Autor: Ilie Hoza

 

“…proza d-lui Hoza este o poezie cu şi despre necuvântătoare”

 

Învăţătorul Ilie Hoza din Anieş este autorul carţii “Cinci anotimpuri” apărută anul trecut la editura Eikon din Cluj-Napoca şi care a stârnit un val imens de interes pentru proza sa inedită.

 Fotografiile care însoţesc aceste texte, aparţin autorului şi sunt cadre prinse în zona de baştină a autorului, Anieş-Maieru.

 

 

    Ieşire după ninsoare cu urme afânate prin omătul proaspăt. Lumină puţină, un nor gros, apătos, pe toată dunga de apus, măgura-i ca o savarină alburie, înconjurată de colaci de ceaţă trandafirie ca o frişcă bătută cu fragi, mniaaaam! Alte păsări dintr-anului, a doua săptămână: un uli păsărar, care s-a tot rotit, s-a îndepărtat, s-a făcut mic şi s-a aşezat pe unul din braţele crucii bisericeşti, unde mai jos c-un etaj printre obloanele hâite ale clopotniţe-i hulubărie; patru corbi singuratici, rătăcitori prin colbul alb, trei pestriţoaie pe trunchiul unui prun gras (numit aşa că face vara nişte prune mari, rotunde şi dulci din care, te chinui să desfaci sâmburile, aşa că mai bine-l sugi!), lângă ele, pe rămurele cu fructe uscate poposesc pe rând, speriindu-se unul de celălalt şi toţi de toate, câţiva botgroşi, o droaie de cocoşari, niscaiva gaiţi, o ceată de lămâiţe înaripate, oareşce piţigoi mânjiţi de cărbune. Un copac fericit, în plină iarnă!  Trei sticleţi ciugulesc prin căpşoare de scaieţi cu peruci albe, trei mugurari se leagănă pe crenguţele mlădioase ale unui pui de lariţă. Peisajul din puf alb şi zăbrele din vergi negre s-a colorat cu peniţe roşii, galbene, măslinii, albastre, cafenii, portocalii, griuri colorate şi alte nuanţe indescriptibile. Dar asta-i o altă poveste cu pene peste nea!

    De sete, sărut o mână din puf răcoros de zăpadă, culeasă printr-o înstrâmbată aplecare a trupului spre stânga şi balansul dinspre înapoi spre înainte al aceleiaşi mâini, pe creta pufoasă patru urme de gheare rămân, căci degrabă să prind lumină, uitat-am sticla pe dulăpior. Da’ ajung acasă şi mă arunc peste vidăra uitată peste noapte în târnaţ şi când dau să m-adăp, tiiing! răsună ulcica de glajă-n cristalul albastru-al gheţii. Duc cofa în casă şi până să se dezgheţe, năvălesc peste tri găluşte cu mult rais  şi jumere, dintr-un blid lăsat de mama pe marginea sobei, ca să nu să sleiască bucatele dac-o vini Ilie sleit de frig! Iau o măsură din apa de Bobotează, în care plăcuţe de gheaţă dansează, adaug trei fire de busuioc, aştept cu sete crescătoare ca lichidul să fie nici prea rece, nici prea cald şi sorb cu înghiţituri liniştite, rare şi mici, noua ageasmă numaidecât. Să ştiţi că apa pură este cea mai bună băutură şi singura indispensabilă. Aşa zice Confucius: „Un blid de orez cu apă proaspătă şi braţul drept pernă, iată o stare de de/plină/tate tradusă prin obiceiul sănătos de-a te bate cu palma peste pântice! Ia să ştie asta şi păsărarii francofoni! Sachez que l’eau pure est la meilleure boisson et la seule indispensable. Suivez l’exemple de Confucius : “Un bol de riz avec de l’eau fraîche et le coude pour oreiller, voilà un état qui a sa satisfaction.” Să-i urmăm exemplul?!

 

                                                                   ***

 

 

Poveste duminicală de ianuarie cu primele păsări din An   Ieşire din febra pârdalnicei gripe la puţintică lumină tulburie de ianuarie. Primele păsări din An. Un şorecar într-o perdea de sălcii împletite cu argint de curpen pădureţ, în spatele câtorva cârduri de cocoşari, care scotocesc prin meri şi tufe de măceş. Prin nuiele de frasini şi păltinaşi, cete de presuri galbene, iar în vârful lor ciugulitori de muguri: botgroşi şi mugurari cu pieptare roşii. Mă vitaminizez şi eu c-un pumn de boabe cu pulpă dulcie. Pe ramuri de pruni ţepoşi, piţigoi cărbunari, călugăraşi, albaştri. În tufe ghimpoase de păducel triburi de vrăbii guralive, iar pe arcul unei crengi, o mierlă ciuguleşte din ceşcuţa portocalie a unui măr. Pe coaja cu straie de muşchi şi licheni, ce înveleşte un păducel uscat de bătrâneţe, două ciocănitori pestriţe, un bărbătuş ş-o fetiţă, fac tot felul de fiţe. Se joacă, saltă apoi pe-un ciot fără coajă, smălţuit de vremuri, se ascund, se urmăresc, fâlfâie deasupra partenerului/ei, se întorc, se răsucesc în zbor, chirâind neîncetat: chic! chic! chic! La câţiva paşi în despicătura unui măr rupt de vreo vântoasă furioasă, păcăne un superb mascul de ciocănitoare verde. La o asemenea viteză de perforare văd doar o imagine în evantai. Totuşi când se opreşte câteva secunde şi îşi lungeşte gâtul, lipindu-şi urechea de putregai, îi deosebesc creştetul roşu, mustaţa maiestuoasă, ciocul masiv ca un piolet, conturul negru al ochiului. Pe-o aşchie curbată, cât un lătunoi, rămasă din sfârtecătura trunchiului, o ciocănitoare pestriţă, stă pe burtă, cum nu-i-i obiceiul, zbârleşte penele de pe  gât, ridică din umerii aripilor şi priveşte cu admiraţie. Pe deasupra corbul şi corboaica zboară în tandem, aripă lângă aripă. Dintre nori plonjează un bădăran tot negru şi fâlfîie peste ei. Todeauna apare câte cineva care să-ţi strice siesta, petrecerea ori plăcerea! Două ore de vreme luminoasă. Cât ce se duce soarele, vine iarna. Dezastre prin livadă: nuci sparte, găurite, mere ciugulite, pere putrezite, frunze răscolite, (am văzut chiar şi piţigoii scurmând cu gheruţa), ierburi degerate, bucăţi de scoarţă şi putregai, măceşe împrăştiate pe sub tufe ghimpoase de răsură, muşuroaie devastate de verdoaice. Pe dâmbul cu cimbrişor încă nepierit, am stat o clipă-ntr-un genunchi, am rupt câteva fire roşcate, le-am zdrobgit între degete ş-am mirosit parfumul trecutului ieri, uitatelor veri. Prin fire păioase uşor dezmorţite am zărit păianjeni atomici? Sau erau doar furnici din ochii-mi cuprinşi de arşiţa bolii?

Popularity: 2% [?]

          Autor: Viorica POP

 

          În clipele de aşteptare pentru o nouă plecare în largul mării, îmi venea, fără voie, în minte una dintre definiţiile poeziei,  aparţinând scriitorului şi editorului american Carl  Sandburg  (1878-1964), de două ori deţinător al premiului “Pulizer”, pentru poezie şi pentru biografia lui Abraham Lincoln: ,,Poezia este un animal marin care trăieşte pe uscat şi ar vrea să zboare”. Un farmec trist, mi-am zis, şi căutam să mai rămân  ,,cu picioarele pe pământ”  în încercarea  de a-mi aşeza în suflet impresiile  de până acum.

          În Hamburg, după o călătorie obositoare cu maşina, tristeţea că depindeam de un program se risipea în farmecul oraşului, pe care-l descopeream cu ajutorul unui tânăr român, stabilit de ani buni aici.  Centrul istoric, Primăria şi bisericile Sf. Petru (sec.XII-lea),  Sf.Iacob (sec.XII-XIV),  Sf. Caterina (sec.XIV-XVI), apoi cartierele moderne şi, bineânţeles, portul cu depozitele şi canalele sale, care legau oraşul dintre  râuri de continent, de mări şi de lumea întreagă, aşezau parcă zbuciumata istorie sub  semnul casei vestitului pod Kohlbrandbrucke.  Cetatea fondată de Charlemagne în anul 808 d.Hr. suferă invazia wikingilor, danezilor, slavilor,francezilor lui Napoleon şi distrugerile ultimului război mondial, dar oraşul se dezvoltă şi demonstrează  că dorinţa libertăţii şi lupta pentru ea l-au făcut al doilea mare oraş al Germaniei.  Poezia  Hamburgului vieţuieşte în libertatea de a-şi armoniza pământul cu apa navigabilă  în deschideri spre Marea Nordului, Marea Baltică de acolo de unde Alster şi Bill se varsă  în Elba.

          La Kiel, locul îmbarcării pe Marea Baltică, o altă poezie ne lasă să privim prin frântura de timp spre portul cu vapoare şi feriboturi colorate şi de aici să avem panorama oraşului cu inimi de parcuri, cu pulsuri largi de bulevarde, către care vibrau apele fiordului Kieler.

          Intram spre seară în Panteonul apelor cu zeităţi scandinave şi valurile se făceau aripi cu inscripţii runice despre străvechi credinţe, despre Odin şi Walkirii. Poezia  ne însoţea pe treptele de  valuri eminesciene prin împărăţia zeului; ,,Şi Odin îşi deschise ochii albaştri / Şi mari, râzând cu ei – iar zeii / Lin şuşoteau între ei bătrâneşte / Şi surâzând îşi aduceau aminte / De-a tinereţii zile dulci a lor,  ascunse / În negura secolilor trecuţi…’’.

          A doua  zi,  vaporul făcea ,,slalom’’ printre sutele de insule de un verde umbros al ţinuturilor nordice,  Pe una din ele locuia retras scriitorul Tomas Transtromer, câştigătorul a numeroase premii naţionale şi internaţionale, al Premiului Nobel pentru Literatură în 2011.  În portul suedez, ne-am hotărât să străbatem oraşul pe jos, ajutaţi de o hartă cumpărată în drum şi să cunoaştem capitala ca în poezia lui Transtromer, în imagini condensate, translucide.

          Atestat documetar din 1252, oraşul Stockholm este astăzi deţinătorul a numeroase locuri  declarate Patrimoniu Mondial UNESCO.

          Palatul Regal are cele mai  frumoase clădiri în stil baroc; Palatul Drottinholms,  fostă reşedinţă regală, se află în mijlocul unui parc în aranjament francez şi englez, incluzând un teatru şi un pavilion chinez; Oraşul Vechi (Gamis Stan) impresionează prin străduţele înguste, pietruite, populate cu muzicanţi, iar  Catedrala Stockholm

 

                                                                      2

 

(sec.XII-lea) are o statuie din lemn a Sf. Gheorghe (sec.XVI-lea) şi o copie din1636 a celei mai vechi imagini a oraşului, datând din 1535…

          În nopţile albastre ale plutirii pe mare, arderea gândului pătrundea dincolo de confortul modern, cu programe artistice de tot felul  şi întrevedea  zorii pe ţărmuri estoniene. Ne apropiam dimineaţa de capitala Tallin parcă pe verticală, căci mai întâi zăream turnuri de catedrale şi de cetăţi, proiecţii istorice şi de credinţă spre eternitate, aparţinând unui popor mic, dar cu mari izbânzi prin  ,,valurile vremii’’.

          După legendă, cetatea Tompea de pe colina de calcar ar fi fost ridicată în secolul al XII-lea de văduva Linda, în amintirea soţului iubit, eroul epic estonian Kalev.  Cuceritorii danezi construiesc în secolul următor o cetate, numită de localnici Taani linnus, ,,fortăreaţa daneză’’,  de unde şi numele oraşului. Râvnit pe rând de danezi, norvegieni, germani, ruşi, oraşul era protejat de şaizeci de turnuri şi ziduri, păstrate în parte şi azi, ca Turnul Pikk Hermann, cel mai înalt, devenit port-drapelul Estoniei. Devastat de incendiul din 1648, oraşul păstrează totuşi clădiri vechi ca pe nişte peceţi ale istoriei. Cea mai înaltă biserică din lume era în secolul al XVI-lea  închinată unui sfânt norvegian; în biserica Sf. Spirit s-a tipărit primul text în limba estoniană; biserica ridicată de germani păstrează tablouri din secolul al XV-lea,  iar cea mai nouă (din 1900) este Catedrala Ortodoxă Alexandru Nevski.  Primăria, singura în stil gotic din ţările nordice, are în vârf o giruetă cu Sf. Tomas şi datează din 1530. Construcţia Kadriorgului începe în 1718, când Petru cel Mare fixează locul castelului şi al parcului, dăruite soţiei sale.  De la casele din lemn, reprezentând o poezie a liniştii, la Palatul Republicii Estone sau la clădirile moderne  şi la forfota din port, oraşul, de mărimea Braşovului nostru, îşi integrează istoria în prezentul european într-un mod care i-ar fi făcut plăcere scriitorului Eduard Vilde  (1865-1933), pionerul realismului critic în literatura estoniană…

          O simfonie a zborului pe ape ni se făcea dorinţa de a sosi în ,,patria ţarilor’’, Sankt Petersbourg, glorie a imperiului şi glorie a cărţilor.  (Poetul Ovidiu, ca personaj în romanul ,,Dumnezeu s-a născut în exil’’  de Vintilă Horia, gândea pe ţărmul getic al Pontului Euxin că viaţa unei cărţi poate dura mai mult decât viaţa unei cetăţi.)  Din nou gândul la  definiţia lui Sandburg, transfigurat într-un spaţiu de excepţie:  oraş de ape şi de pământ visând mereu la dimensiuni cosmice ca un adevărat Paradis al Nordului.

