiunea sacra a artistului, indifferent cine ar fi el.

Elizabeth vrea sa-l fixeze langa ea ca sa-si salveze dragostea. Barbatul desi cu inima sfasiata de dragoste are puterea sa vada mai generos, necesitatea luptei pentru marele ideal al liberatii unui popor pentru care merita sa-ti dai viata. Pastrand proportiile comparatiei, sa observam ca personajul creat de  Elsner are gesticulatia unor spirite romantice ca Byron si Shelly. Judecata lui Elsner asupra rolului personalitatii in istorie mi se pare de bun simt, incluzand prin contrast parerea asupra emigratiei, care oricat ne-ar deranja, este de asemenea adevarata.  Cei care au parasit corabia nu pot fi niciodata la fel de convingatori ca aceia care au ramas sa sufere si sa lupte. Suferinta pentru o cauza nu se poate plati in nici o moneda oricat de valoroasa ar fi ea.

Filonul romantic atinge de asemenea  iubirea imaginata intre jurnalista care incearca sa se smulga de sub presiunea cliseelor unei societati de consum si un poet  care se opune inrobirii fiintei intr-o societate totalitara. Flacara spiritului este cea care ii uneste pe Elizabeth si Stefan si  prin aceasta romancierul se distanteaza ironic de modelul comercial al dragostei intr-o lume dominata de vizual Autorul sesizeaza conflictul etern intre sentiment si datorie, terestru si celest. Este doar ca aceste contraste dialectice obsedante pentru romantici sunt transpuse in contemporaneitate. Elizabeth il implora in Italia sa ramana cu ea,  precum Catalina il implora pe Luceafar. Deosebirea consta in faptul ca Luceafarul eminescian nu primeste dezlegarea Creatorului, iar Stefan nu primeste dezlegarea de la constiinta sa: “All this is most tempting. But then I think that I owe it to myself and to my fellow citizens to remain. I’m afraid that if I leave, my conscience will never rest easy” (p.146). – Totul [in Italia] este foarte tentant. Dar in acelasi timp ma gandesc ca imi datorez mie si concetatenilor mei sa raman [in tara]. Mi-e teama ca daca plec, constiinta mea nu-si va gasi linistea niciodata – trad. ns.          Trimiterile lui Alan Elsner la Eminescu sunt constante pe tot parcursul romanului.  Autorul nu ramane la nivelul simplului citat, ci ii preia sensul si il dezvolta in structura cartii sale.

 Romanul incepe cu citat din Eminescu  Sonet I : “Si tu citesti scrisori din roase plicuri”, in traducere engleza. Ceea ce urmeaza este o constructie epistolara a romanului, doar ca scrisorile personajelor sunt adaptate la tehnica de azi, fiind expediate via e-mail. Cand Petra e insotita de Angela la cursul profesorului universtitar Stefan Petrescu afla de la prietena ei romanca despre iubirea interzisa dintre Eminescu si Veronica Micle.  Aluzia la aceasta iubire ne intareste inca mai mult ideea filonului romantic al cartii. Dorind sa opuna presiunii mercantile a societatii de consum idealismul unui sentiment etern uman ca iubirea si pentru a recupera profunzimea lui, autorul foloseste atat referintele literare: Eminescu, Shakespeare cat si proiectarea pasiunii erotice pe fundalul mortii.  Perechea Eros – Thanatos este un mit vechi ca si literatura: sa amintim doar de Tristan si Isolda, Romeo si Julieta etc. Sensul efemer a tot ce e omenesc  intra in conflict cu aspiratia spre absolut a omului implicata de sentimentul iubirii.  Referirea la moarte nu ramane doar la nivelul literaturii, ci devine palpabila in luptele de strada din Bucuresti de dupa 20 decembrie, in scenele cu raniti, impuscaturi, panica si disperare de pe strazile Bucurestiului descrise de Elizabeth in reportajele ei, si in sfarsit in chiar situatia limita in care cei doi indragostiti sunt pusi cand sunt ei insisi impuscati, din fericire nu mortal si apoi transporati la spital. Se vor desparti pentru aproape o viata:  Elizabeth intorcandu-se in America, dupa ce a fost tratata in Germania, Stefan, ramanand in Romania dupa ce si-a pierdut un ochi.  Elizabeth va naste o fetita pe care o va boteza Petra, cinstind numele tatalui ei.  Nasterea pruncului din dragoste e sfanta si simbolica pentru lumea mai buna care ar fi trebuit sa se nasca in Romania dupa moartea celor o mie de tineri care au strigat la Revolutie in cutremuratoarea si azi exaltare:”VOM MURI, DAR VOM FI LIBERI”. Acest lucru sublim nu trebuie uitat, in ciuda morcirlei realitatii politice din Romania post-revolutionara.  De altfel Elizabeth da glas diziluziei ei cauzata de confiscarea Revolutiei de catre esalonul doi al dictatorului si distorsionarea elanului popular:”It was almost unbearable to think that the glorious revolution that had almost taken our lives was nothing but a sham. After that, I wanted nothing more to do with Romania” – este aproape insuportabil sa te gandesti ca glorioasa revolutie care ne-a  costat aproape viata n-a fost nimic altceva decat rusine.  Dupa asta, n-am mai dorit sa am de-a face cu Romania – trad. ns. (p.257).

Meritul romancierului american  este de a fi extras din viata politica a Romaniei anului 1989 ceea ce a fost extraordinar, nobil in setea de libertate a unui popor oprimat care nu a avut parte de o Revolutie de catifea, ci a platit cu sange scump aspiratia sa.  Tragismul acelor zile l-a fixat in intensitatea unei iubiri care sa exprime dimensiunea eternitatii la nivel individual si colectiv.

Meditatia asupra eternitatii si a cailor de a accede la ea traverseaza cartea ca un halou al povestii de dragoste.  Analizand sonetele lui Shakespeare cand Petra participa la cursurile de la Universitatea bucuresteana, Stefan insista asupra temei ars longa, vita brevis, de asemenea de circulatie in literatura europeana de la poetii latini pana la Pirandello.  Faptul de viata perisabil fixat in arta este invesnicit.  Exista o tema a romanului in roman si a artistului care se desfasoara in aceasta carte simultan cu planul autentic al realitatii traite. La Positano in Italia, cand Stefan se desprinde din mrejele dragostei pentru a se intoarce acasa la cei care sufereau, simte nevoia de a eterniza frumusetea dureroasa a clipei intr-un sonet dedicat Elisabetei. Intentia e marturisita: “Perhaps, like Shakespeare, I could make this moment/seem eternal” – Probabil ca Shakespeare, as putea face acest moment sa para vesnic – (p. 180).

