160 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu

160 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu

ÎNTRE MARE ŞI CER

Autor: Mihaela Dordea

          Eminescu…Foşnet misterios de pădure unde se bucură copilăria….

Eminescu…Materie  cosmică în veşnică nelinişte, sămânţă care îşi începe răsărirea atunci când elementele stau în loc, desfăcute şi refăcute de legile universului, ca să o poată lua de la capăt, cu o nouă înfăţişare.

Eminescu…floare şi ram pe care ploaia călduţă de vară îl binecuvântează şi curge peste el ca o mângâiere peste câmpul mănos, să îi rodească spicul versului divin.

 Eminescu…Curge lava lunii peste chipul lui, în calea lui, şuvoi năvalnic de dragoste şi moarte…

Eminescu frate bun cu cântecul neamului şi ştiindu-i măsura suferinţele şi bucuriile,  cu doinirea lui de suflet fermecându-l.

          Eminescu…cel ce a cunoscut blestemul şi le-a îndurat toate câte i-au fost date şi s-a mântuit prin cuvânt şi rugăciune: „Crăiasă alegându-te/îngenunchem rugându-te…”

          Eminescu… freamăt răscolind singurătăţi şi patimi.

 Eminescu cel venit dintre luceferi, strălucind pe acelaşi cer de astăzi, şi nu e…sau poate e…acolo unde „Stelele-n cer/deasupra mărilor/ard depărtărilor/până ce pier”.

          Eminescu…cel care nu a văzut marea decât meteoric la Konigsberg, dar a iubit-o şi şi-a dorit-o leagăn şi mormânt….

          Eminescu…ecou de lacrimă de înger picată pe un colţ de iarbă…

          Eminescu…mereu călător prin gândurile triste, plecat prea curând în raiul lui de vise dintre mare şi cer.

          „La steaua care-a răsărit/E-o cale-atât de lungă….”