          Terenul mlăştinos de la marginea pământului rusesc, stăpânit de ceţuri şi de nopţile albe, intră în istorie şi legendă încă din 1703, anul fondării sale prin voinţă  împărătească şi geniu arhitectural.

          Prima construcţie, Fortăreaţa  Petru şi Paul de pe Insula Iepurilor avea o poziţie strategică  în delta Nevei. O salvă de tun de pe un bastion anunţă şi azi amiaza  ca pe o rezonanţă a înfrângerii barierelor dintre coloniile germane, franceze, suedeze,  olandeze, italiene, engleze, formând apoi comunitatea petersburgheză, cu ferestre economice şi culturale spre întreaga lume.  Gloria are însă şi ceţurile ei.  Între zidurile fortăreţei, tribunalele condamnau la ani grei sau la moarte, dacă  e să amintim doar detenţia lui Dostoevski, Gorki, Troţkin sau executarea Decembriştilor.  Catedrala de aici (sec.XVIII-lea) are în vârf  un înger care să protejeze oraşul,  are un clopot  cu orologiu făcut din 35 de clopote mai mici, bătând de două ori pe zi, adăposteşte tablouri şi mormintele din marmură albă ale  ţarilor, exceptând pe cel al ţarului Alexandru II  şi pe cel al soţiei acestuia, executate din marmură roşie şi neagră.  De

 

 

                                                                  3

 

 curând au fost aduse aici şi rămăşiţele familiei ultimului ţar al Rusiei, Nicolae al II-lea,  familie executată în 1918, la Ecaterinburg, din ordinul lui Lenin.

          In fuziunea de apă şi arhitectură se armonizează şi  realitatea tradiţiei cu prezentul şi cu aburul de legendă. În Insula Vassilevski se află vechiul port, primul muzeu, Academia de Arte, păzită de doi sfincşi cu imaginea faraonului Amenophis III

 În Piaţa Decembriştilor, veşniceşte primul monument ecvestru al lui Petru I, cântat de Puskin în poemul ,,Cavalerul  de bronz’’.  Din explicaţiile ghidului de limbă franceză,  am priceput spusele sculptorului Falconet: „Ţarul meu nu ţine niciun sceptru, întinde dreapta protectoare peste ţara pe care o străbate. Se  caţără pe piatra care-i serveşte  drept  piedestal, stânca simbolizând greutăţile pe care le trece”.

          Catedrala SF. Isac, din piaţa cu acelaşi nume, e a treia după Sf. Petru din Roma şi Sf. Paul din Londra, ca biserici cu dom. În centrul pieţei se  află monumentul lui Nicolae I, iar pe o latură, Palatul Mariinski, dar de nuntă al ţarului pentru fiica sa cea mare.   (Azi este sediul Consiliului Municipal.)

          Un vis poetic este piaţa Ermitajului, Palatul de Iarnă al ţarilor, din 1763 până în 1917   (azi muzeu adăpostind peste 3 milioane de exponate).   În faţă străjuiesc imensa clădire a Statului Major şi Coloana lui Alexandru I, încununată  de un înger cu cruce.

          Am văzut în interiorul măreţ al catedralei Notre Dame de Kazan,(o adevărată galerie de artă) şi monumentul mareşalului Kutuzov (îngropat aici), cu icoana Fecioarei din Kazan, a cărei imagine l-a însoţit în campaniile militare binecuvântându-l la Borodino .

         Unică în stil este Catedrala Sf. Nicolae (închinată marinarilor), construită din  două biserici una peste alta, cea de sus închinată lui Hristos şi cea de  jos, Sf, Nicolae.

          Catedrala Reînvierii lui Hristos  îşi păstrează unicitatea prin ansamblul de 308  mozaicuri pe o suprafaţă de 6560 m.p.,  iar Catedrala Sf. Treime adăposteşte racla lui  Alexandru Nevski, şi, în incinta mănăstirii, mormintele lui  Ceaikovski  şi Dostoevski.

          N-a fost timp pentru o plimbare pe artera principală a oraşului, dreaptă ca o săgată şi străjuită de clădiri cam de aceeaşi mărime, aşa cum o vedeam din vaporaşul

care ne plimba pe un braţ al Nevei.      Dintre nenumăratele clădiri, poezia îşi păstra misterul când trecem  prin faţa palatului prinţesei Velkovskaia, unde a trăit Puşkin în ultimul an sau când trecem prin faţa castelului Mihailovski, unde a studiat   Dostoievski.

          Învăluiţi de farmec, nu puteam totuşi alunga regretul de a nu ne fi plimbat pe poduri, mai multe decât în Veneţia, Amsterdam şi Stockholm, embleme reflectând geniul tehnicii şi gustul epocilor sau regretul de-a nu fi vizitat Ermitajul, Peterhoful, Tarskoe Selo. Era mult peste puterile unei zile, dar ne rămânea dreptul de a le proiecta  în vis, un vis poetic, născut din  cuvintele scriitorului rus Apollon Grigoriev despre nopţile albe: ,,Nenumăraţi poeţi laudă  şi descriu nopţile noastre nordice, dar e imposibil să exprimi în cuvinte frumuseţea lor, după cum e imposibil să descrii parfumul unui trandafir sau vibrarea unei corzi instrumentale. Niciun poet nu va putea să  transmită liniştea misterioasă, plină de gânduri şi de viaţă, care se arată pe Neva, cu respiraţia ei tăiată după zbenguielile  în soare sub lumina fosforescentă a norilor uşori şi sub purpura asfinţitului. Niciun pictor nu stăpâneşte  culori magnifice care să şlefuiască în cer şi să se reflecte pe ape ca o piele de cameleon pe faţete de cristal, ca într-o polarizare a luminii.  Niciun muzician nu va putea   transcrie sunetele

impregnate de sentimente,  care urcă de pe pământ spre cer şi, aici reflectându-se,

 

 

                                                           4

 

 

să cadă din nou  pe pământ…’’

          Cădem şi noi din visare în realitate pe vaporul care-şi întorcea direcţia spre licărirea roşie de la asfinţit. Vântul aprindea în noapte stele umede…

          Din nou o dimineaţă marină, cu licăriri ale oraşului  Copenhaga, loc de popas pentru noi, care  puteam trăi în câteva ceasuri atmosfera capitalei daneze.

          În traducere, ,,portul negustorilor’’, oraşul Copenhaga pornea în 1167 de la un fort (azi  castelul Cristianborg) să se dezvolte sub domnia lui Cristian al IV-lea , suferea de epidemii, incendii, bombardamente, înflorea în secolul al XIX-lea,  ca să  devină în 1996 capitala culturală  a Europei  şi să sărbătorească în2005 bicentenarul naşterii lui A.C.Andersen.

          Turnurile oraşului proiectau şi aici pe verticală credinţele şi speranţele.

          Turnul Primăriei (în faţa căreia s-a  celebrat, în 1948,  eliberarea de sub ocupaţia nazistă şi în 1992, victoria fotbalului danez în Cupa Europei) domină întregul oraş.

          Străbăteam pe jos capitala şi identificam după hartă locuri mai deosebite: Fântâna  Dragonului, Fântâna Carităţii, Catedrala Luterană,  unde s-a cununat, în2004, prinţul moştenitor Frederik cu Mary Donaldson, Piaţa Amagertov, cu Fântâna Berzelor şi  cu statuia episcopului întemeietor,  Absalon;  Piaţa Palatului, cu pitoreasca ei gardă regală, Biserica Sf. Nicolae, Sinagoga în stil oriental, clădiri moderne sau cazărmi cu rezonanţe istorice;  originalul cromatic şi arhitectural din Cartierul Nihvan, unde a locuit Andersen.

          Culorile şi formele clădirilor, răsfrânte în culoarea apei, luminau feţele trecătorilor, mulţi dintre ei turişti din toate părţile lumii, iar nouă ne dădeau impresia unui oraş-curcubeu arcuit peste istorie şi modernitate.

          Într-o astfel de emoţie, vaporul de care ne apropiam la sfârşitul plimbării ni se părea  ,,fata pribeagă” din lirica danezului Johannes Jensen, neliniştită să înfrunte vânturile şi valurile vieţii.

          Ne adăposteam impresiile în culcuşul nopţii şi al sufletului ca să le depănăm pe drumul spre casă, cu nostalgii şi doruri, cu poezia catargelor, cu trecerea clipelor:

   ,,Lumea toată-i trecătoare / Oamenii se nasc şi mor / Ca şi miile de unde / Ce  în suflet le pătrunde / Treierând necontenit / Sânul mărei infinit’’…

          Purtam cu noi, în cadenţă eminesciană, ceva din definiţia lui Sandburg şi din dezmărginire: ,,Numai poetul / Ca păsări ce zboară / Deasupra  valurilor / Trece peste nemărginirea  sufletului…

 

 

Popularity: 2% [?]

 Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi

Anul X(2011), nr. 221 (1 – 15 Ianuarie)

 

 

           Îi mulțumim Domnului Ioan Miclău, îi transmitem aceleași bune, urări și-i amintim un cunoscut proverb românesc: ,,Flămândul codrii visează și vrabia mei!”

 

*

 

            Contribuția de cult. După cum știți, am început strângerea contribuției de cult pentru 2012 de la 1 Decembrie 2011. Am continuat să respectăm principiul : fiecare dacă vrea și cât poate. Contribuția,                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                 așadar nu este obligatorie, nu este în sumă fixă, iar serviciile religioase sunt gratuite, indiferent dacă cineva a achitat sau nu ceva pentru contribuția de cult. Până la 15 Ianuarie, respectiv până la închiderea prezentei ediții, în Malovăț au achitat contribuția de cult 87,42%; în Bârda au achitat 83,64%. La nivel de parohie, au achitat 86,20%. E un procent foarte bun. Vă mulțumim cordial. Contribuția de cult achitată s-a situat între 1 leu și 222 lei(Popescu Ion). Nu trebuie uitat, însă, că Domnul Primar George Bazavan, pe lângă contribuția de cult, a achitat și a doua rată pentru Viețile Sfinților, în valoare de 3.500 lei. Dintre fruntași, menționăm următorii:  

 

             a)În Bârda: I. Popescu Ion: 222 lei; II. Bobocea Savu: 162 lei; III. Sfetcu Bebe: 152 lei; IV. Pană Atena: 151 lei; V. Botoșan Dumitru: 122 lei; VI. Rolea Pantelie, Ivașcu Vasile și Curea Gigi: 116 lei; VII. Luca Nică: 111 lei; VIII. Dragomir Bădiță și Gârbovan Ion: 110 lei; IX. Horodnic Tudor: 108 lei;  X. Rolea Ion: 106 lei; XI. Anghel Domnica: 105 lei; XII. Sfetcu A. Aurel și Bufan Dumitru: 102 lei; XIII. Boroancă Ilie: 101 lei; XIV. Dragomir Nicolae, Cimpoieru Elena, Luca Gheorghița, Mihăescu Nicolae, Sfetcu George și Sfetcu Sorin: 100 lei; XV. Dragomir  Gheorghe: 90 lei; XVI. Stănciulescu Ion: 82 lei; XVII. Ivașcu Ion, Sfetcu Dumitru: 80 lei; XVIII. Mema Ștefan: 78 lei; XIX. Rolea Maria: 72 lei; XX. Pavel Traian: 71 lei; XXI. Luca Ion(Nelu): 67 lei; XXII. Gârbovan Nicolina: 66 lei; XXIII. Curea Cristi și Mema Ion: 65 lei; XXIV. Luca Dumitru și Coman Elena: 62 lei; XXV. Duțoniu Gheorghe și Turlacu Emil: 61 lei; XXVI. Dăescu Virgil, Stoica Virgil, Botoșan Elena, Malescu Gheorghe, Gheran Paraschiva, Rolea Constantin(II), Tănase Maria și Mucioniu Ion: 60 lei; XXVII. Ploștinaru Ionel: 58 lei; XXVIII. Butoi Ion, Luca Jana, Luca Elena și Curea Anica: 55 lei; XXIX. Drăghia Tudor și Rolea Marina: 54 lei; XXX. Mema Margareta: 53 lei;  XXXI. Curea Viorel și Sfetcu N. Aurel: 52 lei; XXXII. Anghel Nicolae, Ivașcu Ilie, Gârjoabă Pompilia, Curea Ghiță și Luca Constantin: 51 lei; XXXIII. Fruntelată Gheorghe, Cimpoieru Tănase, Luca Domnica, Luca Aristița, Luca Ana, Luca Gica, Luca Sanda, Stănciulescu Victor, Duțoniu Valentin, Luca Maria(II), Gheran Pantelie, Sfetcu Doru, Cola Emilia, Rolea Drina, Trocan Dumitru, Stoichină Gheorghița, Mema Gigi, Avram Dumitru, Șonea Floarea, Stănciulescu Olimpia și Mucioniu Gheorghe: 50 lei.

