Stâlpii societăţii infracţionale (2)

Stâlpii societăţii infracţionale (2)

Modele sociale ale epocii Băsescu

Autor: Corneliu Leu

Am avut un vis macabru: Se făcea că, sub cupola Ateneului Român răsunau manele iar, în același stil, cineva adusese la zi măreața frescă din rotondă. Aceea care, chiar și când nu e vorba de un concert solemn, cu coruri reunite, tot îmi amintește patosul lui Nenițescu evocându-i eroic pe acei „…bărbaţi cu braţe tari/ Şi cu voinţa oţelită,/ Cu minţi deştepte, inimi mari”…

Plângăcioasă în stilul consacrat, dar și cu accentele unei perfide măsuri de precauție, maneaua clama că are încredere în justiţie! – „Că cu blatu la poliție/ Am încredere în justiție/ Și mă fac curat cum sfinții e!”. Iar, la comanda ei, din fresce cu modele de bravă bărbăție precum ale căpătanilor lui Mihai, răspundeau înzăoații de astăzi: Udrea, ca o Ioană d’Arc, recitând din pastorul german, într-o mână cu Biblia pe care se-jură-că-nu-fură sub un stindard purtat în sulița de cruciat, pe care scrie „Nihil sine 10%”; iar în alta cu găletușa de vopsele pentru ambientul celulei, sub prapuri și bannere cu „votați mărul din care a mușcat matrozul”. Încă mai respectând sensul mărețului marș, aceste bannere duceau la Arcul de Triumf. Pe care, însă, maneaua îl făcea a fi ocolit de șirurile de mașini ce transportă dinspre cartierele rezidențiale din nord spre Știrbei Vodă și Calea Rahovei demnitari și distinși oameni de afaceri ajutați de mascați să plece capul la deschiderea portierelor și întâmpinați la coborâre de cronicarii care smulg hrisoavele avocaților și, în loc de condei cu voroavă liniștită, mânuiesc microfoane agitate care întreabă singure „ce aveți de declarat?”…

În rest, convenția imaginii din frescă lăsa Bucureștiul în aceeași ceață în care sunt lăsați și cetățenii lui; o ceață de fumigene financiare lansate odată cu Bugetul votat în clădirea monumentală, deasupra căreia levitează în așteptarea sentințelor, parlamentarii rămași fără balastul imunității. Vedeam monumentala fațadă dinspre bulevardul cu fântâni din care țâșnesc reclamele televiziunilor cu patronii pe care poliția îi ridică: Voiculescu acuzând deocamdată fără ecou; Sârbu laș, turnându-și subalternii; Diaconescu încă lăudăros, punând sextantul yahtului pe Vatican și nimerind la Jilava… Îi tot ridică pe culmi penitenciare, de la înălțimea cărora peisajul patriei e mirific, atâta vreme cât nu se vede alegătorul cu nevoile lui. Așa că, după niște pârloage de moșii fraudate, dealuri cu lunecări de teren și perdele forestiere ce scot din peisaj populația cinstită, se contura un monument de tăcere ridicat pentru fraudele de la vămi și ANAF, după ce vinovatul principal a arătat că știe ceva zicând că „parc-a intrat în pământ”, despre șeful său de cabinet dispărut nu numai de la sediul unde media șpăgile, ci și din patul conjugal al proxenetei cu cel mai mare box-ofiice la politicienii de pe Dâmbovița. În jurul acestui monument își aflau locul mulți cavaleri și bravi bărbați plini de virtutea modelului pentru noua generație: Hrebenciuc hălăduind haiducește pe cal Albu cu valtrapuri din Schei prin pădurile retrocedate, împreună cu juzii secuimii, cu Chioariu biv-vel-logofăt al direptății și cu vreo doi-trei ignobili urmași ai unor dinastii inventate care și-au făcut blazoane cu arbori după ce-au apărut birourile de avocatură ce mișculează ca-n codru retrocedările. Dinspre fresca lui, mai multe pile lungi se întindeau spre altele înfățișând palate guvernamentale și clădiri ministeriale, înfășurate ca niște tentacule de caracatiță, în panglici votive cu verset latin inscripționând litere gotice: „Influențatur et altera pars!” sau „Ubi influentia, ibi traficus”… Îl vedeam apoi pe Cocoș dând tunuri ca artileria de la 1877 și deprinzându-și în arta balistico-financiară fiul și alți feciori ai Vrâncioaiei căliți în cluburile de fițe; el comanda o adevărată armată de bravi tunari cu robe avocățești, gulere de bancheri care iau dobândă pe reactivele ce lipsesc de la analizele medicale ale populației, ca și un grup de amazoane cu dosar la DNA și alte instanțe, cea mai frumoasă fiind una pe platoșa cu decolteu a căreia scria ANRP. Ca un crin, ea cobora dinspre procuratura de la castelul lui Dracula, fiind încinsă cu o centură de castitate a cărei cheie atârna la gâtul lui Ion Oltean, pe care se vedeau urme frumos îmbogățite ale mușcăturii de vampir. Mai jos pe Someș, în tunică de honvez care poartă cizme cu tocuri înalte, Boc era zugrăvit precum portarul cetății Clusium-Napocensis deschizând larg drumul spre Gherla, dar tot neîncetând să profereze către armata de scribi și cronicari cu camere video, înjurături la adresa celui care i-a fost staroste județean luând pe plan local șpaga de 15 la sută, când la Ministerul Dezvoltării din Consiliul său de Miniștri se fixase zece.