In ciuda  deziluziei teribile a lui Elizabeth dupa mineriadele pe care le aminteste succint si a dorintei ei de a nu mai avea de-a face cu Romania, viata o obliga sa revina in Romania pentru ca Petra, fiica ei pleaca in cautarea tatalui in toamna anului 2007.  Aceasta ii prilejuieste scriitorului zugravirea unui nou plan al realitatii romanesti, in mediul universitar, juvenil la aproape doua decenii de la Revolutie.  Starea de spirit acum mai pozitiva se combina cu relevarea unor frumuseti turistice in capitala, la Sibiu, Sinaia etc. Tema marii iubiri este secondata chiar de la inceput de explorarea schimbarilor din societatea romaneasca de dupa Revolutie, dintre care castigul cel mai mare pare a fi iesirea Romaniei din izolarea comunista, deschiderea ei prin generatia tanara spre lumea larga. Acest lucru vrea sa exprime drumul Petrei printre studentii bucuresteni, unii seriosi, dornici de a face arta, ca Mihai altii cinici, dar in fond generosi, precum Angela, intruchipand jemanfisismul de ultima ora or how to be cool in limbajul de aici.  Prin Petra si Mihai, dedicatul student la Conservator, ni se sugereaza in contrapunct o noua poveste de dragoste, avand cu totul alte nuante decat cea lui Elizabeth si Stefan. Suntem intr-un nou plan temporal, aproape douzeci de ani mai tarziu.  Povestea Petrei nu este lipsita de tribulatiile si nelinistile sentimentului, dar poarta amprenta generatiei civilizatiei digitale:  grabite, pragmatice, neconventionale.  Sfarsitul cartii tipic american cu happy end: marii indragostiti se regasesc, chiar daca aproape de varsta a treia pare cam aranjat, dar scenele sunt bine scrise, incat pot stoarce uneori lacrimi.

Romanul  se compune in fata ochilor nostri printr-o continua alternare de planuri intre 1989 si 2007, intre Massachussetts si Romania, trecandu-se mereu de la  povestea vietii ei redactate de Elizabeth la povestea Petrei narata cand de autor la persoana a treia cand de personajul insusi la persoana intai. Intre cele doua personaje feminine se aude in rastimpuri vocea lui Stefan care apare intr-un crescendo spre final.

Titlul romanului se bazeaza pe jocul semantic intre “romance”, desemnand caracterul romanic al limbii romane si sensul de istorie de dragoste (romance in engleza). 

Romance Language  este o carte care incita la lectura prin adevarul despre totalitarismul romanesc, prin verosimilitatea personajelor si situatiilor in cea mai mare parte, comunicandu-ne despre viata Romaniei din trecutul apropiat mult mai mult decat Supleantul lui Petru Popescu.

Popularity: 4% [?]

ENCICLOPEDIA MINCIUNILOR COMUNISTE

Ce au căutat la Moscova cei trei crai de la Răsărit?

Autor: Dr.Vasile Soimaru (Chisinau)

Citind în numărul de vinerea trecută a TIMPULUI articolul lui Constantin Cheianu Ce se întâmplă cu Ciubaşenco?…, mi-am amintit că, pe 3 iunie curent, reveneam fericit acasă dintr-o reuşită călătorie în îndepărtatul Kazahstan, unde fusesem la invitaţia Societăţii culturale a românilor din această ţară. După aproape patru ore de zbor, am aterizat în Aeroportul „Domodedovo” din capitala Rusiei. Aici trebuia să trec în altă zonă a aeroportului, unde mă aştepta aeronava Companiei Air Moldova pentru a zbura la Chişinău. Cum credeţi, pe cine i-am întâlnit la îmbarcare?

Curajosul anticomunist şi preferatul meu jurnalist de limbă rusă, Dumitru Ciubaşenco. Cunoscând atitudinea sa negativă faţă de aventura lui Pasat şi a Mitropolitului Vladimir privitor la introducerea obligatorie în şcoli a Bazelor Ortodoxiei, l-am întrebat, în glumă, dacă nu cumva a venit la Moscova cu Pasat şi ÎPS Vladimir, proaspătul „doctor în economie”. Dima nici n-a reuşit să formuleze răspunsul că, de după un colţ al sălii de aşteptare, a apărut falnicul „doctor în economie” Vladimir cu prietenul său ortodox, iar din alt colţ s-a arătat ex-„puşcăriaşul” lui Voronin, viitorul lider de partid ortodox – Valeriu Pasat…

N-am ezitat nicio clipă cât priveşte caracterul „întâmplător” al acestei coincidenţe: trei crai de la Răsărit împreună, la Moscova, în aceeaşi clipă şi în acelaşi loc?! Explicaţia nu poate fi decât una: Kremlinul a „coordonat” cu academicianul Pasat şi cu „doctorul în economie” Vladimir strategia şi tactica victoriei în viitoarele alegeri, totodată, dându-i din deget lui Dima Ciubaşenco şi amintindu-i, probabil, şi de perioada de studii jurnalistice la universitatea moscovită. Cu siguranţă, nu pe ultimul loc a fost şi chestiunea privind bugetul viitorului partid ortodox, despre al cărui volum putem deduce după posterele costisitoare cu fizionomiile celor doi posibili conducători ai viitoarei „ROM – Republici Ortodoxe Moldoveneşti”, afişate peste tot, chiar şi în coasta cimitirului ortodox de pe strada Armenească…

În această ordine de idei, mi-am amintit de sugestia lui Ilie Ilaşcu din 19 iunie 2006, după ce Pasat fusese băgat la puşcărie de Voronin. Ilie concluziona la acel moment că „puşcăriaşul” e pregătit pentru a ocupa funcţia de şef al statului în următoarele alegeri, menţionând că Valeriu Pasat „a acceptat să facă mai mulţi ani de puşcărie, care îl vor face, în faţa populaţiei, o victimă a regimului comunist”…

Din toată povestea asta, deocamdată, un lucru nu pot înţelege: ce caută în grupul celor trei crai de la Răsărit al patrulea crai, Manole Mihai, ex-ambasador în SUA (nu în Rusia!), ex-ministru al Finanţelor, instalat în ambele funcţii de Voronin? S-o fi întâlnit vreodată drumurile acestor patru crai în capitala Imperiului Rus?