 

              b)      În Malovăț:  I. Bazavan Gheorghe(Ieleșnic): 213 lei; II. Rachiunoiu Grigore: 210 lei; III. Glavan Dumitra: 207 lei; IV. Mănescu C. Vasile: 200 lei; V. Ungureanu Gheorghe: 162 lei; VI. Bobiț Gheorghe: 160 lei; VII. Surugiu Eugenia: 154 lei; VIII. Mănescu Constantin: 150 lei; IX. Bazavan George(primarul): 142 lei; X. Popescu V. Constantin: 136 lei; XI. Manolea Emanoil: 130 lei; XII. Tărăbâc Lucian(I): 129 lei; XIII. Ungureanu Constantin, Popescu Angelu, Oproiu Petre și Munteanu Nicu: 126 lei; XIV. Coman Vasile și Vasilescu Petre: 125 lei; XV. Baltac Alexandru: 122 lei; XVI. Coman Constantin, Tărăbâc Grigore și Dima Vasile: 120 lei;  XVII. Manolea Nicolae și Teșilă Elisabeta: 116 lei; XVIII. Tărăbâc Lucian(II): 115 lei; XIX. Surugiu N. Ion(Nelu): 114 lei; XX. Căprioru Gheorghe, Iordache Mihai, Crumpei Gheorghe, Tănase Osiac-Dumitru și Căpeț Angela: 111 lei; XXI. Popescu Ștefan, Popescu Marga, Bucică Bebe și Munteanu Iorgu: 110 lei; XXII. Almichi Ilie și Pereanu Viorel: 107 lei; XXIII. Ciobanu Gheorghe, Pirici Constantin, Munteanu Gheorghe și Lupșa Dumitru: 106 lei;  XXIV. Bobiț Gh. Ion, Paicu Mariuța și Meilă Costel(I): 105 lei; XXV. Glavan Dumitru și Ciurel Dumitru: 101 lei; XXVI. Cosma Cristina, Almichi Constantin, Borugă Ion și Meilă Nicolae: 100 lei; XXVII. Badea Constantin: 96 lei; XXVIII. Ionașcu Maria și Odoleanu Valeriu: 85 lei; XXIX. Popescu Mihai și Crașoveanu Valeriu: 81 lei; XXX. Mănescu Dumitru, Ungureanu Mircea, Băleanu Ioana, Manolea Natalia și Oproiu Gheorghe: 80 lei; XXXI. Badea Nicolae și Surugiu Gh. Mihai: 76 lei; XXXII. Giurescu Lucreția: 72 lei; XXXIII. Manolea Grigore, Borcilă Elena(II), Guran Aurel(I) și Ciută Romulus: 71 lei; XXXIV. Micu Valeriu, Băleanu Petre, Ghilerdea Sevastian, Ștefu Constantin, Almichi Ion, Voican Petre și Surugiu I. Mihai: 70 lei; XXXV. Mănescu Elena: 69 lei; XXXVI. Nistor Maria, Baltac Ion și Ciolacu Dumitru: 67 lei;  XXXVII. Bobiț Claudiu, Ionașcu Ștefan, Popescu Gh. Gheorghe, Iorgovan Viorel, Baltac Guța, Paicu Elena, Munteanu Iancu-Sorin și Mănescu I. Vasile: 66 lei; XXXVIII. Boncioc Elena(II), Motreanu Petre, Pera Aurica, Crăciunescu Paraschiva, Coman Sevastița, Borugă Mihai, Glavan Pompiliu și Oprișan Elena: 65 lei; XXXIX. Dragotă Nicolița: 64 lei; XL. Ciobanu Alexandra, Pau Claudiu, Meilă Pantelie și Tătucu Grigorie: 62 lei; XLI. Mateescu Mihai, Pau Olimpia, Borugă Vasile, Giura Dragoș, Michescu Nicolae, Cojocaru Ilie, Bondoc Anton, Badea Marius, Michescu Ion, Munteanu Maria, Cioabă Constantin și Tătucu Marius : 61 lei; XLII. Guțescu Jenică, Bazavan Dumitru, Popescu Vasile, Mănescu Iulius, Popescu Nete, Meilă Iancu, Crumpei Vasile, Mănescu Valeria, Perianu Constantin, Coman Elena, Meilă Emil și Ciurel Valentin: 60 lei; XLIII. Vișan Constantin și Popescu V. Vasile: 58 lei; XLIV. Chilom Dan și Badea Ion: 57 lei; XLV. Coman Dumitru, Mateescu Liviu, Michescu Constanța, Tărăbâc Adrian, Popescu Gheorghe, Sava Ioana, Ștefu Ion, Cojocaru Titu, Oproiu Nină, Bondoc Maria, Ungureanu Florin, Mănescu Viorel, Oprișan Sever, Săftoiu Liviu(II), Paicu Nicolae, Ciurel Florin și Papa Vergina: 56 lei; XLVI. Jianu Stela, Ciobanu Ilie, Voican Ion, Pera Dumitru, Hurduc Floarea și Haidamac Minodora: 55 lei; XLVII. Bonoc Eugenia: 53 lei; XLVIII. Bazavan Natalia, Crașoveanu Stana și Orodan Ecaterina: 52 lei; XLIX. Stroie Sever, Curea Gheorghe, Meilă Dumitru, Vișan Bădiță, Mănescu Tudor, Cotea Nicu, Nistor Vasile, Ciobanu Doru, Hadarig Mircea, Pană Viorel și Borcilă Vasile: 51 lei; L. Surugiu I. Elena, Bobiț Gh. Gheorghe, Bazavan Claudiu, Ungureanu Elena, Omir Sevastian, Ghilerdea Ana, Oproiu Dumitru, Colibășanu Gheorghe, Mangu Constantin, Paicu Domnica, Pau Daniel, Hurduc Romeo, Bogdan Gheorghe, Hurduc Elena, Nistor Elena, Baltac Constantin, Ilinca Alexandru, Popescu Goriță, Munteanu Puiu și Pătrulescu Petre: 50 lei;

 

               În perioada 1 Dec. 2011-15 Ian. 2012 am primit câteva ajutoare din afara parohiei astfel:

 

             c) Fii ai parohiei din afara parohiei: Domnul Căprioru Marius-Emanoil din Italia, Domnul Căprioru Florin-Alexandru din Italia, fii ai satului Malovăț, câte 420 lei; Domnul Surugiu Nicu din Italia, fiu al satului Malovăț, a donat 210 lei;  Doamna Omir Lucreția din București și Domnul Pera Nicolae din Constanța(CT), fii ai satului Malovăț, au donat câte 200 lei; Domnul Prof. Virgil Sfetcu din București,  fiu al satului Bârda, Domnul Boncioc Mircea din Italia, fiu ai satului Malovăț, au donat câte 150 lei; Domnul Cioabă Dumitru din Germania, fiu al satului Malovăț, a donat 120 lei;  Domnul Căprioru Viorel din Italia, fiu al satului Malovăț, a donat 115 lei; Domnul Ile Teodor din Sânicolaul Mic(AR), Doamna Dr. Rusu Maria, Doamna Prof. Iacov Raluca și Domnul Mema Irinel Tr. Severin, fii ai satului Bârda și Doamna Mănescu Stela, Doamna Ing. Doina Teșilă și Doamna Pera Maria, Doamna Vlădioniu Mariana, Doamna Mănescu Stela din Tr. Severin, fiice ale satului Malovăț, au donat câte 100 lei; Domnul Nistor Gheorghe din Tr. Severin, fiu al satului Malovăț, Domnul Luca Vasile din Tr. Severin, fiu al satului Bârda,  au donat câte 55 lei; Doamna Bazavan Simona din SUA și Domnul Giura Nicolae din Bala(MH), Domnul Paulețu Iancu(Răscolești-MH), Domnul Bogdan Gabriel din Italia, Domnul Paicu Angelu, fii ai satului Malovăț, Domnul Duțoniu Ion, Domnul Rolea Aurel, Domnul Rolea Titu, Domnul Anghelescu Gheorghe și Domnul Gheran Aurel din Tr. Severin, fii ai satului Bârda, au donat câte 50 lei; 

 

              d) Enoriași străini de parohie: Domnul Toncea Cătălin – Ioan din București a donat 600 lei; Domnul Bâlgăr Anton din Rătez(GJ) și Domnul Dan Romano din București au donat câte 300 lei; Doamna Ing. Alexandrina-Melania Caragioiu din Montreal(Canada) a donat 200 lei; Doamna Golea Nicoleta din Tr. Severin, Doamna Dorina Zdroba din București, Doamna Bâlgăr Paula din Tr. Severin și Doamna Barbu Ioana din Buftea(IF) au donat câte 100 lei; Doamna Petruța Freund din Aschaffenburg(Germania) a donat 84 lei;  Doamna Dr. Mihaela și Dl. Dr. Werner  Funck din Germania au donat 82 lei; Domnul Mărășescu Vasile din Tr. Severin, Doamna Dr. Ionescu Mihaela-Aritina din Curtea de Argeș(AG), Domnul Vermeșan Mirel din Timișoara™ și Doamna Manolache Steluța din București au donat  câte 50 lei;

 

              e)Ajutoare pentru gardul cimitirului: Câțiva enoriași din Malovăț au donat pentru gardul cimitirului. Dintre fruntași se remarcă Doamna Glavan Dumitra cu 50 lei.

 

              Tuturor celor menționați mai sus, cât și celor ce au ajutat cu mai puțin le mulțumim cordial și rugăm pe Bunul Dumnezeu să le răsplătească jertfa și să-i ocrotească pe drumurile vieții!

 

*

 

              Destăinuiri cu Zoe Dumitrescu Busulenga(Continuare din numărul trecut). ,,Şi uite aşa rămâne omul singur. Nu numai pentru că nu-L mai are pe Dumnezeu împreună cu el, dar nici pe ceilalţi oameni – prieteni, fraţi, soţi sau soţii – nu-i mai simte aproape. Asta fiindcă fiecare are ritmul lui atunci când aleargă – altminteri, grăbindu-te, cauţi tot timpul înainte, la ce va urma, cu nădejdea că va veni vremea să te linişteşti. Dar viaţa trece repede şi boala vine, vine şi moartea, mai repede decât te aştepţi, înaintea atât de doritului răgaz de liniştire şi aşezare întru ai tăi, întru ale tale. Dar putem înţelege şi altfel această însingurare: graba, ritmul nebun şi gălăgia funciară lumii în care trăim nu ne mai îngăduie să ascultăm paşii timizi ai celuilalt pe cărările sufletului nostru. Alergătura ne exilează cumva în afara graniţelor propriului suflet. Căci sufletul, ca şi copilul sau dragostea, are nevoie să-i acorzi timp. Are ritmul său, acela al comunicării adânci şi liniştite cu Dumnezeu şi cu celelalte suflete. Acest lucru îl înţelege mai cu seamă femeia, pentru că-l simte cu o mai mare acuitate.

 

              Şi pentru că ritmul zilei şi al anilor societăţii în care trăim ne înstrăinează pe termen lung de viaţa propriului suflet, ajungem să ne obişnuim cu această stare şi ne simţim tot mai mult ca şi cum nu am avea suflet. De aceea şi prind teoriile evoluţioniste. Cu alte cuvinte, uităm de unde am plecat, uităm limba natală a dragostei inocente, a peisajului unui suflet în care încăpeau atâtea frumuseţi şi taine. Şi, de multe ori, murim printre străini, neştiuţi de nimeni – după cum se întâmplă cu atât de mulţi români rătăciţi printre cei lipsiţi de dreapta credinţă, aşa cum poporul evreu, pentru o bucată de carne, robea la egipteni. Aşa a lăsat Dumnezeu, doar o înţelege omul văzându-le, simbolic, în cele trupeşti pe cele ce se petrec în ordinea duhului. Arhitecţii peisajului cotidian al societăţii moderne, biotehnologii unei umanităţi supuse maşinii au crezut că omul, precum o piesă, poate fi prelucrat într-atât încât să fie adus la stadiu de robot. Un calculator programabil, care să răspundă eficient comenzilor sistemului. Şi au urmat acestui proiect, aducându-l pe individul occidental foarte aproape de acest deziderat. Dar, totuşi, firea omului nu au putut-o schimba cu totul. Înstrăinaţi de propriul suflet într-o lume a maşinii şi informaţiei, oamenii suferă fără să-şi dea seama de ce. Cei mai mulţi nici măcar nu ştiu că au suflet. Cum ar putea atunci să identifice şi să înţeleagă suferinţa acestuia? E ca bolnavul pe care-l doare ceva, simte o mare slăbiciune, are ameţeli şi o stare de confuzie, dar nu ştie să-i spună doctorului de unde îi vine suferinţa. Suferinţa resimţită de cea mai mare parte a oamenilor, care pe mulţi îi face să se arunce în vârtejul a tot felul de păcate, este intim legată de acea scurgere bolnavă a timpului ce nu mai are răbdare cu noi, tocmai pentru că nu mai măsoară petrecerea unei vieţi împreună cu Dumnezeu, izvorul timpului şi al vieţii, sau petrecerea împreună cu cei iubiţi, căci şi dragostea, şi frumuseţea, şi binele, tot de la Dumnezeu sunt primite. Este un timp dureros, ce ne dă măsura înstrăinării, a oboselii alergării după nimic. Şi cu cât alergăm mai mult, cu atât ne simţim mai singuri. Aici începe cercul vicios. Căci cu cât ne simţim mai singuri, cu atât ne este mai greu să suportăm trecerea dureroasă a timpului ce nu-şi mai găseşte rostul şi bucuria. Astfel că o luăm la fugă cu o grabă tot mai mare; ne ascundem în muncă, în obligaţii şi griji de tot felul, iar în puţinele răgazuri când rămânem singuri cu noi înşine ne este şi mai greu, şi o luăm de la capăt. Tocmai de aceea a fost inventat televizorul, ca să vindece această singurătate funciară resimţită de lumea de astăzi, care L-a neglijat până la uitare şi totală neştiinţă pe Dumnezeu. Televizorul, ziarele, internetul, senzaţionalul, eroticul şi violenţa, sentimente puternice, emoţii copleşitoare – toate sunt făcute pentru a ne face să uităm că viaţa noastră a devenit extrem de scurtă şi de chinuitoare. Trăim ca şi cum nici nu am mai trăi propria viaţă.

