AM PRIVIT CU UN OCHI… PE DINĂUNTRU
6 min read
Elena Buică
Medicina, această artă de a vindeca organismul, mi-a dat un prilej deosebit, acela de a-mi vedea ochiul pe dinăuntrul lui, în timpul unei intervenţii chirurgicale. Dar până să ajung la acest moment, tot aşteptând să-mi vină rândul la minuţioasele controale, am avut timp să privesc medicina şi de la o distanţă mai mare. Nefiind de specialitate, eu vorbesc doar din punctul de vedere al celui care beneficiază de remediile medicinei, aşa cum le-am trăit şi le-am înţeles la vârste diferite.
Cele mai vechi amintiri legate de medicină sunt cele din comuna natală, Ţigăneşti-Teleorman. Sătenii aveau o spaimă profundă de doctori şi mai ales de spitale, şi erau de neclintit în acceptarea vreunei intervenţii chirurgicale. Femeile năşteau cu moaşele satului neavând nicio pregătire de specialitate. Doftoroaiele satului erau la mare preţ. Sătenii la ele mergeau că să îi vindece de coleţ, de brâncă, să le descânte de deochi, să le pună nodul, o cârpă înnodată pe piciorul scrântit, să-i tăie sub limbă ca să scape de gălbenare, să le dea “nasturi”, pilule făcute din ierburi. Baba le descânta cu cărbuni stinşi într-o oală de pământ cu puţină apă, îşi făcea ritualul pe îndelete, îi scuipa între ochi de sănătate şi le ura “leac şi babii colac”. Mi-amintesc de suferinţele îndurate de tanti Miţa, fiindcă, refuzând categoric să se opereze de cataractă, în ultima parte a vieţii ei, a fost foarte chinuită, singură în casă şi complet fără vedere. Ea făcea parte din rândul micii burghezii, pe atunci aflată în plină înflorire, dar concepţia despre operaţii era aceeaşi pentru toată lumea în Ţigăneşti.
Între acel timp coborât în arhaic şi cel al timpului trăit acum, s-au schimat atât de multe aspecte din viaţa noastră şi în acelaşi timp şi medicina, în special chirurgia, de parcă s-au scurs mai multe secole şi nu doar 60-70 de ani. S-au făcut descoperiri şi s-au aplicat practici noi care au salvat multe milioane de vieţi şi au curmat suferinţe incomensurabile. Leacul cancerului aproape bate la usă. Spectaculoase au fost descoperirile în genetică, informaţiile transmise de ADN, adevărat internet biologic. Astăzi se poate face testarea copiilor din perioadă prenatală, se depistează diabetul înainte de apariţie, a apărut pilula contraceptivă, s-au perfecţionat protezele. Chirurgia reparatorie a ajuns la rang de mare artă. Astăzi se folosesc în medicină computerele, aparate ultra performante, laserul, care face minuni… Până în 1948, transplantul era considerat ceva de domeniul fanteziei. Astăzi, nimic nu ne mai miră în acest domeniu. Se fac transplanturi de inimă, de ficat, de rinichi…
Operaţia de cataractă, la care am fost şi eu supusă, a devenit aproape o rutină. Mai că-ţi vine să zici că se operează ca pe bandă. Nu mai e nevoie de internare, anestezia se face cu picături în ochi. Intervenţia chirurgicală propriu-zisă durează cam 10-15 minute, fără ca pacientul să simtă vreo durere, nici pe timpul ei şi nici după operaţie. Te mai tratezi acasă cu nişte picături şi începi să vezi lumea mai bine, cu alţi ochi.