Dr. Vasile Şoimaru

Popularity: 9% [?]

IOANA BOT  -  GAFA

 … « Mihai Eminescu dépasse depuis longtemps les  limites d’un « culte de l’écrivain » …, Ioana Bot, 2007

 Autor: Paul Dancescu (Montreal, Canada) 

            In articolul intitulat « La construction du « poète national » dans la culture roumaine », aparut la Cluj in prestigioasa revista Transylvanian review, 2007, vol. 16, numarul 4, pp. 3-21, doamna Ioana Bot, conferentiar (2007) la catedra de Istoria literaturii romane   la Facultatea de Litere din Cluj, propune revizuirea sintagmei «  poetul  national » atribuita lui Mihai Eminescu. Prin pozitia inalta pe care o detine, doamna Ioana Bot are tot dreptul sa critice, sa atenueze sau sa darame afirmatiile enuntate de catre critici literari, unii de mare autoritate si pe care le considera exagerate.

            Chiar dela inceput insa avem surprize. In prima propozitiune din primul paragraf citim : « Objet d’une mythisation tenace, pratiquement ininterrompue depuis l’année de sa mort, Mihai Eminescu dépasse depuis longtemps les limites d’un « culte de l’écrivain »… Din propozitiune se intelege, contra oricarei logici, dar in schimb conform legilor gramaticale elementare, cum ca, sarmanul Mihai Eminescu este cel care depaseste limitele. Fara nici o indoiala, Eminescu este subiectul gramatical al propozitiunii. Deci poetul ar trebui si chiar trebue pus la punct cu severitate in paginile care urmeaza in articolului amintit desi, pe de alta parte, se subintelege ca nu aceasta trebuie sa fi fost intentia autoarei. Astfel subiectul logic ar fi critica literatilor nostri din trecut, care, dupa parerea doamnei Ioana Bot, au depasit si au adus lui Mihai Emilescu nenumarate, nemasurate si exagerate omagii cu tendinte politice. Dar doamna Ioana Bot pare ca, vrand pe de o parte sa inceapa articolul sau cu un ex abrupto, in stil anticatilinar, iar pe de alta parte cu un ex catedra, in stilul autoritar al viitorului profesor, academician, laureat, honoris causa etc., etc. – schioapata in diferentierea subiectului logic de cel gramatical. Iata mai mult decat o confuzie, este o gafa gramaticala  de anthologie.   

            De altfel doamna Ioana Bot este o recidivista a greselilor de gramatica.

            Stimata Doamna, va rog sa nu va suparati. Chiar si marele istoric si literat, regretatul academician Maurice Druon, cel care a fost foarte bine asezat in fotoliul sau de sub aula Academiei Franceze,  comisese nu de mult o eroare de lexic, o adevarata gafa de limba franceza, si asta in scris. Gafa lui a fost comentata cu mult haz in presa franceza de prim ordin. Puteti sa va considerati colega cu Maurice Druon. Este o onoare. 

            Nu ne permitem sa facem vreo propunere. Credem totusi ca, daca doamna Ioana Bot ar fi pus o virgula sau ar fi folosit un articol hotarat acolo unde trebue, un apostrof acolo unde legile gramaticale si ortografice elementare o impun, sau in mod chirurgical ar fi taiat propozitiunea in doua entitati independente, nu ar fi iesit acest penibil dublu inteles. Persoanele avizate stiu ca limba franceza este foarte pretentioasa in ceea ce priveste ordinea cuvintelor, aranjarea atributelor si complementelor intr-o fraza. Limba franceza nu admite rabaturi, care pentru un strain imprudent, oricat de bun cunoscator al limbii franceze s-ar considera, prezinta riscul unor accidente. SE pare ca Emil Cioran a fost unul dintre putinele exceptii de la aceasta regula.

            Mai departe, dna Ioana Bot este necrutatoare cu criticii literari si filozofii nostri din trecut, aceia care i-ar fi adus lui Mihai Eminescu elogii exagerate. Ii ia la rand. Incepe cu Titu Maiorescu, primul care utilizeaza sintagma « poet national », pentru un alt poet, acum peste o suta de ani. N-ar fi oare mai bine sa-l lasam pe Maiorescu sa doarma linistit? A trecut vremea cand operele lui Titu Maiorescu, Kogalniceanu, Dimitrie Cantemir si Gheorghe Sincai erau puse la index de catre distrugatoarele masuri anti-culturale romaneasti din anii 1948, iar cartile lor smulse din rafturile marilor biblioteci ale tarii. De altfel, pe vremea lui Titu Maiorescu, atat in Vechiul Regat cat si in Ardeal, precum bine se stie, notiunile de national si nationalist aveau o alta nuanta, ca sa nu zicem conotatie, decat astazi, cand in umbra ideologiei atat de dezbatuta a uniformazarii, termenul de nationalist a primit un sens peiorativ si poate ca, in viitor, aceiasi soarta o vor avea si temenele national si natiune.

            In continuare autoarea trece la Radulescu-Motru si Pompiliu Constantinescu pe care îi scruteaza si îi diseca cu o severitate necrutatoare. George Calinescu este deasemenea victima unei cruzimi cumplite si este caracterizat drept « ridicul ». Urmeaza citate si comentarii, din scrierile lui Serban Cioculescu, Stefan Augustin Doinas, Vladimir Streinu, Tudor Arghezi, Sextil Puscariu si altii. Ne miram cum de a scapat, ca prin minune, exegetul Perpessicius de cutitul taios al doamnei Ioana Bot. Ca sa ne convinga insa, Domnia Sa foloseste tehnica extrem de fragila a citatelor. Din fiecare autor citeaza cateva cuvinte. Dar, precum prea bine stim, nimic nu este mai inselator pentru cititor, decat politica citatelor. Pe baza citatelor, autoarea afirma ca toti, desi oameni de cultura, au facut afirmatii fara nicio acoperire justificatoare, ca au oferit simple asertiuni, fara nicio explicatie, deci fara valoare. De asta data citez eu din articolul doamnei Ioana Bot : «  il impose, il n’explique pas, il affirme, il glisse en empathie et finit en dictée ou en injonction ». Iar in alta parte a articolului se afirma : « aucun argument explicit n’est ajouté, car aucun argument « objectif » ne serait admissible ; la visée persuasive consiste non pas dans l’argumentation, mais dans l’assertion ». Oare asa sa fie ? De pilda in cele peste saptezeci de articole ale lui Serban Cioculescu, asupra lui Mihai Eminescu, nu se explica nimic ? Nu ma refer la analiza literara, care este de valoare incontestabila, ci la explicarea fenomenului Eminescu, a operei sale si a locului sau in ansamblul social, politic si cultural al epocii si al tarii.