 

              Vă rog să vă opriţi o clipă din cursa aceasta a nimicului. Trebuie să ne regăsim timpul pierdut, să-l recâştigăm. Cum? Mergând cât mai des la Sfânta Liturghie. Timpul vieţii sufletului nostru se adapă, ca orice fiinţă pe lumea aceasta, din darul lui Dumnezeu – în acest caz, din timpul Împărăţiei. Încercaţi şi o să vedeţi cum vi se schimbă viaţa. Vă rog să câştigaţi timp făcând răbdare la scaunul de spovedanie. Căci păcatul e principalul vinovat de scurtarea timpului vieţii noastre. Nu ne îngăduie Dumnezeu mai mult timp, ca să nu adâncim şi mai mult păcatele în care ne complăcem. Câştigaţi timp, oprindu-vă de cât mai multe ori în timpul unei zile pentru a spune unDoamne miluieşte!

 

              Câştigaţi şi mai mult dând televizorul afară, fără ruşinea „ce-o să spună vecinii, prietenii şi familia!?”. Televizorul e cel mai mare cronofag(mâncător de timp) din istoria lumii. Mănâncă zilnic în medie în jur de 3-7 ore din timpul tuturor. La bătrâni şi copii mai mult, la adolescenţi mai puţin. Vi se pare un lucru imposibil? Nu e, oare, mai uşor să renunţi la televizor, decât să suferi pierderea timpului atât de scump al vieţii noastre, a clipei care trece şi nu se mai întoarce, a timpului în care încă mai eşti sănătos, încă mai eşti viu!? Aţi cunoscut pe cineva fericit că se uită la televizor? Sau am uitat şi chiar nu vrem să ştim ce însemnă fericirea? Atunci ne merităm soarta…

 

              Trebuie să recâştigăm timpul, redevenind sensibili la necazurile şi durerile celorlalţi prieteni, rude, vecini sau oameni de pe stradă, dar mai ales sensibili la glasul propriei inimi atât de întristată, îndoliată, ca şi cum am fi murit printre străini, îngropaţi fiind în grijile şi plăcerile blestemate ale unei existenţe lipsite de Dumnezeu. Vă rog să nu treceţi cu vederea cuvintele acestea – nu ştim cât ne va mai răbda Domnul.

 

*

 

               Zâmbete.  # Cu prilejul colindului cu Crăciunul și Botezul, am auzit multe afirmații cu dublu înțeles, care ar putea să strârnească zâmbete. Iată câteva: ,,- Părinte, pe mine vreți să mă săriți?!” mi-a zis o enoriașă, care ieșise mai târziu să-mi deschidă. ,,-Nu, i-am răspuns, însă la dumneata era poarta închisă, iar vecinii mă așteptau la porți. Am intrat la dânșii, iar între timp ai ieșit și dumneata!” ,,-Eu crezui, că vreți să mă săriți!” ,,- Nu, nu face tata popa așa ceva!” 

 

              # La  colindul cu Botezul, trebuie stropite cu aghiazmă toate camerele. La mai multe case am fost îndemnat astfel: ,,- Intrați, părinte, intrați până-n fund!”   Mda!

 

              # Un preot inimos, care voia cu orice preț să aducă la pocăință pe cât mai mulți, ședea împreună cu cântărețul său în marginea unei șosele și țineau o pancartă, pe care scria cu litere mari: ,,Sfârşitul e aproape. Pocăiţi-vă!” Pe lângă ei treceau maşini în viteză şi imediat, după fiecare maşină, se auzea o buşitură şi o explozie. După o vreme, dascălul întreabă: ,,- Părinte, nu le-ar fi mai de folos să scriem pe pancartă ,,Podul din faţă este rupt”?

 

              # Dupa un accident de autocar întrega echipă de fotbal a României ajunge în fața porții Raiului. ,,- Doamne, zice Sfântul Petru, eu zic să-i primim pe toți!” ,,- Cred că glumești, Petre,  i-am auzit mereu înjurând!” a zis Dumnezeu. ,,- Au înjurat, Doamne, ce-i drept, dar ei nu au bătut pe nimeni!”

 

*

 

              Program. În cursul lunii Februarie avem următorul program de slujbe: 2 Febr.(pomeniri dimineața la Bârda; slujbă la Malovăț); 4 Febr.(Malovăț-Bârda); 5 Febr.(Bârda); 11 Febr.(Malovăț-Bârda); 12 Febr. (Malovăț); 18 Febr. (Malovăț-Bârda); 19 Febr.(Bârda); 25 Febr. (Malovăț-Bârda); 26 Febr. (Malovăț); 27 Febr.(slujbă seara la Bârda); 28 Febr.(slujbă seara la Malovăț); 29 Febr.(slujbă seara la Bârda). În restul timpului, la orice oră din zi sau din noapte, preotul poate fi găsit la biserică, la școală, acasă sau la telefon: 0724. 99. 80. 86. Mai poate fi contactat pe adresa de e-mail: stanciulescubarda@gmail.com. La mulți ani!

 

                                                                               Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

 

 

 

Popularity: 2% [?]

Mai am un singur dor
În liniștea serii
Să mă lăsați să mor
La marginea mării;
Să-mi fie somnul lin
Și codrul aproape,
Pe-ntinsele ape
Să am un cer senin.

(Mihai Eminescu – 1883, decembrie)

 

La Cercul Militar din Constanţa, a avut loc prima întâlnire de lucru a Cenaclului literar “Mihail Sadoveanu” pe anul 2012. Cum era şi firesc, întâlnirea a fost dedicată împlinirii celor 162 de ani de la naşterea poetului Mihai Eminescu. Pe lângă principalele repere din creaţia literară a marelui voievod al poeziei româneşti, au fost prezentate membrilor cenaclului şi invitaţilor, câteva opinii privind viaţa şi opera poetului, semnate de mari personalităţi: Titu Maiorescu, George Călinescu, Mircea Eliade, Nicolae Iorga, I.L. Caragiale, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Nicolae Breban. Au recitat din opera poetului naţional: Cristina Postolache, Anisia Popa şi Aurel Lazaroiu. Au prezentat opinii personale dedicate momentului: Ghiuner Acmola, Ana Ruse, Dan Juganaru, George Mihalcea, Alexandra Botosanu, Aspasia Podar-Spirt, Alecsandru Balan. Au cântat pe versurile poetului, folkiştii: Nelu Sacarlat şi Laurenţiu Marinescu. A fost o seară frumoasă! Cum vor mai fi!

                                                                        A consemnat: Preşedintele Cenaclului, Aurel Lazaroiu

 

Trebuiau sã poarte un nume

Marin Sorescu

Eminescu n-a existat.

A existat numai o ţară frumoasă
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe.
Ca o barbă nepieptanată de crai.
Şi nişte ape ca nişte copaci curgatori
În care luna îsi avea cuibar rotit.

Şi, mai ales, au existat nişte oameni simpli
Pe care-i chema : Mircea cel Batrîn,
Ştefan cel Mare,
Sau mai simplu : ciobani şi plugari,
Cărora le placea sã spună
Seara în jurul focului poezii -
“Mioriţa” şi “Luceafarul” şi “Scrisoarea a III-a”.

Dar fiindcaă auzeau mereu
Latrînd la stîna lor cîinii,
Plecau sã se bată cu tătarii
Şi cu avarii si cu hunii şi cu lesii
Şi cu turcii.

În timpul care le ramînea liber
Între două primejdii,
Aceşti oameni făceau din fluierele lor
Jgheaburi
Pentru lacrimile pietrelor înduiosate,
De curgeau doinele la vale
Pe toţi munţii Moldovei şi ai Munteniei
Şi ai Ţării Bîrsei şi ai Ţării Vrancei
Şi ai altor ţări româneşti.

Au mai existat şi nişte codri adînci
Şi un tînar care vorbea cu ei,
Întrebîndu-i ce se tot leagană fãrã vînt ?

Acest tînar cu ochi mari,
Cît istoria noastră,
Trecea bătut de gînduri
Din cartea cirilică în cartea vieţii,
Tot numarînd plopii luminii, ai dreptaţii,
ai iubirii,
Care îi ieşeau mereu fãrã soţ.

Au mai existat şi nisşte tei,
Şi cei doi îndragostiţi
Care ştiau sã le troienească toată floarea
Într-un sărut.

Şi nişte păsări ori nişte nouri
                                                                                  Care tot colindau pe deasupra lor
                                                                                  Ca lungi şi mişcătoare sesuri.

                                                                                  Şi pentru că toate acestea
                                                                                  Trebuiau sã poarte un nume,
                                                                                  Un singur nume,
                                                                                  Li s-a spus
                                                                                  Eminescu.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Popularity: 2% [?]

Autor: Rodica Elena LUPU

Lume multă, oameni puţini, iar printre aceşti oameni puţini se numără
şi artista Olga Ciolacu, care ştie că “A fi domn e întâmplare, să fii om e lucru mare!”

“Am cântat la început muzică populară pe care o port şi astăzi în suflet. În muzica uşoară m-am lansat cu piesa “Revenire”. Dar cum e bine ştiut, caracterul unui om se formează în copilărie. O influenţă foarte mare asupra mea a avut-o tata.

El avea un caracter dur, dar în adâncul sufletului său era un romantic: cânta, îi plăcea natura.

Astăzi cred că dacă am ajuns artistă, acest lucru îl datorez, în mare parte tatei, care cânta în corul satului şi în corul bisericii. Mă lua cu el la biserică atunci când cânta în strană şi cred că un rol determinant în formarea caracterului meu l-a avut tatal”, mi-a spus Olga în urmă cu doar o lună, atunci când am filmat împreună cu Fuego, prietenul nostru comun, artistul pe care îl iubesc românii de pretutindeni şi mai ales cei din Basarabia – câteva emisiuni pe care el le moderează la televiziune.

“Nu am nevoie – spune Olga – să fac un efort şi să mă maimuţăresc pentru a da impresia că sunt mai bună decât sunt în realitate, spune Olga Ciolacu. Oamenii, indiferent de formaţia intelectuală pe care o posedă, au capacitatea de a simţi. Şi când eşti sincer, ei îşi dau seama. Ei depistează foarte uşor falsitatea. Foarte multe lucruri pornesc şi de la felul meu de-a fi, sincer şi credul, uneori până la naivitate”.
A fi sincer este una dintre principalele trăsături de caracter ale artistei Olga Ciolacu, o calitate care a jucat şi joacă un rol determinant în relaţia cu publicul.

“Fără a se înţelege că e o lipsă de modestie, eu am o slăbiciune pentru literatură şi deschid gura doar atunci când pot spune lucruri interesante. Nu-mi place să pălăvrăgesc, poate de asta lumea mă ascultă cu interes”, mărturiseşte Olga.

O melodie foarte cunoscut a Olgăi Ciolacu este cea intitulată “DIN CALEA ROBILOR”, pe versurile lui Dumitru Matcovschi, muzica Mircea Otel. “Acest şlagăr este adorat de românii de pretutindeni, care dupa ani de străinatate, se intorc acasă şi nu mai găsesc ce au lasat la vatra lor de baştină” îmi spune Olga şi o lacrimă se prelinge pe obraz…Acesta este de fapt cântecul de debut al Olgăi în muzica
uşoară si a devenit şlagărul mai multor generaţii de români.

În anul 1989 Olga Ciolacu a lansat în Basarabia formaţia sa de muzica uşoară “DACII”. “A fost o mare îndrazneală la vremea aceea să numeşti astfel o formaţie din Basarabia, mai ales că cenzura nu permitea la radio şi la televiziunea de stat să fie difuzate cântece româneşti.”

Mai mult de atât: toate concertele sale, Olga Ciolacu le deschidea şi le încheia cu cântecul “DACII”, pe care îl interpreta împreună cu un membru al formaţiei ,Victor Boguta. Melodia a fost compusă de conducătorul formaţiei Oleg Baraliuc, pe care Olga l-a promovat ca tânăr compozitor. Am permisiunea artistei Olga Ciolacu de a difuza aceast cântec şi de fapt oricare dintre cântecele pe care le
interpretează, în emisiunile mele “Drumuri printre amintiri”, de la radio.

Tot cu formaţia “DACII”, Olga Ciolacu avea in repertoriu şi cântecul “SARACĂ INIMA ME”, pe care l-a modelat intr-o orchestraţie adecvată basarabenilor.

Repertoriul artistei Olga Ciolacu este impresonant şi cine nu cunoaşte cântecele ei: “Melancolie”, preluat şi de alţi interpreţi cunoscuţi, “Te-am iubit ca niciodată”, “Ochii mei”, “Tangoul visător”, “În braţe mă cuprinzi”, “Aş vrea să te întorci”, “Mamă, iartă-mă”, “Ba n-ai una, ba n-ai alta” şi multe altele.

“Să ordoni ca un rege şi să munceşti ca un rob – este un principiu valabil pentru un artist. Trebuie să domine publicul, dar ca să ajungă
până aici, trebuie să muncească asemeni unui sclav”, consideră Olga Ciolacu.

“Noi ne-am întors din România în aceste zile îmi scrie Olga şi soţul ei Valentin Batrinac, iar acum vom avea încă un Crăciun şi An Nou cu cei de la ţară (rudele aşa sărbătoresc), apoi ne vom întoarce la Chişinău şi vom lucra la repertoriul nou. Mă bucur că am acum cartea ta de versuri, mi-a spus Olga pentru că am în proiect ca în acest sezon sa apară in repertoriul meu melodii semnate, Rodicai Elena Lupu.”

Aşa este, i-am oferit lui Olga Ciolacu unul dintre volumele mele de versuri, din care şi-a ales câteva poezii pe care intenţionează să le
pună pe muzică. Sincer mă simt onorată că un OM MINUNAT, o ARTISTĂ IUBITĂ de publicul larg va avea în repertoriul său cântece pe versurile mele.

Nu pot decât să-i spun mulţumesc lui Olga şi să-i doresc sănătate că atunci le va face pe toate! Sunt mândră că poeziile mele au inspirat-o şi că voi asculta atât eu cât şi publicul care o iubeşte cântece ale căror versuri sunt semnate de mine.

Să ne trăieşti, Olga Ciolacu, tu care ai în piept o inimă română!