În vremea asta, peste munții zugrăviți frumos ca-n vremea descălecării, portarul de Suceava flutura facturi de apă chioară către buciumașii obcinelor contaminate de gripă aviară, pe care-au înflorit mănăstiri particulare de cinci stele în proprietatea unor ierarhi care au avut și ei stele cândva. Aceste stele se continuă heraldic pe albastrul cerului lăsând să se vadă mai întâi chilia lui Daniil care strigă „sunt în rugăciune”, ținându-l afară pe Ponta care suferă că nu poate intra la sihastru prin ordonață de urgență ca să depună hrisovul plagiat. Și tot pe fondul albastru ca și soarta multor politicieni ai bișniței sau bișnițari ai politicii, în fața Cetății Neamțului, se profila Pinalti cerând o telegondolă să-l urce la grefă unde are de divulgat nume grele. Mai grele decât până acum, strigă el disperat; dar cererea, venită laolaltă cu a multora alții care și-au făcut educația juridică în ultima vreme, îi este amânată până ce Ministerul Public va achiziționa cu fonduri europene o copie electronică a bine securizatei guri de leu – „Bocca di Leone”de la palatul dogilor unde, de sute de ani, se înregistrează cu garanție de anonimat turnătoriile despre cei mai periculoși și mai răzbunători comandanți și comandori ai flotei Republicii lagunare. În spatele lui, mii de alți turnători care și-au descoperit astfel speranța salvării, se cațără, precum pe „Scara lui Climax”, cerând să fie scoși din arestul preventiv și audiați pentru arest la domiciliu. Și astfel, refăcându-și rotirea spre Capitală, acest panoramic al perspectivelor pe care le deschidea fresca, umplea Grădina Maicii Domnului de mascați, infiltrați, asimilați, acoperiți pe jumătate și delincvenți pe cealaltă, conducând spre procurori un alt convoi, al prizonierilor mai de rând capturați drept „limbi”: Convoi dezarmat al foștilor pretini, care fredonează melodia lui Radu Șerban „Pieten drag ”, dar vor destăinui pozițiile pe care le au de asaltat procurorii, amplasarea tunurilor grele și a sacoșelor cu muniție, aliniamentul fondurilor în tranșee de pradis fiscal, etc, etc. Convoi cu oameni și femei de caracter întinzându-se până hăt, spre Dunăre, unde se profilează statuia lui Videanu a cărei marmoră nu prea albă, tot străduie s-o scoată neprihănită avocații citând din Doamne și Domnițe trecute pe la DIICOT; dar și spre munții cu emblema ținutului secuiesc având ca simbol efigia unui procuror la ancheta căruia primarul din Gheorghieni are dreptul să răspundă la hoții cu „nem tudom”… Tot în această interpretare juridică, ajungem la medalionul cu beatificarea Monicăi Macovei care a scris canoanele liturghiei pentru statul de drept băsescian și vedem panorama domeniilor de la Florica unde insemnele Brătienilor se înlocuiesc cu cele ale moșiei de la Nana. În vreme ce, pe toată câmpia măreț pictată a Bărăganului, nu mai trec turmele, cirezile, carele cu grâne, turte de ceară și butoaie de miere care, prin vadul de la Târgul de Floci ajung la Marea cea Mare unde le așteaptă neguțătorii de pe corăbiile feniciene, milesiene sau, mai târziu, genoveze, ci trec dinspre Slatina convoaiele de fier vechi ale lui Bercea Mondialu, către cumătrul care le manipulează în port la Tomis mânjidu-și degetele cu rugina lor, dar lingându-și-le ca de miereea de odinioară. Pe această cale ni se înfățișează cantonamentul transferurilor de fotbal de la Poarta Albă iar, la Marea cea Mare, cultul lui Dionisos se vede bine păstrat în frescă, bacantele întinzându-și goliciunea pe boabele ce i le numără lui Mazăre DNA-ul care scormone pe aici, prin Ialomița și până la Brăila în speranța a nimeri ca orbul, pe ce se mai ascunde la consiliile județene după arestarea celor trei președinți. Aceștia întăresc și umplu convoiul celor care, fiecare ținând cu dinții de stema reprezentând bogățiile județului și, fiecare, cu caftanele plasate întâmplător deasupra mâinilor împreunate pe burtă, pe trei rânduri de câte zece-doisprezece, țin isonul cu voci distincte ca doctrină și orientare politică, formând corul celor înlănțuiți; soliști în birourile proprii, fiind doar cei câțiva bieți președinți care au mai rămas din patruzeci… În fața lor se deschide celălalt subiect de frescă, în care, de după zăbrelele ruinatelor clădiri găzduind pușcăriile nereamenajate pentru vipuri, mase întregi de șuți, bandiți, escroci și criminali îi primesc cu urale sub lozinca: „Vă așteptăm la noi, cu tot cu fondurile europene pe care le-ați manglit!”…

