SĂ TRĂIEŞTI, MAICA MEA!

Haibun de Gabriela Genţiana  Groza

O adiere-

printre spicele coapte

cosaşii săltând

La Tincuţa, cum îmi place mie să numesc comuna Tinca,( a cărei denumire provine de la cuvântul maghiar ,,tenke”, porumb în româneşte) fiecare îşi vede de treaba lui. Sunt şi au fost  şi aici localnici plecaţi la lucru în Italia, mai cu seamă. Dar şi în Spania, Anglia, Germania, Olanda, Franţa, America etc. Cu sacrificiile de rigoare, şi cu realizările sau cu decepţiile pe care le simţi în conversaţiile întâmplătoare cu cei care şi-au încercat norocul peste tot în lume. Tincuţa  mai are şi  oameni bătrâni sau mai tineri plecaţi  de data asta  ”dincolo” , unde suntem aşteptaţi toţi, fără să ştim  de ce şi când. Vecinii noştri, decedaţi pe neaşteptate  într-un accident stupid de circulaţie, ne spuneau uneori că n-ar dori să rămână unul fără altul. Clipa nefericită i-a luat pe amândoi deodată anul trecut în sâmbăta Paştelui. A rămas gospodăria lor singură, aşteptând o rezolvare a situaţiei create ad-hoc. Alt vecin a făcut infarct şi a căzut cosind iarbă, acum doi ani, la vremea amiezii,  în grădina unui tincan. Familia rămasă fără el a luat drumul bejeniei, ”la Italia” cum spun nepoţii rămaşi fără ”toto” (bunic, în maghiară), pe care îl iubeau tare mult. S-au aclimatizat de urgenţă copiii, noilor condiţii, printre străini, unde n-au cum să zburde ca aici, la Tincuţa. Merg acolo la grădiniţă, dar când se întorc acasă nu au voie să iasă la joacă, să nu-i deranjeze pe vecinii lor. Vara Seba şi Alex vin cu drag aici, cu părinţii şi bunica văduvă, câteva zile, la căsuţa în care s-au născut. Aleargă nestingheriţi prin curtea plină altădată de orătănii şi mai ales , însufleţită de glăscioarele lor vesele. Sunt tare bucuroasă când îi revăd şi ei simt acest lucru. Le ofer dulciuri şi îmi mulţumesc:  ”graţie”, în limba lui Cicero.

Au plecat însă înapoi,  vara aceasta, cu toţii, degrabă, cu o săptămână înainte de terminarea concediului, pentru că  ”patronul l-a chemat pe tati la lucru”. Am simţit chiar  eu un cui  în suflet ştiind că au stat  prea puţin aici. Şi  au prins o vremea rece, neprietenoasă, ploioasă. Au rămas mai mult în casă. Bunica şi părinţii lor n-au stat o clipă, au tot reparat câte ceva la casă. Au plecat pe când zilele s-au înseninat şi au devenit calde şi frumoase. Ce mult le-ar fi plăcut să alerge prin curtea lor mare! N-au apucat să se bucure de şederea la casa bunicii.

Vara Tincuţa se însufleţeşte.  Nouă ne vin nepoţii de la Cluj sau din Oradea. Ne place să ştim că, schimbând locul,  ei se revigorează. Cristina, adolescentă cu responsabilitate încă de pe acum, se pregăteşte pentru profesiunea pe care vrea să o urmeze, aceea de medic. Astfel că a venit la bunici cu cărţile de Biologie. Îi place să citească literatură beletristică şi ştiu că a ales ce i se potriveşte pentru formarea ei în viitor. Schimbă câteva impresii cu verişorul ei de la Oradea, Tavi, student care a trecut în al doilea an la Management.Vremea e prielnică vacanţei şi sufletul se umple de încântare!…

Cât îl priveşte pe Teo, el e ”student” la grupa mare din toamnă, domnule, ce crezi?

E bucuros să îşi afle prieteni, mai ales fete: Edina, Boghi, Emike, Denisa  dar şi un băiat, Daniel.

O trupă întreagă!…Mă joc cu ei, le intru în voie, mă simt tânără, ce mai!…”Un salut din vechea Troie!” le strig de pe terasă şi ei îmi răspund ”ahoe!”, şi-nc-odată de nevoie: ”ahoe!”…aud glasurile copiilor aflaţi în bazinul de înot sau pe balansoar. Îi învăţ cântecelele pe care le ştiam  pe când mergeam cu elevii în tabără. Copiii aleargă prin curte, se joacă de-a v-aţi ascunselea…Se duc şi acasă la Denisa şi Daniel şi iau ouăle de la găini din cuibar şi vin cu ele în căuşul palmelor lor drăguţe…Daniel ia în braţe câte o găină sau un cocoş iar Denisa ne arată un desen despre o comoară pe care trebuie să o găsească prin preajmă…

După plecarea lui Teo, o chem pe Edina la ore de engleză, doar la anul are Bac-ul, şi nu-i glumă cu limba lui Shakespeare!…O lasă pe căţeluşa Bela în grija surorilor gemene şi, învaţă de pe acum. Timpul e neiertător iar examenele devin mai serioase, deja.

După plecarea copiilor şi nepoţilor noştri, ies într-o dimineaţă în grădină şi ”îl grăiesc” pe Ghiţă, vecinul care strânge lucerna din grădina celor aflaţi acum ”la Italia”. Îmi răspunde la salut cu o formulă care mi-a mers la inimă: ”Să trăieşti, maica mea!”. Îi cer voie să-i fac o poză. ”Cum să nu, e o cinste pentru mine”, îmi spune, fără să bănuiască ce onoare mi-a făcut cu salutul lui plin de bun simţ. Intru în casă şi îi spun soţului meu ce încântată sunt de salutul lui Ghiţă, care are şi el  un nepot de seama lui Teo.

Mă uit însă şi în oglindă şi mă dumiresc, aflând chiar de la mine că, iubind copiii, n-am nicio şansă ca să fiu bătrână în sensul clar al cuvântului, şi că o să mă copilărec în continuare, fiind poate şi ”maica”  altor semeni de-ai mei…”Să trăieşti, maica mea…”

Haibun de Gabriela Genţiana  Groza