 

 

Popularity: 2% [?]

Îmbogăţiţii de războaie

 

Autor: Nicolae Dabija (Chisinau, Basarabia)

   

Marele scriitor F.I. Dostoevski afirmase în secolul al nouăsprezecelea: “Cât va exista matuşka Rusia, Ivan va ţine degetul pe trăgaci”.
Cu alte cuvinte, romancierul rus recunoaşte şi el că mesianismul rusesc este unul militarizat. Ortodoxia rusă (pravoslavia) are cele mai multe tunuri şi tancuri, ea fiind împlântată mai întâi de armatele ţariste, apoi şi de cele ateiste sovietice (din urma militarilor veneau preoţii bisericii ruse ca să stropească peste crimele lor cu agheasmă).
La Pârâta, pe malul Nistrului, în prima zi din acest an un militar rus a împuşcat un concetăţean de-al nostru. Încă unul.
Care e motivul pentru care a fost ucis Vadim Pisari, un tânăr de 18 ani?
Ambasadorul Federaţiei Ruse la Chişinău, Valeri Kuzmin, a afirmat că acesta „era beat, se afla într-un automobil furat şi nu avea permis de conducere”.
Dar de când starea de ebrietate a devenit un motiv pentru ca cineva să fie împuşcat? În acest caz Federaţia Rusă, unde bea şi mic, şi mare, dacă s-ar aplica învinuirea lui Kuzmin, ar rămâne fără populaţie.
Iar dacă ar mai fi împuşcaţi şi cei care conduc fără permis maşini furate, ar trebui lichidaţi, conform statisticii federale, fiecare al nouălea şi fiecare al zecelea rus.
Iată însă că marţi Ministerul Afacerilor Externe al Republicii Moldova ne anunţă că dl Ambasador al Federaţiei Ruse e un mincinos: tânărul Vadim Pisari nu s-a aflat nici în stare de ebrietate, maşina lui nu era una furată, iar în buzunarul hainei ciuruite de gloanţe se afla un permis de conducere pe numele lui.
O altă „motivaţie” pentru crimă a fost formulată de către un ofiţer „pacificator”: „Prikazâval ostanovitsea, a on ne ispolneal”! („I-am ordonat să se oprească, iar el n-a înţeles să execute!”).
Aceasta este, de fapt, părerea pe care o au ruşii despre noi – un popor de dobitoace: „Îi spui şi el nu înţelege”.
Exact cum îi raporta un miliţian şefului său dintr-un film poliţist, prezentat în aceste zile de către o televiziune rusească: „Ia poneal! Cito tî po peat’ raz, kak moldavaninu, obeasneaeşi?!” („Am înţeles. De ce-mi explici de cinci ori, ca unui moldovean?!”).
După acest incident, nu mai are nici un sens rămânerea noastră în CSI, în aceeaşi comuniune cu Federaţia Rusă, un stat de agresori.
Criminalul care a tras în Vadim Pisari trebuie arestat şi judecat de către instanţele judiciare ale Republicii Moldova, la Chişinău, nu la Moscova.
Iar „forţele pacificatoare” ruseşti – retrase de urgenţă de pe teritoriul republicii noastre.
E un caz unic în lume când un stat – Federaţia Rusă – atacă în 1992 un alt stat – Republica Moldova – şi atacatorul aşază trupele (aparţinând Federaţiei Ruse), pe care şi le numeşte „pacificatoare”, între cele două armate  (ale Republicii Moldova şi Federaţiei Ruse).
Care e logica?!
Acestea nu au fost nicidecum „forţe de menţinere a păcii”, ci de menţinere a regimului anticonstituţional secesionist de la Tiraspol.
Ele n-au făcut decât să-i ocrotească pe Smirnov, Şevciuk, Antiufeev şi ceilalţi bandiţi ca aceştia să-şi facă „ţară” pe pământul nostru.
„Pacificatorii” de la Nistru continuă politica rusească de după 1917, care a avut dintotdeauna o mare putere de convingere când era vorba de ideologie – ideile erau vârâte cel mai lesne în căpăţânile celor care nu voiau să le înţeleagă: cu ajutorul unui glonţ.
Cei care trec Nistrul se confruntă zilnic cu bădărănismul „pacificatorilor”.
Pe podul de la Vadul lui Vodă acum câţiva ani i-am făcut observaţie unui ofiţer că am fost înjuraţi de un coleg de-al lui, acela mi-a arătat „kalaşnikov”-ul şi m-a îndemnat să nu mă supăr, motivând: „Russkie matom ne rugaiutsea, oni na niom razgovarivaiut” („Ruşii nu rostesc înjurături, ei comunică cu ajutorul acestora”).
Asta e cultura lor, a îmbogăţiţilor de războaie, pentru că la muncă nu prea s-au tras, care în 1917 au declarat sus şi tare:
Vrem votcă, pâine şi sare
Şi-n fiecare zi – câte-o sărbătoare!
Ostaşii ruşi ne omoară copiii la Nistru cu „kalaşnikov”-ul, ne umilesc zilnic concetăţenii noştri din stânga Nistrului.  
Ei trebuie să plece de urgenţă de pe teritoriul Republicii Moldova. Şi să şi-l ia cu ei şi pe ambasadorul mincinos Valeri Kuzmin.
Ambasada Federaţiei Ruse din centrul Chişinăului, care la ora actuală e cea mai mare din lume, ca spaţiu ea întrecând sediul ONU, dar şi pe toate celelalte ambasade ale ţărilor ce au reprezentanţe în Republica Moldova luate împreună, este izvorul tuturor provocărilor la adresa statului suveran Republica Moldova, pe care ea îl doreşte înglobat cât mai curând în Uniunea Euroasiatică (citeşte – Federaţia Rusă).
Prin cei peste 1000 de spioni-funcţionari ai Ambasadei, îşi bate joc de Republica Moldova: a creat o „republică” secesionistă, a desfăşurat referendumul din 17 septembrie 2008 de separare de la R. Moldova a teritoriului din stânga Nistrului şi de alipire la Federaţia Rusă, pentru care Moscova a alocat 150 de milioane de dolari, a deschis în stânga Nistrului centre de votare la fiecare scrutin electoral, a decretat prin intermediul Dumei de Stat Transnistria „zonă de interese strategice a Rusiei”. Tot ea ne-a declarat de la independenţă încoace un război de uzură  îndreptat contra orientării europene a Republicii Moldova. Ş.a.
Cât mai pot fi tolerate aceste impertinenţe deloc diplomatice?!
Iar Transnistria ar trebui tratată de către conducerea Republicii Moldova ca un alt Cipru de Nord. Ca un teritoriu ocupat de către Federaţia Rusă. Lucrurilor trebuie să li se spună pe nume.
Aşteptăm de la conducătorii ţărişoarei un prim gest de curaj, şi acesta ar trebui să fie expulzarea lui Valeri Kuzmin, care se comportă în Republica Moldova nu ca un ambasador al unui stat străin, ci ca un guvernator. Cum zice şi un proverb adaptat:
Îl laşi pe Kuzmin în cămară,
Şi el te dă să dormi afară…

Popularity: 2% [?]

La moartea lui MIRCEA NICOLAU

Autor: Prof.univ. Ion Coja

De curând, vorbind la înmormîntarea lui Mircea Nicolae, domnul Nicolae Roșca l-a pomenit, oarecum inevitabil, și pe Horia Sima, cât de mult l-a prețuit pe răposatul Mircea Nicolau, cât de mult însuși Mircea Nicolau l-a prețuit și respectat pe Comandant etc. Poate că n-am reținut exact cuvintele domnului Roșca pe această idee, dar am reținut întocmai acolada făcută atunci când a pomenit numele lui Horia Sima: „ultimul șef al mișcării legionare”!… Ultimul…

Ce să înțelegem din precizarea „Horia Sima, ultimul șef al Mișcării Legionare”? S-ar înțelege, mai întâi, dat fiind că Horia Sima a murit în urmă cu aproape douăzeci de ani, că Mișcarea Legionară a murit, odată cu ultimul ei șef!…

Foto.Mircea Nicolau

Pun deci „oficial” întrebarea: ce s-a întâmplat cu Mișcarea Legionară, dacă răposatul ei comandant, mort în 1993, a fost, citez, ultimul?!… Și tare rău îmi pare că nu i-am pus această întrebarea celui care a fost domnul Mircea Nicolau, vocea legionară cea mai autoritară și mai autorizată din Țară în ultimii ani. N-am încotro și-i pun această întrebare domnului Nicolae Roșca: după moartea lui Horia Sima, de ce Mișcarea legionară a rămas fără șef? Asta să însemne oare că Mișcarea Legionară a încetat să mai existe?… Iar dacă nu a încetat să mai existe, de ce de douăzeci de ani nu are un șef?…

Auzisem o vorbă, mai mult șoptită, cum că Horia Sima, înainte de a muri, i-ar fi trecut lui Mircea Nicolau înalta și dificila responsabilitate de șef al Mișcării! Statut pe care Mircea Nicolau nu și l-a arogat totuși niciodată! Măcar că i se potrivea…

Declarația domnului Roșca e clarificatoare: Horia Sima nu și-a desemnat niciun succesor, iar legionarii care i-au supraviețuit nu au reușit să pună pe cineva în fruntea lor! Wikipedia spune și ea același lucru: Horia Sima a fost „last leader”. Situație tipică pentru o organizație aflată „pe ducă”, sortită pieirii, sortită unei dispariții planificate cumva?!…

Așadar, altă întrebare: de ce nu a fost Mircea Nicolau investit cu șefia Mișcării? Era potrivit, poate cel mai potrivit pentru funcție! A avut Horia Sima în vedere pe altcineva? Pe cine? Și de ce nu l-a investit măcar pe acela?!

…După 1990, odată cu revenirea în țară a legionarilor plecați din România după „rebeliunea” din ianuarie 1941, s-au auzit fel și fel de acuzații la adresa lui Horia Sima. Unul eu nu le-am dat nicio atenție și nu le-am verificat niciodată cât sunt de întemeiate. Afirmația făcută de domnul Roșca la catafalcul camaradului său Mircea Nicolau constituie însă, pentru mine, în mod implicit, o gravă acuzație (sau dezvăluire!) privitoare la Horia Sima: Horia Sima a murit, la o vârstă foarte înaintată, peste 85 de ani, fără să se îngrijească de problema succesiunii la comanda legiunii! Un veritabil comandant nu, nu procedează așa!

Horia Sima cunoștea chiar din proprie experiență câte sunt problemele pe care le ridică succesiunea în fruntea unei organizații, dacă nu este reglementată strict! Moartea neașteptată și năpraznică a Căpitanului în noiembrie 1938 a lăsat Mișcarea într-o situație confuză în ce privește persoana succesoare Căpitanului. Nu s-a mai numit Căpitan, ci Comandant, dar asta nu l-a scutit pe Horia Sima să se vadă deseori contestat ca lider al Mișcării! Motiv în plus ca, dacă era ce trebuia, adică un comandant responsabil, să se îngrijească din timp de problema succesiunii. Se vede însă că nu a fost chiar responsabil, suficient de responsabil! Oare nu și-a dat seama Horia Sima de răul imens pe care l-a făcut Mișcării Legionare prin felul neglijent, repet: iresponsabil, în care a tratat viitorul Mișcării Legionare, punându-o de fapt în cumpănă cu pieirea. E știut că de orice turmă rămasă fără păstor se cam alege praful?!…

Personal, am tras nădejde că, din motive ușor de imaginat, funcția de lider al Mișcării este protejată, ferită de expunere publică, dar că ea există, există o persoană care ocupă și onorează această funcție, îi dă viață și conținut! Cum spuneam mai sus, am bănuit (și sperat!) că acea persoană era Mircea Nicolau! Mă înșelam… Așadar de douăzeci de ani Mișcarea Legionară nu are lider. De ce? Pentru că așa a vrut Horia Sima sau pentru că acesta, prin abatere de la conduita de Comandant, de șef, a neglijat, a ignorat această chestiune! Tertium non datur! Și-ntr-un caz, și-n celălalt, Horia Sima nu iese însă bine din această poveste! Ba chiar ne obligă să reconsiderăm toate acuzațiile, chiar și pe cele mai grave, pe care i le-au adus camarazii care s-au dezis de el! E timpul să examinăm cu seninătate aceste acuzații! Până atunci sunt curios să știu cum îl vor apăra, cu ce argumente susținătorii lui Horia Sima vor justifica faptul că după moartea acestuia Mișcarea Legionară a încetat să mai aibă un conducător! De necrezut!… Absolut de necrezut!

În această ordine de idei și de persoane, îmi aduc aminte de domnul George Petre, cel mai tânăr dintre legionarii care, în 1941, au ales calea exilului. George Petre era încă elev în ianuarie 1941, când a demontat șina de cale ferată pentru a împiedica unitatea de tancuri de la Târgoviște să aflueze spre București, în sprijinul generalului Ion Antonescu. Faptă săvârșită împreună cu alți frățiori de cruce, printre care și fiul comandantului regimentului de tancuri… Îl pândea Curtea Marțială dacă mai rămânea în Țară. S-a mai întors după 1990. Am petrecut cu domnul George lungi seri de discuții la Bușteni unde s-a stabilit să-și petreacă la umbra Crucii de pe Caraiman ultimii ani de viață. Ani cerniți de evidența haosului și dezastrului din România și de pe planetă! Avea o experiență de viață – la antipozi, în Australia, teribil de interesantă, și o minte scăpărătoare, intuitivă și în același timp bine informată! Meloman desăvârșit! O frumusețe de om! La caracter mă refer, dar nu numai!…

Domnul George s-a prăpădit în urmă cu vreo doi ani. Am impresia că n-a avut parte, în presa legionară, de necrologul îndătinat, din partea camarazilor care l-au cunoscut și mulți l-au iubit, dar nu toți, unii l-au detestat de-a dreptul pentru insistența cu care se pronunța asupra lui Horia Sima în termenii cei mai duri! Îl bănuia de cele mai nenorocite gesturi!… Am zis „bănuia”! Căuta confirmări, dovezi. Dar domnul George recunoștea cu luciditate și onestitate că marile acuzații ce i se aduc în general lui Sima nu au putut fi dovedite în mod irefutabil!