            Doamna Ioana Bot este o combatanta impotriva mitizarii, ca un adevarat erou pe baricade. Intr-adevar, domnia sa demitizeaza cu inversunare. Astfel, într-un articol anterior intitulat « Storia e litteratura : Il tema della Roma antica nell’opera di Mihai Eminescu », publicat in revista Transylvanian review 2002, vol. 11, numarul 3, pp. 97-104, considera ca poetul a creiat un mit in drama Decebal. S-ar intelege cum ca, dupa exagerarile latiniste, « . . .  l’invenzione di una mitologia nationale significa, anche per Eminescu, l’invenzione di una mitologioa dacica »..  Dar aceste mitologii au fost de multa vreme, de peste un secol, analizate iar concluziile judicioase abunda. Nu mentionez decat comentariile lui Nicolae Iorga asupra lui August Treboniu Laurian, publicate in 1911, intr-un text nu usor de citit si de urmarit si cu o structura stilistica foarte complicata, dar fara greseli de gramatica.

             Desigur, nu este cazul aici, despre autoarea de care ne ocupam, dar in medicina, inversunarea impotriva miturilor ar purta numele de fenomen de fixatie.

            Sa trecem in cateva cuvinte la unele insinuari din text. In articolul domniei sale gasim un citat din Ion Scurtu, despre Eminescu, citat desprins dintr-un text foarte vechi, din primii ani ai secolului trecut : «dès sa jeunesse comme prédestiné à devenir le compréhensif le plus profond et le plus ample de l’âme roumaine, à cause de son origine paysan, de ses errances de jeunesse à travers toutes les provinces roumaines, de la formation universitaire …. ». Opresc citatul aici, pentru ca la ultimile doua cuvinte din citat, doamna Ioana Bot adaoga, in paranteza, cu malitie (pourtant inachevée). Trebue sa marturisesc ca referindu-ma la gramatica si la stilul articolului analizat acum, ramân surprins in fata unor constructii stilistice ciudate, mult prea pretentioase, precum si a unor gafe elementare de gramatica, din partea unui absolvent a studiilor universitare si as adaoga in paranteza, la fel de malitios (pourtant achevées).

            E drept ca, exceptand gafa initiala, autoarea nu-l nedreptateste pe Mihai Eminescu. Pe parcursul articolului, autoarea ii aduce unele elogii. Il iarta. Substratul de ranchiuna este indreptat in mod evident numai impotriva criticilor literari. Dar este o ranchiuna cu furii. Cu totii am vazut sau auzit de cucoane navalnice cum a fost Elena Ceausescu, Ana Pauker, Dolores Ibaruri, sau chiar doamna Busulenga, cea care vorbind repede isi incepea cursul universitar de la use, de cum intra in amfitreatru – dar care pana la urma a mers la manastire. Putina pocainta ar trebui si in cazul de fata. Sa dai numai cu barda in dreapta si in stanga, sa critici nume de oameni care au reprezentat si reprezinta ceva in cultura noastra, poate fi oare semn de inalta activitate intelectuala ? Si precum vedem, autoarea nu se incurca in critica cu nume marunte, ci numai cu numele mari ale culturii noastre. Este vechea si jalnica politica romaneasca de demolare. Daramam totul.

            Uneori doamna Ioana Bot pare ca insinueaza. Astfel Domnia Sa ar vrea sa spuna ca Pompiliu Constantinescu, prin propunerea insistenta de a se creea o catedra universitara dedicata exclusiv lui « Eminescu », ar fi intrevazut un mit national. Ne intrebam daca nu cumva urmarea si creerea unui post universitar pentru sine insusi ? Este posibil sa fi fost asa. Dar prin fenomen de bumerang, n-ar fi oare posibil ca si acum, doamna Ioana Bot sa urmareasca ceva, utilizand o adevarata dezlantuire critica, cu desfasurarea tuturor stindardelor ? Aici avem o banuiala. Nu cumva se vede ministeriabila (ca sa folosim un cuvant al lui Gh. Calinescu, criticul literar considerat de autoare drept « ridicul ») sau poate intrevede un scaun in aula Academiei Romane, sau poate, cunoscatoare a tainelor limbii franceze, chiar un fotoliu à L’Institut de France. Si are toate sansele, astazi cand, prin mijloace foarte subiective, se practica politica de promovare in locurile cele mai de varf ale societatii.

            Oricum, pana atunci, gafa ramane gafa.

            Dr. Paul Dancescu, Phd., FRSTMH, Ex presedinte al Tropical medicine consultants reg’d si presedinte al Association culturelle roumaine reg’d, Montréal – Canada

Popularity: 5% [?]

Despre festivaluri, selecţioneri şi altele despre teatru… (2)

Autor: Mihaela Dordea 

          Se pare că disputa dintre regizorul Claudiu Goga, directorul Teatrului „Sică Alexandrescu” din Braşov şi Cristina Modreanu, selecţioner unic al Festivalului Naţional de Teatru şi director al acestuia, a devenit polemică de-a dreptul. În atare situaţie, nu putem rămâne spectatori, cu atât mai mult cu cât ne dorim ca teatrul românesc să fie ce a fost cândva şi chiar mai mult decât atât..

            La scrisoarea deschisă a regizorului Claudiu Goga, Cristina Modreanu a răspuns! Noi, ca românul imparţial, redăm scrisoarea selecţionerului şi, nemulţumirea justificată a lui Claudiu Goga exprimată printr-o nouă scrisoare deschisă.

                                                                                                             Mihaela Dordea

„Despre puterea obișnuinței

Răspuns dlui Claudiu Goga

De-a lungul celor trei ani în care am avut responsabilitatea selecției pentru Festivalul Național de Teatru am explicat în multe rânduri – în articole, conferințe de presă și interviuri – care este conceptul gândit de mine pentru acest eveniment devenit principala ”vitrină” pentru teatrul românesc. Au fost multe comentarii, întrebări, acuzații chiar, cărora am încercat întotdeauna să le răspund, cum cred că e firesc să se întâmple. O fac din nou ca urmare a scrisorii deschise trimise de regizorul Claudiu Goga.