Astfel, armele, insemnele și prapurii celor învinși se strâng sub zapise de secehestru; dintr-un pronaos ședința de guvern cântă prohodul unor foști membri, rude sau colaboratori devotați. Pe dealurile mioritice din jur, se construiesc în râvnă biserici din fonduri structurale, unde alți bănuiți să-și poată da cât mai repede acatistele. Pe pangarul lor se vând cărți sub autoratul de mare autoritate culturală a lui Gigi Becali, despre care, criticii literari care scriu cu tarif încasat înainte, au elogii și nu se sfiesc să sugereze a fi canonizat alături de cei Trei Ierarhi cărturari, cum numai el poate fi, de vreme ce nu i s-a confiscat averea și, cu diploma pentru opera-omnia dată de Judecătoria din Medgidia, poate candida la premii în locul lui Vosganian și Chifu, sau chiar în locul lui Manolescu, la Uniunea Scriitorilor.

La un altar coborât din dealul Cotrocenilor, cu chelia plecată, marele model social al acestei epoci ridică mâinile spre înalturile încotro îi zboară tronul, luând martor cerul atunci când strigă „ eu am încredere-n justiție!”. Dar e contracarat de Dan Diaconescu din carantina penitenciară unde, pierzîndu-și speranțele proprii, strigă acum contrariul.

Așa că strigătele lor se înfruntă zburând spre norii migălos zugrăviți, de după care se arată oștile îngerești cu cagule, sprayuri și pulane.

(va urma)

Foto. Corneliu Leu