Am aflat însă că mai există și alte acuzații, asupra cărora nu mai planează nicio incertitudine! Una dintre ele am reținut-o și-i dau azi toată importanța. Este vorba de încercarea unui grup de legionari de a redacta o „constituție”, așa i-au zis, o Constituție a Mișcării Legionare. În care, firește, se trata și problema liderului, a preluării și exercitării prerogativelor de șef, drepturile și obligațiile șefului etc. Proiectul a fost redactat, dactilografiat și prezentat Comandantului, lui Horia Sima. La redactare a participat și domnul George Petre, ca prieten apropiat al lui Aurel Ionescu, principalul promotor al proiectului, alături de un camarad din Bacău, al cărui nume îmi scapă acum. Spre mirarea grupului de legionari în cauză, Sima nici n-a vrut să audă de un statut al Mișcării Legionare! N-a vrut nici să se uite pe proiect, nici ideea în sine nu i se părea acceptabilă, fără să ofere o explicație, alta decât clasica „acum nu e momentul”!…

Acum însă, după ce am aflat că după moartea lui Sima nu a funcționat nicio regulă statutară sau măcar vreo dispoziție testamentară prin care să se ajungă la desemnarea unui șef al Mișcării, încep să dau atenție și celorlalte acuzații pe care o bună parte dintre legionarii din exil i le-au adus lui Sima. Nu este în niciun fel admisibil faptul că Mișcarea Legionară nu a avut un statut. Este chiar de necrezut, de neimaginat!

Evident, în focul luptelor din anii de prigoană, acțiunea și mai ales reacțiunea la atacul vrăjmaș erau pe primul plan, nu exista timp și răgaz pentru a scrie constituții! Cărticica șefului de cuib, completată cu Circulările Căpitanului, erau suficiente pentru funcționarea Legiunii! Dar apoi, după război, mai ales după stabilirea în Spania a conducerii legionare, nimic nu putea fi mai firesc decât să se purceadă la normalizarea situației, a funcționării partidului sau ONG-ului numit Mișcarea Legionară. Te pune pe gânduri această anomalie și nu cred că există o explicație serioasă care să-l absolve pe Sima de suspiciunea noastră. Care suspiciune? Oricare suspiciune, inclusiv cea mai gravă cu putință, a trădării, a vânzării de frate, se poate sprijini și argumenta invocând acest refuz al lui Horia Sima de a da Mișcării Legionare un statut, o constituție, un regulament!

Domnul Petre George mai spera să se afle pe undeva o copie a proiectului de constituție legionară. Spera să se găsească printre hârtiile rămase de la Aurel Ionescu, decedat pe la sfârșitul anilor ’90. Sau la Bacău, o copie adusă de celălalt co-autor, care s-a repatriat după 1990. Când, îmboldit de domnul George, am reușit să dau de urma persoanei respective, acesta își trăia ultimele zile… Ce-i drept, nici eu nu am avut numai asta de făcut, iar acum îmi pare rău că am tot amânat până a fost prea târziu!

Dar, cine știe, poate s-a salvat pe undeva acel proiect de constituție legionară! La ce ar mai fi bun? Pentru mine, care cred că Mișcarea Legionară este isprava cea mai importantă din istoria noastră modernă, a poporului, a Neamului românesc, ar fi interesant un asemenea document ca depozit de idei, concepții și intenții ale legionarilor din anii când s-au repliat în Occident, 1945-1975. Ar fi interesant să le comparăm cu celelalte texte definitorii pentru Legiune, în primul rând cele semnate de Căpitan! Moștenirea doctrinară de la legionari face parte din tezaurul românesc de gândire politică și morală. Cu siguranță că va avea un rol decisiv în modelarea viitorului nostru! De aceea trebuie recuperat în întregime acest „fond legionar”, trebuie studiat sistematic și pus să lucreze în viața noastră politică, indiferent ce se va întâmpla cu structura politică pe care Horia Sima a încercat sau, fără voia sa, a reușit s-o debiliteze, s-o destructureze! Să sperăm că nu total, nu în chip iremediabil! Speranța aceasta este legată, probabil, și de starea de spirit „obligatorie” la început de An Nou. Să îndrăznim să sperăm și pentru legionari un An Nou, an de regăsire și de reafirmare a spiritului legionar! Doamne, ajută!

Încă un cuvânt, un gând, pentru amintirea celui care a fost domnul George, Petre George. Era tare mândru de feciorul său, personaj important în ierarhia intelighentziei australiene. Nemângâiat de pierderea Gabrielei, fiica sa. Aducea mereu în discuție nepoatele, cele din Australia, și nepoata favorită, cea din Anglia… Povestea lucruri foarte interesante din lagărul de la Buchenwald, unde Hitler i-a „cazat” pe legionarii refugiați în Germania, i-a cazat alături de evreii binecunoscuți!… Așa de tare i-a iubit Hitler pe legionari!… De două ori a dat ordin Hitler să-i termine pe legionari prin execuție, prin mitraliere! Numai Dumnezeu nu l-a lăsat, sub chipul întâmplării extraordinare, neașteptate!

După război, George Petre a fost activ în lupta anti-comunistă. A lipsit puțin, acel puțin care ține de puterea întâmplării, să nu fie și el în lotul legionarilor parașutați în munți. Printre alte interpretări personale ale istoriei, consemnez convingerea lui Petre George că acțiunile, în fapt sinucigașe, la care au fost împinși o serie de tineri legionari imediat după război, au fost organizate de Occident pe linia mai veche, de lichidare a Mișcării Legionare! Linie deservită la vremea lor de Carol al II-lea și Armand Călinescu… După 1944, în Occident, s-a continuat lichidarea legionarilor prin încredințarea spre îndeplinire a unor misiuni imposibile, discret sabotate de partenerii occidentali…

George Petre a fost ultima persoană cu care a stat de vorbă Traian Puiu înainte de a fi răpit și adus la București, legat fedeleș. La acea întâlnire Traian Puiu i-a spus lui George Petre că descoperise trădarea lui Kim Philby, înainte ca acesta să defecteze oficial! Pasămite, acțiunea parașutiștilor legionari era supervizată de Occident prin nemernicul supranumit gentlemanul de la Moscova. Așa gentleman… A trimis la moarte sigură zeci de tineri idealiști, veritabili martiri!

Bonom și cumsecade, domnul George s-a făcut repede iubit în Bușteni! L-am iubit și eu. Îl pun alături de Simion Ghinea, Petre Țuțea, Dumitru Bacu, Nicolae Cojocaru, Raoul Volcinschi, Leonte Radu, legionari cu care norocul vieții mele a făcut să pot sta de vorbă pe îndelete, în chip lămuritor asupra Mișcării Legionare. Pe cei care n-au avut acest noroc îi înțeleg și-i compătimesc dacă cumva încă nu au receptacul pentru dimensiunea cea mai definitorie a „fenomenului” românesc, a arhetipului nostru identitar! A ființei românești!…

Odihnește-i, Doamne, pe robii tăi Mircea Nicolau și George Petre, camarazi și luptători întru Iisus și Neamul românesc!

(1 ianuarie 2012)

Popularity: 2% [?]

Ridendo castigat mores (Râzând îndrepţi moravuri)

Cateva consideratii pe marginea recent aparutei antologii de catrene şi epigrame, De la Agonie la Ext(H)az, Editura EDO, Buc., 2012″

 

Autor: Silvia Jinga (Michigan, SUA)

 Corectarea năravurilor rele este ceea ce şi-au propus comedianţii din toate timpurile, autorii satirici, epigramiştii. Romanii erau atât de încredinţaţi de efectul benefic al satirei încât şi-au revendicat-o în întregime, Quintilian în Tratatul său de retorică afirmând cu mândrie:  “Satura quidem tota nostra est”. Epigrama şi catrenul satiric ochesc la ţintă cu o remarcabilă economie de mijloace în cadrul cărora calamburul, jocul de cuvinte, asociaţia frapantă de sensuri şi cuvinte ne uimesc şi ne încântă, căci farmecul epigramei stă în poanta ei. Non multa, sed multum este proverbul latin care se potriveşte epigramei. Să comunici mult înţeles cu un minim de consum verbal. În mod semnificativ, Nicolae Bunduri, unul dintre autorii antologaţi şi-a intitulat volumul publicat în anul 2000, Non multa… Nimic mai străin epigramistului decât izolarea în “turnul de fildeş”. El, autorul de epigrame este mereu în agora atent la freamătul vieţii sub multiplele ei nuanţe, gata oricând să observe un sens inedit al relaţiilor sociale, politice, general umane.

Din fericire un epigramist în plină maturitate a talentului său, Sorin Olariu se afla intre noi la Michigan, continuând să privească atent realităţile din România, interesat nu doar de promovarea propriei creaţii, ci şi a confraţilor de gen din ţara mumă. Aşa se face că a întocmit şi publicat în colaborare cu alţi iubitori ai genului o antologie de catrene şi epigrame, De la Agonie la Ext(H)az, Editura EDO, Buc., 2012. Aşa cum notează prefaţatorul volumului, George Corbu, datorită internetului şi a noilor facilităţi de comunicare grupul de autori reprezentaţi de volumul în discuţie s-au constituit într-un „cenaclu virtual”, pentru care nu mai există bariere geografice. Născuţi între 1929 (Constantin Iuraşcu Tataia) şi 1970 (Vali Slavu) autorii din antologie trăiesc majoritatea în România. Doar trei dintre ei: Valeriu Cercel, Constantin Colonescu şi Sorin Olariu s-au strămutat pe continentul Nord American.

Tranziţia românească oferă material suculent pentru muza satirică, aşa că doar urmărind acest volum poţi reconstitui chinurile românului aflat „sub vremi”. Bietul de el a sperat atât de mult de la schimbarea de regim şi s-a ales deocamdată cu atât de puţin. În primul rând, s-a bucurat românul de schimbarea orientării de la Est la Vest. Sătul de „lumina care vine de la Răsărit”, românului i-a tresarit inima de bucurie la gândul apropierii din nou de Europa Occidentală. Emoţia e prinsă de Sorin Olariu în Orientare: „Românul nostru, plin de zel,/Întoarce faţa spre Apus:/Mai bine varză de Bruxeles/Decât salată a la Russe” (p. 11). În aceeaşi termeni gastronomici Ion Petru Garda circumscrie frustrarea românilor păgubiţi ca mai întotdeauna: „Puteam să fim acum pe val,/Să fim o naţie distinsă,/Dar ne-am întins la caşcaval/Şi-am cam rămas cu mâna-ntinsă.” (Rezultatul „consumismului” la noi, p. 67). Cuvinte mari s-au spus, dar faptele probează mai degrabă stagnarea în mizerie decât mobilitatea, schimbarea, reforma, aşa cum notează Sorin Olariu cu amărăciune în Nor vulcanic: „Peste scumpa Românie/Vine norul, trece norul,/Noi rămânem pe vecie cu piticul şi cu chiorul.” (p. 10). Acelaşi pesimism al stagnării în spaţiul românesc după integrare îl împărtăşeşte şi Daniel Florin Abel în sugestiva epigramă Drumuri Europene: „Europene azi sunt toate,/Fiind actori ai marii scene;/Sunt gropile mai relevate/Şi facem doar euro …pene.” (p.155). Răbdării şi scepticismului de două mii de ani i se substituie disperarea. Nu numai că nu se mai aşteaptă salvarea de la integrarea europeană, dar tot mai frecventă e teama de scufundare în mai rău. Această stare de spirit o circumscrie caustic Petru Ioan Garda în epigrama Salvare: „De-acuma nu mai e surpriză:/Pe baza unui legământ,? Ne scoate FMI din criză/Ca să ne bage în pământ.” (p. 62). Epigramele acesteui volum sunt un seismograf foarte fin al sentimentelor populare, un comentariu cu mujloace literare veridic şi sincer al situaţiei ţării, un antidot la minciuna politicienilor. Acelaşi autor nu se sfieşte să atingă cu pana-i satirică pe parlamentarii Uniunii Europene, care mai mult „dansează” decât lucrează. Deci zice Petru Ioan Garda: „Parlamentarii Uniunii,/Nu-s nici mai harnici, nici mai culţi,/Ba sunt cu mult mai leneşi unii,/Dar dorm pe bani ceva mai mulţi.” (p. 62). Dacă majoritatea catrenelor privind relaţia noastră cu Europa sunt dominate de tristeţe şi frustrare, ne bucurăm să descoperim o geană de lumină la Laurenţiu Ghiţă care în Democraţie sterilă? ne aminteşte că în ciuda nemulţumirilor justificate ale populaţiei câştigurile democraţiei pentru spiritul uman sunt incontestabile: „Le zic la cei ce plâng în patru zâri/Cum c-am avea prea multă libertate:/Mai bine europarlamentari/Decât sovieto-unanimitate”. (p. 75). Epigramistul chiar a pus punctul pe i aş zice. „Sovieto-unanimitatea”, limbajul de lemn al dictaturii, teroarea comunistă iată realităţi crunte pe care nu trebuie să le uităm, ca să apreciem lucid unde ne aflăm şi ce am dobândit.