Intenția mea a fost de la bun început să aduc pe această ”platformă de prezentare” care este FNT spectacole contemporane, care să exprime diversitatea (atâta câtă este) a teatrului românesc de azi, care să descopere și alte feluri de a face teatru decât modelul unic, permanent reconfirmat în teatrul românesc ce are în centrul său viziunea regizorală. M-au interesat și spectacolele care tratau spațiul de joc într-un mod diferit, incitant și benefic pentru rezultatul final, și spectacolele în care actorul era invitat să renunțe la ”trăirism-ul” demodat al interpretării și antrenat să se exprime în alte feluri, și spectacolele care propun un alt limbaj scenic, cu o dimensiune fizică sau coregrafică mai accentuată, dar și spectacolele care erau contemporane prin tematica propusă și demonstrau, prin abordarea regizorală, o anume aderență la lumea în care trăim, dar și o calitate poetică a tratării materialului dramaturgic (cazul celor două spectacole produse la Brașov despre care dl Goga spune în scrisoare că n-a înțeles de ce au fost selecționate). Nu în ultimul rând, am gândit selecția spectacolelor românești astfel încât să constituie un ”showcase” care să stârnească interesul programatorilor din străinătate, iar selecția a ținut cont și de acest aspect, eligibilitatea acestor producții de către invitații din afara țării fiind unul dintre criterii. Principalele criterii țin, desigur, de calitatea artistică a producțiilor (lectura inovatoare/neașteptată/creativă a regizorului, piesă românească cu subiect capabil să intereseze și un public internațional, calitatea interpretării actoricești, ineditul propunerii scenografice, elaborarea profesionistă și în consonanță a tuturor elementelor spectacolului – coregrafie, muzica, decor, costume, proiecții video etc, dar și aderența la public)*.

Da, caut în teatru o abordare directă, percutantă și aderența la contemporaneitate, indiferent în ce mod se obține ea într-un spectacol – cu atât mai bine dacă se întâmplă într-un mod nou, surprinzător, inovator. Prefer acest gen de teatru unor creații estetizante. Credeam că e ușor de observat această opțiune, prin simpla parcurgere a listelor de spectacole din 2008 și 2009.

Revenind: cred, în ciuda insistențelor autorului care susține că n-ar fi așa, că scrisoarea dlui Goga e generată de o nemulțumire personală, aceea că nu i-a fost selecționat spectacolul. Cum altfel s-ar explica faptul că, deși regizorul susține că întrebarea privind criteriile de selecție îl frământa de trei ani, nu a pus-o decât acum? Avea nenumărate ocazii să o facă, din ianuarie 2008 când se afla printre membrii Senatului care au aprobat proiectul meu pentru FNT, dar și după aceea, în discuții personale sau publice, sub orice formă ar fi considerat că e mai potrivit. Nu în ultimul rând, dacă l-ar fi interesat cu adevărat subiectul criteriilor de selecție, ce anume l-a împiedicat să răspundă invitației mele de la începutul acestui an, trimisă tuturor membrilor Senatului UNITER, de a discuta și îmbunătăți împreună lista acestor criterii? N-a răspuns nimic atunci, dar întreabă care sunt criteriile azi, după anunțarea listei de spectacole selecționate, așadar ce spune asta despre onestitatea semnatarului?

Trec peste celelalte lovituri sub centură, absolut incredibile venind din partea unei persoane pe care n-am bănuit-o vreodată de lipsă de caracter, ca să ajung la subiectul scrisorii: spectacolul ”Puterea obișnuinței”, o piesă de Thomas Bernhard pe care Claudiu Goga a ales-o și montat-o cu pasiune și dedicație, crezând în ea, împreună cu un grup de excelenți actori brașoveni. Din păcate, pasiunea și dedicația nu sunt suficiente întotdeauna în teatru pentru un rezultat excepțional. Spectacolul semnat de Claudiu Goga nu reușește să transmită convingător ideile puternice, devastatoare ale dramaturgului, care vorbește despre răul sădit în noi de puterea obișnuinței, care anulează ce e mai bun și mai înalt în oameni – creativitate, inovație, genialitate, credință în valoare. Textul extrem de dificil al lui Bernhard rămâne în această montare un fel de ghicitoare sofisticată pe care actorii încearcă să o dezlege fără succes. Stilul de joc foarte concret, stanislavskian, nu este în acord cu abstractizarea ideatică propusă de dramaturg, ci o banalizează (nu e suficient un machiaj în alb sau un râs exagerat pentru a exprima alienarea personajelor). Se vede în spectacol încercarea de a reda caracterul abstract al personajelor, dar e o încercare căznită, ce confirmă încă o dată că o nereușită rămâne o nereușită, indiferent de cât efort a fost pus în ea. Am apreciat scenografia pe care o semna regizorul și atmosfera spectacolului, dar asta nu e de ajuns pentru a face un spectacol viu.

E foarte trist să constați asta, dar cred că tematica piesei se aplică foarte bine la o bună parte din munca depusă în teatrele românești azi: puterea obișnuinței s-a instalat în multe dintre ele, atât de eficient încât a subminat, paradoxal, până și montarea cu piesa ”Puterea obișnuinței”. Din păcate, teatrul brașovean e un exemplu perfect în privința efectelor „baterii pasului pe loc” de care e vorba și în piesă: acest teatru nu a avut în ultimii ani o evoluție notabilă pe scena teatrală românească, tânărul director și regizor Claudiu Goga – în care personal am crezut enorm la începuturile carierei lui – căzând în capcana plafonării, atât regizoral, cât și ca manager. Îmi pare rău că sunt nevoită să o spun, dar sper să aibă forța să o recunoască și să depășească acest moment fără a-i învinui pe alții că a ajuns aici.

În încheiere aș vrea să mai precizez că pentru ediția 20 a FNT am vizionat 116 spectacole în toată țara (lista a făcut parte din materialele de presă oferite jurnaliștilor la conferința de presă de luni, 14 iunie). Scrisoarea dlui Goga e lipsită de onestitate și din acest punct de vedere  – nu a fost nevoie niciodată de ”nenumărate insistențe” ca să merg la Brașov sau în alte părți, ci doar de încercări reciproce de a programa deplasările în așa fel încât să pot vedea toate spectacolele propuse din țară. Reacție tipică – fiecare director de teatru și fiecare regizor crede că e singur pe planeta teatrului românesc. Aș vrea să-i văd pe fiecare dintre ei încercând să împace 71 de instituții producătoare de spectacole câte sunt în România de azi, cu 4-5 producții noi în medie, dintre care unele refuză să facă o primă selecție pretinzând să le fie văzute toate producțiile!