Medicina, ca oricare alt aspect al umanităţii, a evoluat tot timpul, dar ritmul de acum este uluitor. Mi-amintesc discuţiile cu dragul şi apropiatul meu prieten timp de 25 de ani, Coriolan Bucur, medic oftalmolog la Spitalul de Urgenţă din Bucureşti. Pe vremea comunismului, îmi povestea cum unele operaţii le-a făcut şi el, ca şi mulţi alţi doctori, cu instrumente rudimentare şi totuşi reuşite prin harul şi marea dăruire profesională. În ciuda atâtor neajunsuri ale acelei epoci, medicina a îmbrăcat haine noi. Era o emulaţie profesională între doctori care înflorea an în an. Medicii formau atunci o categorie socială foarte respectată. Şi astăzi, ca şi în trecut, medicina şi învăţământul, de exemplu, sunt cenuşăresele politicii din ţara noastră. Cu toate acestea, medicina tot a evoluat datorită cercetărilor ştiinţifice şi dezvoltării uluitoare a tehnicii care a creat aparate şi instrumente medicale. În ţările avansate, cum este şi Canada, performanţele au atins cote inimaginabile. Prezentându-mă la operaţie cu un diagnostic multiplu, cataractă, miopie, astigmatism, prin efectuarea intervenţiei şi aplicarea unei lentile care să mă scutească de a purta ochelari, am putut să văd din nou, mult mai bine.
Mai mult a durat pregătirea preoperatorie, ca să nu mai spun despre scrupulozitatea controaleleor la diferite aparate făcute cu două săptămâni înainte. Într-o sală mare pe care o priveam în ziua intervenţiei dintr-un fotoliu care îmi oferea cu uşurinţă şi poziţia orizontală pentru operaţie, am putut să văd cam vreo 10 astfel de fotolii cu pacienţi care aşteptau să încapă pe mâna doctorului şi la interval de 15-20 minute le venea rândul, în timp ce alţii veneau şi le luau locul în sala de pregătire. Erau patru săli de operaţie care funcţionau în acelaşi timp. Anestezia a constat din aplicarea de picături în ochi şi până să-şi facă efectul, asistentele medicale au făcut minuţioase verificări şi pregătiri, inclusiv cele psihologice. Mi-au desenat o săgeată deasupra ochiului pregătit pentru operaţie, că să nu fie confundat cu fratele său – lăsat în aşteptare pentru o altă intervenţie, au verificat şi dacă eu sunt persoana din fişă, întrebându-mă date personale.
În sala de operaţie am rămas complet conştientă tot timpul operaţiei, stăpânită de o stare de nepăsare, aşa cum îmi închipui că se simt consumatorii de droguri. Când doctoriţa a luminat interiorul ochiului cu laserul, am putut să văd şi eu câteva imagini din interiorul lui. Pe un ecran mare şi rotund erau nişte pete colorate în negru, verde, albastru, probabil doctoriţa a introdus ceva coloranţi. Restul cercului era un câmp alb pe care se plimbau două dungi în mişcare. A scotocit, ce a scotocit doctoriţa pe acolo şi după un timp, a stins lumina, mi-a eliberat capul fixat să nu se mişte, mi-a spus că totul a fost foarte bine. Am fost scoasă în sală de unde venisem, mi s-a oferit o cană cu cafea şi biscuiţi, fiindcă nu mâncasem şi nu băusem nimic până la ora la care am ieşit din operaţie. M-am ridicat şi am plecat acasă pe picioarele mele, fără să las vreo bănuială că aş fi ieşit dintr-o operaţie.
Ce am relatat eu acum, nu transmite noutăţi. Toate sunt cunoscute, dar nu-mi pot opri gândul să străbată distanţa enormă dintre Ţigăneşti, capătul de drum al vieţii mele şi uriaşa metropolă Toronto, aflat la celălalt capăt de viaţă. Privind înapoi, îmi vine să zic: unde eşti prietene drag, unde eşti tanti Miţa, să puteţi vedea cum a evoluat medicina în zilele de acum! Şi în mod firesc, mă duce gândul la minunăţiile pe care le va mai face ştiinţa aceasta când şi eu voi fi absentă… aşa cum sunteţi voi acum. Unde se va ajunge? Şi-mi vine doar un singur răspuns. Realizările vor fi spectaculoase, dar ştiu că viaţa este făcută în aşa fel încât, pe măsură ce repari într-un loc, să apară fisuri noi, de alt fel şi în alt mod şi chiar dacă se va prelungi viaţa, oricum, omul rămâne totuşi o fiinţă trecătoare şi fragilă pe acest pământ. N-au cum să descopere oamenii nemurirea, fiindcă nu există!
Elena BUICĂ
Pickering, Toronto, Canada
29 noiembrie 2012