            Nu de la Europa trebuie noi să aşteptăm salvarea par a spune toţi autorii din acest volum, ci de la buna noastră chibzuinţă şi sudoarea frunţii. Aici intră în joc însă nişte tare naţionale pe care ascuţimea privirii epigramiştilor nu le scapă din orizontul lor de percepţie. Înainte de toate este complacerea în inactivitate a multora care aşteaptă posmegii cei muieţi. Aluzia la fabula cu greierele şi furnica îi sugerează lui Sorin Olariu în Epi-fabula Mioritică un joc de cuvinte foarte reuşit pe această temă: „Ţara noastră de-o cutreieri,/Nu-i nici mare, nu-i nici mică,/Dar conţine-atâţia greieri/Că de-a dreptul te furnică.” (p. 10). În consens, Vali Slavu citează ironic versul unui cântec suprasolicitat spre a vesteji pasivitatea condamnabilă la unii concetăţeni: „Doamne, ocroteşte-i pe români,/S-ajungă-n ţara lor stăpâni,/În belşug şi pace să trăiască,/Şi eventual să nu muncească.” (Rugăciune pentru poporul meu, p. 21). La această atitudine deloc sănătoasă faţă de muncă se mai adaugă pe ici pe colo spiritul de învârteală şi lipsa de onestitate. Plină de haz de necaz este epigrama Specific naţional de Vali Slavu care porneşte de la etnografie ca să plonjeze în moralitate: „Întâlneşti în lumea mare,/Dansuri care mai de care,/Iar la naţia română…/Învârtita pe sub mână.” (p. 27). Pe Valeriu Cercel o formă verbală îl ajută să stigmatizeze apetitul pentru hoţie: „Fără nici o tevatură/Eu v-o spun cu mult respect:/Chiar şi când românii „fură”/Este simplu şi perfect” (Concluzie gramaticală, p. 129). Ion M. Ruse jonglând cu sensurile diferite ale unei expresii idiomatice critică un nărav înrudit, cel al înşelăciunii: „Pe mulţi români îi trage sfoara,/Să-şi părăsească-n grabă ţara/Iar mulţi turişti veniţi de-afară,/Sunt traşi aici, la noi, pe sfoară.” (Paradox, p. 120). Această epigramă nu este deloc o bună reclamă pentru turismul românesc. Am simţit din această epigramă şi dezaprobarea autorului faţă de graba înstrăinării de ţară şi aici mulţi ne-am putea simţi cu musca pe căciulă. Dar, parcă răspunzându-i fără să o fi intenţionat, Valeriu Cercel, care, aşa cum am spus, trăieşte în Hamilton, Canada surprinde cauza emigrării românilor: „Spre un trai civilizat,/Şi o viaţă mai uşoară,/Drumu-i greu şi-ntortocheat/…Până când ieşim din ţară.” (De facto, p. 130). Opreliştile birocratice şi corupţia sunt atât de înrădăcinate la români încât individul oricât de energic şi de bună credinţă ar fi oboseşte şi caută zări mai favorabile împlinirii sale. Deloc măgulitoare este Constatarea lui Constantin Iuraşcu Tataia cum că „În spaţiul nostru mioritic/Prostia-i factor de progres.” (p. 116). Şi aceasta merge mână în mână cu credulitatea alegătorilor de care se miră cu subînţeles Laurenţiu Ghiţă în epigrama Politicieni şi popor: „Constat cu mintea uluită,/Ce om întreg n-ar vrea să vadă:/Nu pot ei, frate, să promită/Cât vrea acest popor să creadă” (p. 75).

Un capitol suculent al antologiei este dedicat clasei politice din România, mizeriei economice, suferinţei oamenilor în lupta aprigă pentru supravieţuire. Constantin Iuraşcu Tataia merge la esenţă atunci când încearcă să priceapă procesul politic petrecut în România, observând continuitatea comunistă sub alte măşti: „Un paradox uluitor/Şi foarte greu de priceput,/E că mizăm pe-un viitor/Croit de foştii din trecut!” (Nici viitorul nu mai e cum a fost, p. 114). Pe cât de adevărat pe atât de dureros este acest paradox. Când comuniştii au fost impuşi de baionetele sovietice în România ei au eradicat fosta clasă politică, întemniţând-o. A căzut regimul comunist în România, dar activiştii de partid au căzut şi ei în picioare ca pisica. Nici tu tortură, nici tu închisoare. Curat murdar, cum ar zice Pristanda. Tristeţea este că românii au aşteptat înnoirea vremurilor şi au sperat că după căderea comunismului să se înnoade cumva firul cu tradiţia timpurilor mai normale, despre care ne-au vorbit părinţii noştri. În realitate s-a jucat o adevărată farsă umilitoare de către Occident pentru ţările abandonate la Ialta. Fabricile României au fost vândute fără discriminare la fiare vechi, iar agricultura a fost pusă pe butuci, dându-se acces unor neica nimeni, vântură lume să cumpere pământul mănos al Băraganului. Mă întreb de ce a fost închis „Tractorul” la Braşov când era nevoie să fabrice tractoare pentru cultivarea terenului arabil acum lăsat în paragină? Măsurile impuse României de către Occident ni s-a spus că vor conduce la crearea înfloritoarei economii de piaţăa. Dar conceptul economiei de piaţă se traduce pentru România în aceea că a devenit piaţă de desfacere a surplusului de producţie occidental şi nimic mai mult. Înşelat şi minţit de atâtea ori şi din atâtea direcţii, românul s-a trezit din lumea terorii roşii în cea a junglei capitalului. Petru Ioan Garda prinde sarcastic disperarea omului într-o lume alienată în Evoluţie (După Revoluţie) (p. 60): „România azi renaşte/Ca un fel de „mondo cane”:/Amărâţii pupă moaşte,/Iar avuţii ling ciolane.” Este o caracterizare concisă, magistrală a amestecului de neputinţă din partea omului de rând şi criminalitate din partea celor cocoţaţi la putere. Acest epigramist taie în carne vie când vine vorba de ticăloşia clasei politice. Ascultaţi-l: „La noi în România din păcate/Constaţi din cercetări oricum o-ntorci,/Că nu toţi porcii au imunitate/Dar … mulţi din cei ce au sunt nişte porci.” (Gripa porcină – În România, p. 63).

Minciunile electorale s-au dezumflat demult, lăsând locul unei stări de lehamite. Speranţa s-a erodat, după cum ne mărturiseşte Vali Slavu: „Privind spre viitor, m-aş teme/Ce simt acum nici nu mai ştiu,/Să mă-ntristez  e prea devreme,/Iar să mă bucur … prea târziu.” (Incertitudine, p. 20). Minciuna stă la masă cu toţi politicienii, aşa că dezabuzarea devine o stare firească a alegătorului român: „În campanie ne minte/C-o beţie de cuvinte;/După vot e deci normală/O cumplită mahmureală.” (Dan Norea, Deşteptare, p. 138). Sfântul Caragiale este etern la noi. Absurditatea lui „să se revizuiască, dar să nu se schimbe nimic”, ceea ce se traduce prin: în loc să facem treabă hai să ne aflăm în treabă. Senzaţia de stagnare în rău care durează de douăzeci de ani, venind după zilele pline de nădejde ale lui decembrie 1989 pustieşte sufletul oamenilor: „De douăzeci de ani e-acelaşi bal,/Cu-aceiaşi oameni, în aceleaşi găşti,/Ce urmăresc acelaşi ideal/Şi în acelai chip, dar … cu-alte măşti…” (Ştefan Cornel Rodean, Politica la noi, p.85). Oamenii se simt jucaţi de o clică de pehlivani, observă Ştefan Cornel Rodean în epigrama Ca la jocul de cărţi (p.80):  „O mână de conducători,/Ce au în mâini a ţării soartă,/Sunt mână-n mână-adeseori,/Iar noi suntem doar … mână moartă…”. Ridicolul candidatului pus pe îmbogăţire nu pe ispravă este prins de Chitul Grigore: „Ajunşi în pragul unei crize,/Când se-adresează către ţară,/Fac una, două vocalize/Şi-apoi dau drumul la… gargară!” (Politicienii înaintea campaniei electorale, p.93). Divorţul dintre cei ce conduc şi cei conduşi este total. Scopul celor dintâi este să dea majorităţii atât cât să nu moară de foame: „Guvernanţi de ieri, de mâine,/Au o grijă permanent,/Să ne dea un pic de pâine./Circ avem. În Parlament.” (Laurenţiu Ghiţă, Circul, p.77)

            Cârmaciul suprem, Băsescu este trecut frecvent prin furcile caudine ale epigramiştilor din această antologie. Reforma mult trâmbiţată de el a devenit o iluzie, în schimb afacerea flotei a fost o realitate foarte lucrativă pentru ilustrul personaj: „N-o aflăm sub piatră lată,/Ne-am convins, pustie-i grota;/Cred că e înmormântată/Unde-i îngropată flota.” (Ion Diviza, Epitaful Reformei lui Băsescu, p. 57). La aceeaşi afacere necurată face aluzie şi Laurenţiu Ghiţă în epigrama Preşedintelui Băsescu: „Deşi din lege nu se-abate-o iotă,/Şi mânuieşte foarte bine săbiile,/Când adversarii-i amintesc de flotă,/Îl vezi că i s-au înecat corăbiile.” (p. 74). Nici un posibil inuendo cu Elena Udrea nu este trecut cu vederea: „Tot apare pe ecran/O pereche curioasă:/Dânsul este vaporean/Dânsa este vaporoasă.” (Laurenţiu Ghiţă, Băse şi Nuţi Udrea, p. 75).

Cât despre cum arată concret tranziţia la nesfârşit pentru români, despre asta aflăm din numeroase epigrame şi catrene scrise cu năduf. Frigul n-a dispărut din casele românilor: „S-a aşternut din plin zăpada/Şi frigul intră pân’la oase/Că iarna s-a ivit pe stradă…/Pesemne c-a scăpat din case”. (Nicolae Bunduri, Iarna pe uliţă, p. 46). Din nefericire suntem puşi să alegem între două rele de parcă asta ne-ar fi mereu soarta, aşa că pentru Laurenţiu Ghiţă frigul pare acceptabil în comparaţie cu frica trăită sub dictatură. Iată această tristă alternativă: „Zăcând prin case, strânşi covrig/Ne consolăm: „La o adică,/Mai bine tremurăm de frig/Decât să tremurăm de frică.” (În plină criză a gazelor, p. 72). Salariile sunt aproape invizibile ni se sugerează în pastişa după Eminescu La leafa care-a răsărit … de Laurenţiu Ghiţă: „În ziua de chenzină/Când tensiunea suie/Salariul e-o lumină,/Azi o vedem şi nu e!” (p. 78). Sunt însă în România şi salarii „nesimţite”, nesimţit de mari. Epigramistul pune punctul pe i: „Desigur, s-ar fi cuvenit/Să facem o rectificare,/Că nu salariu-i nesimţit,/Ci nesimţit e cine-l are.” (Sorin Olariu, Salarii nesimţite, p. 17). Ce bine s-ar potrivi această înfierare şi celor care şi-au dat bonusuri foarte „nesimţite” pe Wall Street. Uneori, când are loc fericitul eveniment de ridicare a salariului, acesta nu vine singur, aşa cum se confesează cu amăraciune Ştefan Cornel Rodean în Surprinzător mi s-a mărit salariul: „Dar mult mai mare-a fost mirarea/Când şeful mi-a cerut îndată,/Să-i dau o „taxă pe valoarea …adaugată”. (p.87). Salariile invizibile merg mână în mână cu explozia preţurilor. Cu un ritm ce aminteşte de Topârceanu, Nicolae Bunduri surprinde într-o asociaţie ingenioasă drama preţurilor în creştere în perimetrul unui supermarket: „S-a făcut pe loc arşice/Supermarketul semeţ/Iar un pompier îmi zice/C-ar fi explodat un preţ.” (Cauza unui incendiu, p. 40). Constantin Iuraşcu Tataia se serveşte de un citat din Testamentul arghezian ca să ţintuiască politica fiscală nemiloasă: „Mergând pe-a lui Arghezi măiestrie/(Cel ce-a transpus sordidu-n poezie)/Din bube, mucigaiuri şi noroi,/Guvernul nostru iscă biruri noi.” (Noi taxe şi impozite, p.112). În primul eşalon de victime se situează pensionarii a căror soartă este deplânsă într-un catren sfâşietor de trist: „Şi ei vor să protesteze/Pentru viaţa lor săracă,/Ar scrâşni şi din proteze,/Dar n-au bani să şi le facă”. (Constantin Iuraşcu Tataia, Protest pensionari, p. 115). Soluţia la foamea care bântuie prin spitale ar fi după Tataia tratamentul prin hipnoză „să li se pară c-au mâncat.” (Criza şi hrana prin spitale, p. 114). Haz de necaz face Chitul Grigore de indiferenţa şi pauperizarea extremă din spitale: „Când a făcut infarct bunicul/Şi la Urgenţă am sunat,/Ei au trimis, pragmatici, dricul/Fiindcă Salvarea s-a stricat.” (Austeritate, p. 93). Petru Ioan Garda ne împărtăşeşte o altă experienţă legată de funcţionarea sistemului de sănătate: „L-am dus – era riscant s-amân-/La doctor pe bunicul,/Dar l-a respins, că-i prea bătrân,/A reţinut doar plicul.” (Nu prea sunt locuri prin spitale, p. 68). Hilară este neliniştea lui badea Ilie care a ajuns şi el la spital şi nu ştie cum să dea ploconul doctorului: „E-n spital badea Ilie/Şi-i cam supărat pe viaţă,/Că la doctor el nu ştie/Cum să vâre-n plic o raţă.” (Laurenţiu Ghiţă, Dilema, p. 70). Corupţia din justiţie, învăţământ, relaţiile de muncă în companii sunt de asemenea obiectul săgeţilor satirice ale autorilor din volum.