Să sperăm că viitorul selecționer va reuși să mulțumească pe toată lumea.

Cristina Modreanu

*Lista integrală a criteriilor aplicate pentru selecție se găsește pe site-ul FNT: www.fnt.ro „

  „A doua scrisoare deschisă către selecţionerul Festivalului Naţional de Teatru, Cristina Modreanu

 Foto.Claudiu Goga

Apreciez gestul tău de a da răspuns scrisorii deschise pe care ţi-am adresat-o. Nu apreciez, însă, modul în care ai făcut-o, pentru că, pe de o parte, răspunsul tău nu face decât să ascundă într-o ceaţă preţioasă şi pretenţioasă problema de fond: ce vrei? cum gândeşti? care-ţi sunt criteriile?, iar, pe de altă parte, nu este decât o sumă de încercări de a manipula şi de a deturna atenţia de la problema de fond.

De aceea, scrisoarea mea va avea două părţi. Una în care voi demonta încercările de manipulare, iar cea de-a doua în care voi analiza, unul câte unul, criteriile de selecţie pe care le-am găsit, după cum ai recomandat, pe www.fnt.ro.

Cea de a doua parte este, cred, cea importantă (de aceea, cer răbdare cititorului pentru a o parcurge) şi invit, pe oricine este dispus, să se alăture acestei dezbateri, care, sper, va face bine teatrului românesc.

Prima manipulare: laşi să se acrediteze ideea că e firesc ca un selecţioner să fie întrebat, atacat, acuzat, controversat, în urma unei selecţii. Până la un punct ai dreptate. Da, un selecţioner nu trebuie să mulţumească pe toată lumea. Un selecţioner trebuie să convingă. Cu argumente! Iar tu eşti, pe departe, cel mai controversat selecţioner. Oare de ce?

A doua încercare de manipulare constă în acreditarea ideii că demersul meu vine în urma unei nemulţumiri personale, ca regizor. Am subliniat, cred, foarte clar, în prima mea scrisoare că nu despre asta e vorba şi am argumentat. Am spus clar de ce ţi-am pus aceste întrebări doar acum şi de ce n-am răspuns e-mail-ului pe care l-ai adresat Senatului UNITER.

„Uiţi”, însă, să explici de ce n-ai fost la Iaşi să vezi „Made in Est”, sau la Teatrul Mic să vezi „Hamelin”, sau (uitasem) la Teatrul Evreiesc să vezi „Miss Daisy şi şoferul ei” (n-a fost nici atunci şi nu e nici acum un reproş, e doar un amănunt).

Marea, imensa manipulare este însă alta. Te-am provocat la o analiză profesionistă a spectacolului „Puterea obişnuinţei” şi te-am rugat să-mi spui ce criterii de selecţie nu au fost îndeplinite. Nu mi-ai răspuns. În schimb, ai făcut ceea ce tu probabil numeşti o cronică de teatru prin care încerci că acreditezi ideea că spectacolul este slab. Operezi cu nişte consideraţii extrem de generale care conţin vagi urme de noţiuni estetice, pe care le îmbraci într-un limbaj stereotip (cu pretenţii intelectuale), limbaj care nu spune absolut nimic concret despre spectacol, dar lasă să se înţeleagă judecăţile tale de valoare, fără ca ele să fie argumentate. JUDECI, DAR NU ARGUMENTEZI! (În felul acesta nu e nevoie să vezi un spectacol ca să scrii despre el, e suficient doar să ştii ce imagine vrei să-i creezi.)

La un moment dat spui că stilul de joc e stanislavskian. Fals! E o minciună sfruntată în slujba manipulării – oricine ştie despre ce autor vorbim (Thomas Bernhard) ar tinde să creadă că o abordare strict stanislavskiană ar putea fi greşită şi, deci, ar putea să-ţi dea dreptate. Dar cine vede spectacolul îşi poate da seama că nu ai dreptate.

Apoi, decodifici intenţionat într-un mod simplist machiajul „în alb” – te-am citat –(machiajul nu e „în alb”!?) şi laşi să se înţeleagă faptul că e singura modalitate pentru a sublinia „alienarea personajelor”. Altă minciună. Altă manipulare.

La final, spui: „am apreciat scenografia pe care o semnează regizorul şi… atmosfera spectacolului…”. Mulţumesc. Dar greşeşti. Regizorul a semnat decorul! Costumele sunt semnate de Lia Dogaru. Un critic de teatru ar trebui să aibă proprietatea acestor termeni.

Ţi-am cerut o analiză profesionistă şi mi-ai oferit o compunere de elev în clasa a XII-a.
Ţi-am cerut să-mi spui ce criterii nu a îndeplinit spectacolul de la Teatrul „Sică Alexandrescu”, încât nu l-ai selecţionat. Nu ai răspuns. Eram de bună credinţă. Aşa cum tu nu ai fost când ai susţinut că Teatrul „Sică Alexandrescu” „nu a avut o evoluţie notabilă pe scena teatrală românească” şi că am căzut în „capcana plafonării”, ca regizor şi ca manager. AICI ESTE ÎNCERCAREA DE DETURNARE A PROBLEMEI. CĂCI PROBLEMA NU ESTE CÂT DE BUN SAU RĂU ESTE REGIZORUL / DIRECTORUL CARE TE ÎNTREABĂ DESPRE CRITERII; PROBLEMA ESTE CE RĂSPUNZI TU.

Despre mine, ca regizor, te las să crezi ce vrei. N-am să te contrazic nici în ceea ce priveşte aprecierea ta despre calitatea managementului meu, doar pentru a evita ca această scrisoare să fie prea lungă. (Poate cu altă ocazie.) Te întreb altceva. Eu sunt director de 8 ani. În fiecare an la Teatrul „Sică Alexandrescu” au fost, în medie, 5 premiere. La câte dintre cele 40 de spectacole ai fost? Îţi spun eu: maximum 4. În fiecare an organizez Festivalul de Dramaturgie Contemporană. La câte ediţii ai fost? Îţi spun eu: la niciuna. Cum poţi atunci să apreciezi activitatea teatrului? Citeşti în stele?

În ceea ce mă priveşte, cred că important, cu adevărat, este doar modul de selecţie. Criteriile. Aşa cum am promis, voi analiza criteriile care apar în regulamentul Festivalului Naţional de Teatru, criterii pe care înţeleg că ţi le asumi ca fiind necesare şi suficiente.

