Istoria adevărată şi istoria scrisă

Istoria adevărată şi istoria scrisă

Autor: George Petrovai

Trăim şi ne iluzionăm într-o lume contrafăcută: oameni, relaţii interumane, alimente, cultură, civilizaţie etc. Şi atunci, dacă totul (sau, mă rog, aproape totul) este deja distorsionat ori pe cale de-a se distorsiona în noi şi în jurul nostru, mai putem avea pretenţia ca istoria să se abată de la regulă? Nici nu-i cu putinţă, deoarece ea este scrisă de către învingători potrivit intereselor lor prezente şi de viitor!

Aşa a fost din totdeauna, îndeosebi în acele vremuri (Antichitate şi Evul Mediu) când istoriografii oficiali erau la propriu slugile atotputernicilor zilei (regi, împăraţi, tirani, comandanţi de oşti) şi aşa va fi şi pe viitor, desigur mai subtil…

Prin urmare, una este istoria sau adevărul gol-goluţ despre fiorul lăuntric al evenimentelor prezente şi subtila lor înlănţuire în ceea ce se numeşte viaţa comunităţilor şi popoarelor, adevăr ce nu poate fi desluşit de cercetător prin punerea cap la cap a unor dovezi măsluite de la facerea lor, ci numai şi numai prin revelaţie, şi cu totul altceva este istoria ce se predă în şcoli şi universităţi, respectiv surogatul pus la dispoziţia omului de rând.

Din această tristă realitate în legătură cu statutul incert al istoriei se desprind următoarele două certitudini:

1. a) Istoria este taina prelungită în trecut a vieţii sociale, şi ca orice taină, ea se află în mâna lui Dumnezeu. Vasăzică istoria nici vorbă să fie cunoscută la modul integral şi incontestabil, ci numai prin revelaţia divină asupra unor părţi din întreg (întregul este apanajul divinităţii), căci este peste puterea unui om, oricâte informaţii ar deţine el, să stăpânească fluxul evenimentelor în derulare, respectiv adevărul asupra evenimentelor intrate în trecut.

Cea mai elocventă dovadă în acest sens ne este oferită de aşa-zisa revoluţie din Decembrie 1989. Deşi evenimentele s-au consumat sub ochii noştri, ba chiar au fost televizate, cine poate pretinde că ştie totul despre ele? Nici măcar păpuşarii care au tras sforile din afară, mai exact la Malta, sau păpuşile din interior, care se foiau pe la televiziune şi incitau la omor deosebit de grav. Iar masele manevrate cu atât mai puţin…

Căci fenomenele ample (mişcări de stradă, răscoale, greve, războaie) pot fi planificate şi pornite, dar nu mai pot fi stăpânite, deoarece mulţimile sunt sentimental-iraţionale, iar evenimentele îşi au logica lor ascunsă pentru ochii logicii umane.

1. b) Istoria este cea mai fragilă şi nefericită dintre ştiinţe (dar e cu adevărat ştiinţă?), întrucât ea este privită şi tratată de învingători ca o femeie de companie…

Iată două mostre consistente despre felul în care învingători înţeleg să facă şi să scrie istoria (a se citi să-şi urmărească interesele şi să-şi protejeze alianţele):

1) Procesul de la Nürnberg se răfuia în văzul lumii cu cei pe care presa oficială şi aservită i-a declarat criminali, adică vinovaţi de declanşarea celui de-al doilea război mondial şi a atrocităţilor însoţitoare – regimul nazist şi liderii hitlerişti capturaţi. Însă i-a făcut scăpaţi pe adevăraţii plănuitori şi finanţatori ai ascensiunii lui Hitler şi pe urmă a campaniilor militare – patronii şi acţionarii imperiului chimico-farmaceutic I.G. Farben. Toţi aceştia au fost doar mustraţi (sic!), după care au fost luaţi în primire de anglo-americani şi trimişi în ţările lor (desigur, cu ştirea şi la comanda politicului) pentru ca aici să întemeieze alte imperii chimico-farmaceutice.

La fel au procedat americanii (ruşii nu s-au lăsat mai prejos) cu unii dintre naziştii de frunte, dar mai ales cu valoroşii ingineri ai lui Hitler, care trudeau din greu la fabricarea rachetelor: Toţi pe care i-au prins au fost de îndată îmbarcaţi şi trimişi să lucreze în laboratoarele americane pentru fabricarea armelor de distrugere în masă (cele două bombe atomice azvârlite asupra Japoniei deja în corzi), iar după încheierea conflagraţiei pentru construirea şi lansarea sateliţilor artificiali şi a rachetelor…

2) A doua mostră este extrasă din istoria noastră. După intrarea României în primul război mondial alături de Antanta (Anglia, Franţa, Rusia), armata noastră prost echipată şi neajutată de aliaţi a suferit o serie de înfrângeri, în urma cărora guvernul s-a refugiat la Iaşi şi Bucureştiul a fost ocupat de nemţi. Pentru a-şi pune tezaurul la adăpost (nu cumva să fie înhăţat de cotropitori!), s-a luat hotărârea ca el să fie dus la Moscova, la vremea respectivă (decembrie 1916) ruşii fiind de aceeaşi parte a baricadei (frontul din Estul Europei) cu românii. Zis şi făcut. Tezaurul format din lingouri, monede şi bijuterii – un total de 93570 kilograme (peste trei miliarde euro) – este încărcat în 12-14 decembrie la Iaşi în vagoane şi ia drumul (fără întoarcere) spre Moscova.

În anul 1917, venind din Elveţia, intră în Rusia V.I.Lenin, omul pregătit de nemţi în străinătate, iar acesta – conform înţelegerii şi cu banii nemţilor – dă la cap ţarismului şi creează haos pe frontul de est, după care încheie cu Puterile Centrale pacea de la Brest-Litovsk. Rusia isterizată de bolşevism nu doar că iese din război, dar Lenin înţelege să-şi achite datoria de război faţă de nemţi, inclusiv datoria personală, cu tezaurul românilor. Aşa că cele aproape 94 tone de aur pleacă pentru totdeauna la Berlin.

De-abia în anul 1956, în dorinţa de-a strânge relaţiile cu România, Nikita Hruşciov le înapoiază românilor…33 kilograme de aur şi Cloşca cu puii de aur!

Şi aşa Germania s-a refăcut după primul război mondial cu banii (aurul) românilor, din care aceştia nu vor primi înapoi nici măcar o para, deoarece la 2 octombrie 2012, Adunarea Parlamentară a Uniunii Europene a hotărât: România nu va primi înapoi tezaurul de la ruşi! Păi cum să-l primească de la ruşi când acesta a fost păpat de nemţi?! Unde mai punem miliardele cu care, conform contractelor încheiate şi livrărilor efectuate, nemţii le-au rămas datori românilor după al doilea război mondial…

(Sighetu Marmaţiei, 27 feb. 2016)

Foto. George Petrovai