            Un umor benign este practicat în explorarea slăbiciunilor general umane, a laturii rizibile a pasiunilor şi a tot ce am putea numi un bâlci al deşertăciunilor. Iată-l pe amorezul care a luat foc şi a intrat în încurcătură: „Voi vinde tot ce am prin casă,/Cu scopul de a face bani,/Cam am probleme cu-o mucoasa:/Brunetă, optsprezece ani.” (Sorin Olariu, Boală grea, p. 17). Îmbrăcămintea din ce în ce mai sumară a tinerelor dă bătaie de cap sexului opus: „Când mă uit în preajma mea,/O idee nu-mi dă pace:/Unii n-au ce îmbrăca…/Ele n-au ce să dezbrace!” (Nicolae Bunduri, Fetele de pe bulevard, p. 43). Alteori e luată în colimator frivolitatea feminină, comercializarea farmecelor: „Cu ardoarea tinereţii,/Fără mofturi şi obsesii,/Ea predă în şcoala vieţii/Cea mai veche din profesii.” (Ion Diviza, Profesoara, p. 55). Într-o lume alienată dragostea se vinde ca o marfă, iar cumpărătorii se aleg dintre bărbaţii în vârstă cu buzunarul plin: „S-a scăldat mereu în bani/Ca afacerist de marcă;/Azi, la şaptezeci de ani,/Vin fetiţele să-l stoarcă.” (Nicolae Bunduri, Un crai bătrân, p. 44). Intenţiile matrimoniale şi cele mai serioase se izbesc de calcule financiare care-l opăresc pe îndrăgostit: „Voiam să fie-a mea stăpână,/Dar când am mers la tatăl ei,/Mi-a spus; „nu-mi cere-a fetei mână,/Că nu-ţi dă mâna să mi-o iei!” (Petru Ioan Garda, Refuz, p. 63). Jugul căsniciei nu scapă nici el de zeflemeaua epigramiştilor şi de jocuri de cuvinte dintre cele mai savuroase. Următorul catren pare până la un punct o confesiune despre fericirea conjugală de lungă durată, dacă nu s-ar încheia cu o poantă dramatică: „Sunt sărman ca un păduche/Dar cu soaţa am trăit,/Patruzeci de ani, pe muche/… de cuţit.” (Nicolae Bunduri, Eu boemul, p. 48). Se mai întâmplă şi infidelităţi conjugale ca în epigrama Soţia fotbalistului de Ioan Toderaşcu: „Nevasta lui, prevăzătoare,/Nu duce-o viaţă plicticoasă;/Când joacă el în deplasare,/Ea are „meciuri” grele-acasă!…” (p.37). Sentimentele de dragoste se degradează în gesturi violente în viaţa unor cupluri: „Eu mâna-i sărutam – ea, calmă/Se alinta, eram doar noi -/Iar azi, cu-acelaşi dos de palmă…/Îmi dă sărutul înapoi.” (Nicolae Bunduri, Cu soţia ieri şi azi, p. 43). Variaţiunile pe tema soacrei indezirabile sunt numeroase. Unele au un umor negru. Astfel o telegramă despre moartea soacrei poate părea o veste binecuvântată: „M-au trecut subit fiorii…/”Mama soacră decedată”/Şi-au intrat colindătorii:/-O, ce veste minunată!” (Ioan Toderaşcu, Telegramă de Crăciun, p. 36).

Antologia De la agonie la ext(h)az depăşeşte în multe dintre piesele ei nivelul diletantismului, „al demonstraţiilor de banchete”, după o expresie călinesciană, orchestrând tonuri dintre cele mai diverse, de la satira muşcătoare la graţia de madrigal sau poza teatrală infatuată, făcând dovada unor talente a caror traiectorie merită urmărită.          

 Silvia Jinga

 

Popularity: 3% [?]

Cât de nou va fi anul care a venit? „Anii care trec ne răpesc mereu câte ceva” (Horatius)

 

Autor: Ioan Mugurel Sasu               

Întrucât au acelaşi termen de definitivare, mitul eternei reîntoarceri al lui Mircea Eliade şi pedeapsa eternei aşteptări, au ceva în comun, adică rezolvarea sine die. Eterna aşteptare nu poate fi legată de un nume de persoană, este a multora, a prea multora şi este un păcat nu o virtute. Edificiul istoriei s-a clădit cu fapte, nu cu vorbe goale şi nici cu intenţii sau speranţe nefondate. „Oricum, întotdeauna eşti puţin vinovat” spunea Albert Camus în „Străinul”, dacă este cineva care nu-şi recunoaşte nici o vină în acţiunile sau nonacţiunile sale din ultimele două decenii, ar fi bine să ridice piatra (sau alt obiect cu duritate asemănătoare) şi să lovească oglinda care îl minte. De dorit ar fi o analiză serioasă pe care să şi-o facă şi cei care au funcţionat doar ca „privitori ca la teatru” sau „ca un chibiţ în coastă”, simple fabrici de bârfe şi comentarii cu care să-şi ascundă propria inutilitate. Dar nu numai aceştia, noi toţi care „cu voia au fără de voia”, din naivitate, datorită melancoliei generate de idealurile capitalismului utopic, din alte motive ale căror denumire sună trist, am făcut greşeala peştilor care îşi tulbură apa pentru a nu vedea cine îi prinde mai uşor. Demnitatea devenită o fată bătrânică poate fi şi mai rău umilită de bârfa ştiinţifică şi de puterea acesteia de a transforma un renume în rău nume iar sub  lacrimile participanţilor la o înmormântare se poate ascunde bucuria existenţei propriei vieţi. Încă va fi greu pentru persoanele obişnuite să-şi protejeze memoria de memoroizi (sic) să renunţe la acele surogate intelectuale care le asigură comoditatea de a nu fi obligaţi să gândească, indiferent de unde ar proveni aceasta. Dacă nu se acordă suficientă importanţă direcţiei, calea se poate netezi lăudând ceea ce este îndeobşte lăudat şi criticând ceea ce este de regulă criticat. Nu doare. Dar faptul că nu te deranjează depunerea de glume la temelia dreptăţii are efect de bumerang, nu chiar cât ai spune slip, dar nici nu durează o veşnicie, nu poţi fi absolvit de vina de a fi făcut jocul celor se propulsează trăgându-şi singuri sau unii altora şuturi în spate, vremelnici pentru că au fost creaţi de vremenicia funcţiilor care i-au scos din anonimat dându-le prestanţă de gunoi cu mofturi. Dacă se aşteaptă căderea fructului mălăieţ de la maximă înălţime, dacă se speră recolte magnifice deşi în practică este contrazis Coşbuc spunând în sine: nu vrem pământ, dacă din tradiţii se selectează cu atenţie numai ce este util momentului neglijând esenţialul, dacă mai tinem seama de aceea că pe vremea lui Tetulian postul era considerat o unealtă şi nu un scop în sine, întrebarea ateului către credincios ar fi: ce faci pentru a merita să ai credinţă? Poate fi considerat trădător faţă de pădure lemnul din care este făcută coada toporului? Uneori da, atunci când a făcut tot ce i-a stat în putinţă să devină ca atare, adică o „coadă de topor”, mai ales atunci când se minte pe sine. Cei care nu pot sesiza adevărul din spatele zâmbetului electoral sunt prea mulţi, aşa că răspunderea se diluează dar cum să apreciezi autorii unor biete banalităţi respingătoare care maculează pânza pe care chiar s-ar fi putut picta? Sau a creatorilor de rânduri scurte, cu pretenţie de versuri, care tratează subiecte cu trimitere insistentă către grupul sanitar? Păi dacă aş vrea să blestem pe cineva, i-aş dori să devină patrie şi să-i dedice versuri un anume poet, pe care nu-l pot numi pentru că nu încape în pagină lista de titluri şi premii. Au devenit mult mai largi uşile barului decât ale bibliotecii şi se preferă ecranul inodor (acesta dă informaţiile pe care i le ceri, nu are nici o vină), mirosul de hârtie îngălbenită de ani şi trecută prin atenţia cine ştie câtor dependenţi de aşa ceva sau al hârtiei noi încă mirosind a tipografie ispitesc pe tot mai puţini, dar tot mai puţini. Comerţul cu cărţi şi ziare seamănă cu apicultura unde „lucrătoarele” care produc mierea duc o viaţă austeră şi scurtă.

Anul care a trecut nu a luat cu el pensionarii, asta spre supărarea unora, chiar dintre cei care primesc ajutor de şomaj deşi au o contribuţie modestă la fondul respectiv sau nu au alt merit decât acela de a nu fi promovat examenul de bacalaureat. Şi ura poate fi un drog cu ajutorul căruia se poate evada dintr-o realitate nedorită. Viaţa nu poate fi trăită de la distanţă şi nici „cei şapte ani de acasă” nu se pot absolvi la „fără frecvenţă” şi tinerii, care nu acceptă ideea că se pot da unor oameni în vârstă bani care ar putea fi cheltuiţi de către clientela barurilor „de fiţe”, vor afla cât de singuri şi săraci pot deveni după ce moartea le va trece pragul casei părinteşti. Oamenii aceia bătrâni şi demodaţi nu vor putea fi înlocuiţi de anturajul în care azi, poate şi datorită micimii subiectelor, există răspuns la toate întrebările, dar odată depăşit nivelul joacă de copii, se va dovedi îngust şi orice membru poate deveni foarte uşor ţinta băşcăliei şi asta cu atât mai vârtos cu cât se va vrea mai mult luat în serios.

Anul în care ne aflăm nu este numai nou, este şi electoral, trebuie purtat ochelari, vântul care adie dinspre punctele cardinale ale viitoarelor sau doritelor viitoare puteri aduce, tot mai mult va aduce, nisip, aşa că trebuie protejaţi ochii. Asta indiferent ce vor promite la emisiunile meteo domnişoarele cu vestimentaţie de tip pospai. Până una-alta aşteptăm, de-o fi stânga, de-o fi dreapta, după cum ne-o fi blestemul.

 

                                                         

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Popularity: 1% [?]

         La fiecare început de an, odată  intraţi în luna ianuarie, gândul ni se îndreaptă spre

 cel, ce  la 15 ianuarie 1850 a văzut lumina zilei şi care va deveni unul dintre puţinii

scriitori moderni europeni, cel care reprezintă în esenţă spritualitatea românească – Mihai

Eminescu – poetul de geniu, atât de  aproape de noi prin poezie, proză, publicistică, prin

        harta călătoriilor şi a vieţii sale.

                Poeziile lui Eminescu, împreună cu teatrul lui Caragiale şi povestirile lui Creangă

        au intrat în circuitul larg al valorilor culturii universale.

                Poezia eminesciană se defineşte ca o expresie specifică a modului de creaţie tipic

        ultimului mare scriitor romantic european, contemporan al tuturor timpurilor, care ne

        surprinde neîncetat cu talentul de excepţie, bunul gust, prin tonalităţi ale versurilor

        deschise, în culori îmbietoare.

                Eminescu este un povestitor fantastic, căruia i se impune, nu observarea realităţii,

       ci recompunerea ei vizionară, plină de semnificaţii adânci.

                “Nimeni înaintea lui Eminescu si nimeni după el, nu a reuşit acea pictură fantastică

        a realităţii care aminteşte de arta unui William Blake.”- afirma Tudor Vianu.

                 Mihai Eminescu este cea mai profundă şi simţitoare voce poetică din literatura

       română, care a deschis itinerariul poeziei româneşti spre universalitate.

                Viaţa lui a fost o suprapunere de cicluri, alimentate de visuri şi crize, datorate

       impactului cu realitatea. Iată cum promovează Titu Maiorescu imaginea poetului:

       ” Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este aşa o

       covârşitoare inteligenţă, ajutată de o memorie, căreia nimic din cele ce-şi întipărise vreodată

       nu-i scăpa, încât lumea lui era lumea ideilor generale ce şi le însuşise şi le avea pururea la

       îndemână.”

               Viaţa sa a fost o continuă oscilare între atitudini introvertite si extravertite.

               Caragiale îşi aminteşte despre el în felul acesta:”Vesel şi trist, comunicativ şi ursuz,  

       blând şi aspru, uneori nepăsător, alteori iritabil – ciudată amestecătură – fericită pentru        artist, nefericită pentru om.”

                Creaţia eminesciană, aparţinând unui romantism relativ întârziat, dar cunoscut ca fiind

      “High Romanticism” a parcurs mai multe etape, recuperând temele tradiţionale ale

       romantismului european – gustul pentru trecut, pasiunea pentru istoria naţională, nostalgia

       regresivă pentru copilărie, melancolia, întoarcerea în natură.

                Atât în plan poetic, cât şi în proză, Eminescu a fost influenţat de marii creatori

       romantici germani: Novalis, Goethe, Lenau, fiind interesat în acelaşi timp de filozofia

       indiană, impresionat de teoria metempsihozei sau a reîncarnării, cunoştea culturi şi religii

      din Zoroastrism, Budhism, Catolicism, Ortodoxism.

                Creaţia populară a constituit un izvor important al poeticii sale, scriind multe poeme în

      metrica poeziei populare. A cules căntece de petrecere sau basme cărorale-a adăugat

      simboluri onirice sau fantastice.

                Pentru acest înalt conţinut filozofic al său şi al operei sale, Constantin Noica l-a  

      denumit pe Mihai Eminescu, pe drept cuvânt ” Omul deplin al culturii române”.

                Mihai Eminescu este şi va rămâne de-a pururi simbolul românilor de pretutindeni,

      “Luceafăr” purtat pe toate meridianele lumii.

 

Am luat teiul

şi l-am purtat peste ocean

în cutele inimii

Mă aşez

la picioarele

statuii tale

cu flori albe

pe braţe obosite

Profilul tău de sfânt

ne-alină dorul

Versurile tale curate

ne picură rouă cristalină

în ochii uscaţi

de lacrimile despărţirii.

 

          DOINA POPA – 11 ianuarie-2012

 

Popularity: 3% [?]