1. Calitatea artistică a spectacolului propus de producător

1.1.   lectura inovatoare/ neaşteptată/ creativă a regizorului

Criteriul mi se pare corect. Mi-e greu să cred că acest criteriu a putut opera, însă, în ceea ce priveşte spectacolul „Puterea obişnuinţei” atâta timp cât mi-ai mărturisit că nu citisei textul înainte şi nu ştiai nimic despre Thomas Bernhard (dacă, între timp, ai citit atunci aştept să discutăm, cu argumente, recurgând la o a analiză concretă text-spectacol).

1.2 piesă românească cu subiect capabil să intereseze şi un public internaţional

De ce un public internaţional? Şi cât de internaţional? Şi, dacă te interesează piesa şi nu spectacolul, de ce nu faci o secţiune de spectacole-lectură cu piese româneşti? Criteriul mi se pare discutabil şi vag definit.

1.3 calitatea interpretării actoriceşti

Criteriul mi se pare corect. Tu spui „excelenţii actori braşoveni”. Înţeleg că te referi la cei din spectacolul „Puterea obişnuinţei”. Nu mi-e clar, însă, dacă te referi la prestaţia din acest spectacol sau e o evaluare la modul general. Dacă e la modul general, cum poate „să bată pasul pe loc” o trupă cu astfel de actori. Ca un manager prost ce sunt, pe doi dintre aceşti actori eu i-am adus în teatru, iar alţi doi au avut multe împliniri în spectacolele mele de regizor plafonat.

1.4. ineditul propunerii şi realizării scenografice

În principiu, criteriul ar fi corect, dar cred că este insuficient definit. Cred că e prea puţin să analizezi ineditul propunerii şi montării atunci când vorbeşti despre scenografie. Şi, apoi, cum defineşti ineditul? Multe lucruri inedite n-au valoare. Revenind la spectacolul „Puterea obişnuinţei”, spui: „am apreciat scenografia (…) şi atmosfera spectacolului”.

            1.5 elaborarea profesionistă a tuturor elementelor spectacolului – coregrafie, muzică, decor, costume, proiecţii video…

Un criteriu total neclar. Mă văd în situaţia de a atrage atenţia asupra unui limbaj extrem de vag care, însă, la nevoie, poate justifica orice.

            1.6. aderenţa la public

Teoretic ar putea fi un criteriu. Dar care public? Am văzut cu toţii multe spectacole slabe care au mare aderenţă la public.

Şi gata? Atât? Doar atât e concludent pentru a aprecia CALITATEA ARTISTICĂ A UNUI SPECTACOL? Estetica teatrală încape pe un colţ de şerveţel?

1. CV-ul artistic anterior al creatorului spectacolului şi al trupei care îl pune în operă

Criteriul este relativ şi permite o selecţie arbitrară. Practic, împarte creatorii în două: cei cu origine sănătoasă şi ceilalţi. Şi apoi, marii creatori, cu CV-uri bune, nu pot greşi? Criteriul judecă creatorul, nu creaţia!!

1. Eligibilitatea de către programatorii invitaţi de Festivalul Naţional de Teatru pentru programele/ festivalurile de care răspund.

Cum măsori şi cum faci transparente criteriile programatorilor invitaţi? Şi cine sunt ei? Sau, poate, ar trebui ca directorii de teatre să ştie din timp cine sunt invitaţii Festivalului Naţional de Teatru şi să-şi facă repertoriul astfel? (Glumesc, desigur.)

Dincolo de titlul pompos (las de-o parte tamponarea limbii române) acest criteriu este o fiţă.

1. Adaptabilitatea producţiei la o scenă din Bucureşti.

Nu e un criteriu de selecţie, din moment ce tu accepţi varianta ca spectacolul să se poată juca la sediul unde a fost produs.

Şi gata? Asta e tot? ASTEA SUNT CRITERIILE? Foarte „complex” pentru un festival naţional!!!!

Îmi permit (pentru că mi-a sărit în ochi) să comentez doar una dintre atribuţiile selecţionerului – le-am găsit tot pe site-ul F.N.T. – aceea în care spui că poţi decide dacă te deplasezi sau nu pentru a vedea pe viu un spectacol, în baza unei înregistrări cu spectacolul, pe care ai vizionat-o în prealabil.

Care director de teatru, care actor, care regizor, care scenograf, care om de teatru acceptă
să-i fie judecată munca după o înregistrare? În cazul acesta poate ar trebui să-ţi trimitem cu toţii dvd-uri cu producţiile teatrale şi să le vezi acasă. Şi-atunci şi spectatorilor Festivalului Naţional de Teatru ar trebui să li se proiecteze spectacolele. Ar fi mai ieftin, nu? Că tot e criză şi că tot se face Festivalul Naţional pe bani publici. Şi, te rog să spui dacă e adevărat că în vinerea premergătoare zilei de luni, când ai dat publicităţii selecţia ai cerut unui teatru bucureştean dvd-uri cu spectacolele sale?!

O ultimă nelămurire. Nu mi-a fost deloc clar ce criterii nu a îndeplinit spectacolul „Puterea obişnuinţei” pentru a nu face parte din selecţia Festivalului Naţional de Teatru. Observ că din selecţie lipseşte şi spectacolul care a câştigat premiul UNITER 2010 pentru Cel mai bun spectacol. Ce criterii nu a îndeplinit?

De-acum îi las pe cei interesaţi să judece.

Închei cu o întrebare (cum altfel?) din „Puterea Obişnuinţei”: DORMI BINE NOAPTEA?

Claudiu Goga,

Directorul Teatrului „Sică Alexandrescu”,

regizor şi membru în Senatul UNITER

PS: Ironia sorţii, Thomas Bernhard mărturisea că a scris „Puterea Obişnuinţei” ca o critică adusă organizatorilor Festivalului de Teatru de la Salzburg.

Popularity: 5% [?]

Brăţara albastră - sau promovarea pornografiei/prostului gust in literatura

Autor: Luminita Aldea

De ani buni „acasa” ne pleacă în CER, amintirile şi trecutul ne piere, dorul, de ce ar fi trebuit să fie neamul nostru şi nu i s-a dat voie să fie, plânge, lumina plânge în doliu iar tinerii aşteaptă la cozi imense, călcându-se în picioare, la paşapoarte, ca să plece… Să plece oriunde din ţara în care viitorul nu mai vine şi speranţa poartă haine cernite. Dar spre ce să plece!? Spre a fi sclavi într-o Europă  care ne dă cu tifla şi luptă mai mult pentru drepturile animalelor, decât cele ale oamenilor şi nu m-ar mira ca într-o zi să văd un cerşetor spunând: Sunt animal! Daţi-mi drepturile cuvenite unui animal, căci ca om nu am nicio şansă. O Europă care ţipă pentru drepturile minorităţilor sexuale – în ea ruşinea, bunul simţ, naturalul, rânduiala lui Dumnezeu au murit sau nu se mai poartă – şi ale handicapaţilor, dar această Europă nu spune un cuvinţel despre copiii supradotaţi din România, care din cauza sărăciei se descurcă foarte greu sau renunţă la şcoală. Să fim liniştiţi! Europa va avea grijă de ei atunci când vor fi handicapaţi, minoritate sexuală sau animale! Ca oameni cu creier, ca speranţă de geniu nu prezintă interes nici pentru guvernanţii români şi nici pentru cei străini.

Lumea ne-a arătat colţii – o lume la care visam înainte de 1989 şi spre care am zburat plini de speranţă după 1989 – şi nu mai ştim acum, ca neam, care ne este soarta şi rostul. Ne-am legănat bezmetici de la est la vest şi ne-am plecat umili în faţa celor ce conduc vremelnic lumea de parcă nu suntem neam cu rădăcini adânci înfipte în pământ. Am aceptat lecţiile oricui şi i-am lăsat să se joace pe spatele nostru de-a istoria şi de-a educaţia. Tinerii aleg după ce termină şcoala să fie sclavi şi asta li se pare mai mult decât nimicul, golul şi lipsa de speranţă de acasă – ce soartă crudă pentru urmaşii dacilor care, între a muri şi a fi sclav, alegeau întotdeauna moartea.

Înainte de 1989 era un rău-bine, acum e un rău-rău, care foarte greu se mai poate îndrepta. Speranţa deja a murit de mii de ori şi de renaşte o face ca să moară iar. Din când în când vipuri bolnave de narcisism încep să vorbeasă de o brăţară albastră şi te conving să o cumperi, să o porţi la mână şi să arăţi prin asta că îţi pasă. Prezentatoare de emisiuni celebre, în rochii de mii de euro, ce plâng la comandă şi apoi tot la comandă lacrimile le seacă ca să poată dansa şi râde poartă această brăţară albastră la mână… Le pasă!

Brăţara aceea costă cam tot atât cât costă să-şi repare o unghie care s-a rupt şi cam tot atât şi durerea şi îngrijorarea lor. Când ai un salariu uriaş, când rochia, machiajul şi coafura costă cât preţul tuturor brăţărilor albastre fabricate, e cinic să spui că îţi pasă, că de fapt purtând acea braţară, faci doar o poză în care pretinzi că eşti ceva ce nu eşti şi că simţi ceva ce nu simţi, dar dă bine la televizor, în faţa unui popor pe care îl crezi tâmpit şi vrei doar să faci pe Alba ca Zapada şi să dai impresia că te doare totul când de fapt nu te doare nimic.

Neamul meu e la răscruce. A epuizat speranţele şi pentru est şi pentru vest. Suntem înglodaţi în datorii de pruncii ce se nasc, se nasc gata sclavi şi nici nepoţii nu vor fi prea liberi. Unde am greşit!?… La ce a folosit libertatea dacă am coborât atât de jos!? În dictatură eram creatori, harnici, eram POPOR! Creaţia promovată acum de critică e aşa: (Îmi cer scuze pentru citatul următor, dar este reprodus dintr-o carte apărută pe banii statului român şi autorul este lăudat şi preamărit de Alex Ştefănescu şi de Nicolae Manolescu.)

„Căca-m-aş pe mine pe stradă, ce ţâţe ai, fă Patrie,

O noapte cu tine, Patrie, şi apoi să mor!

Intre ţâţele tale, fă Patrie, fă Fefeleago, vreau să ejaculez

Gâfăie şi tu un pic, fă Patrie, ca să mă exciţi,

Dă-ţi şi tu Tricoloru jos de pe tine

Să-ţi ginim bulanele goale/Hă?

Asa e mai bine?

Sau vrei sa ti-o bag mai adanc?

O, Patrie, ce unsa intra in tine!

Ah, Patrie!, ah!…Aaah!…Aaaaaah!…Iuuuuh!

Mai da un pic din cur, fa Patrie!

Vreau sa simt gaoaza ta dulce!

Fa Patrie, mai ridica un pic fusta

Ah ce cur ai/ Fa Patrie, ai un cur ca un magnet!

Ce dinti ai cu care mi-ai musca si coaiele,

fa Patrie, cand esti in calduri!

Esti curva, ai pizdulice la spate,

mai spre fund, ca tataroaicele!”

(Mihail Galatanu-O noapte cu tine si apoi sa mor)

„Ce bani buni ai facut tu, fa Patrie,

Cu turcaleti, cu arabi, cu libaneji si curji,

in boschete sau direct din picioare

Toti stiu ca esti meseriasa cand dai din bucile tale, fa Patrie,

Ale tale sunt paraiasele de sperma care-ti curg printre sani,/

Ale tale izvoarele de fecale!/

Ce frumoasa esti tu, fa Patrie si cum ne lasi sa ti-o bagam toti intre            picioare,

Stai si tu la noi macar o data, fa Patrie,  sa ne dam si noi drumul in tine!/

Ce sfinctere si ce rozeta ai, fa Patrie,/

Nimeni nu da asa de bine din cur ca tine?…”

(Mihail Galatanu-O noapte cu Patria)

Au murit din noi toate reperele. Nu avem busolă pentru bine şi rău, pentru alb şi negru. Nu pot plânge pentru mine. Eu am trecut dincolo de lacrimă. Plâng pentru neamul meu, plâng pentru o generaţie sacrificată într-un experiment diabolic de-a joaca cu libertatea. Plâng pentru că şi copiii mei vor pleca prin străini, plâng că am văzut gluma cu „salutul românesc”… dar nu am fost supărată pe francezi, cum m-a durut inima citind mizeriile de mai sus. Cel ce a scris pretinde că e român, criticii sunt şi ei tot români…

Lumnita Aldea

Nota trimisa redactiei:

“Stimate domnule Stefan Strajeri, imi cer scuze pentru citatul mizerabil continut de articol (imi face repulsie) din Mihail Galatanu, dar vreau sa stie romanii pe ce se cheltuie banii si ce se promoveaza pentru a distruge valorile unui popor.” 

Popularity: 8% [?]