O zi fatidică din viața publicistului Mihai Eminescu

O zi fatidică din viața publicistului Mihai Eminescu

Autor: prof.univ.dr. Anca Sîrghie

Viața omului Eminescu a avut creșteri și scăderi, momente luminoase și altele mai terne. Cercetarea literară a reconstituit pe cele mai importante dintre ele, desigur cu aproximările impuse de trecerea timpului. Un tipar convențional  al omenescului eminescian acredita o ființă neliniștită, labilă, neadaptată societății timpului său, atinsă de nebunie la doar 33 de ani, după ce el, creatorul de geniu a moștenit din familie sifilisul și a murit într-un ospiciu la 39 de ani. În expresia lui Ioan Slavici, contemporanul și prietenul său “Eminescu a fost prezentat de cei atinși de adevărurile spuse de el drept un pesimist cu inima neagră, drept un smintit, care în loc de a  profita de bunăvoința oamenilor cu mare trecere care-l îmbrățișaseră, lovea orbește când într-unul, când într-altul și li se făcea tuturora nesuferit. Nu, așa nu a fodt Eminescu nici ca om, nici ca scriitor. Disprețul lui față cu unii era manifestarea iubirii lui către toți.”[1]

Cei care au reușit să treacă dincolo de realitatea epidermică a existenței geniului, au relevat, în schimb, perspicacitatea dovedită de timpuriu, puterea de selecție a esențialului în prospectarea românismului, pe care el l-a intuit cu o rară inteligență, înțelegând ce punte de legătură este limba românească vorbită pe diferite meleaguri de la Cernăuți și Iași până la București și Timișoara, Arad, Târgu Mureș și Baia Mare. Cele vreo 3000 de articole publicate de el stau mărturie pentru înțelegerea vieții sociale și politice a timpului său. Dar tocmai adevărul pe care Eminescu nu ezita să-l dea în vileag a supărat pe potențații vremii lui, care, apărați de paravanele partidelor politice, se lansau în afaceri veroase. Suntem în anul 1883, când redactorul de la ziarul “Timpul” nu ezită să atace  politicienii care primiseră comisioane bogate pentru concesionarea Căilor Ferate din România sau se lansaseră în „chestiunea dunăreană”, care leza puterile europene interesate.

La Iași s-a inaugurat în 5 iunie 1883 Statuia lui Ștefan cel Mare, realizată de sculptorul francez Emmanuel Frémiet[2]. V. Alecsandri i-a dedicat Odă Statuii lui Ștefan cel Mare, distribuită pe foi volante participanților la dezvelirea monumentului. Sosind la Iași în calitate oficială de redactor al ziarului conservator “Timpul”, Eminescu se pare că pregătise poezia Doina în tren, unde ia- reconstituit din memorie versurile, gândind să o citească la acest eveniment, dar intenția poetului nu s-a concretizat. Dezvelirea a fost făcută de patru plăieși. În momentul acela, mulțimea a rostit un uriaș “Ura” și s-au tras 21 salve de artilerie. Regele Carol I și-a atribuit monumentul: ”Încredințez  Iașilor, leagănul Unirii, această statuie!”, deși ieșenii plătiseră lucrarea, fără nicio contribuție a regelui. Se știe că cu aceeași ocazie, Regele Carol I a dăruit două tunuri “Krupp”, care flanchează și astăzi statuia marelui domnitor. Tunurile erau trofee din Războiul de Independență, cucerite de Regimentul de dorobanți din Copou. Atmosfera tensionată politic a momentului l-a descurajat pe poet să citească niște versuri dinamitarde ca acelea: „ Cine-au îndrăgit străinii,/ Mânca-i-ar inima câinii,/ Mânca-i-ar casa pustia,/ Şi neamul nemernicia!”. După întoarcere, a scris 5, dacă nu chiar 7 articole pe această temă a sechestrării evenimentului de către oficialități. El își manifestă indignarea și în articolul din 18 iunie 1883, unde  nu ezită să considere că serbările de la Iași nu s-au organizat de către liberali spre a-l omagia pe voievodul venerat, ci “spre a lustrui nulitățile lor sub razele numelui său.” În aceste condiții, reținerea poetului este cu totul explicabilă, întrucât tonul acestei poezii cu teză unionistă distona față de odele rostite la eveniment. Eminescologii au dorit să stabilească exact când a fost scrisă această poezie. Dăm crezare lui Perpessicius, care o așeza în continuarea poeziei “La arme”, dar este verosimilă și influența pe care au avut-o articolele lui Eminescu  din „Timpul” despre Basarabia și Bucovina, asupra cărora Rusia avea anumite pretenții teritoriale după Tratatul de la Berlin din 1878, prin care se recunoștea independența României  față de otomani. În variantele acestei poezii apare versul  “Din Brașov pân la Arad”, atestând fondul prounionist al acestei poezii ce cuprinde crezul politic al lui Eminescu. Se știe că “Doina” este una dintre poeziile cele mai controversate din întreaga creație eminesciană, socotită de unii istorici literari ca fiind de un naționalism excesiv, din cauza căruia poezia a fost interzisă lungi perioade de timp, pe când Eugen Simion aprecia lirismul  ei tumultuos, cu nuanțe sarcastice. În evocarea lui Slavici, la data evenimentului de la Iași Eminescu  avea “o stare sufletească prin care a pus pe mulți pe gânduri.”[3] Îngrijorarea încercată de Slavici cu referire la starea de sănătate psihică precară a lui Eminescu era îndreptățită. Dar pe moment, de la acel eveniment din fața Palatului domnesc, care astăzi este Palatul Culturii, Eminescu a plecat cu Ion Creangă la Bolta Rece, iar seara, la o reuniune ad-hoc a junimiștilor Eminescu a citit poezia “Doina”, care s-a bucurat de o primire fulminantă. Colegii lui de cenaclu îl îmbrățișează, încântați de asemenea versuri, pe care Iacob Negruzzi le publică în numărul din 1 iulie 1883 al revistei “Convorbiri Literare”.

Contextul politic al acelui moment era tulbure, trebuie să recunoaștem. Petre Carp se afla la Viena pentru a stabili ultimele detalii ale unui acord secret cu Tripla Alianţă (Austro-Ungaria, Germania şi Italia), care de altfel a şi fost încheiat pe 18 (30) octombrie 1883. „Ce voia acest tratat?”, scrie redactorul de la “Timpul”:„În primul rând, ca România să se orienteze politic spre Austro-Ungaria. Cu alte cuvinte, România nu mai putea să-şi revendice Transilvania. Acest tratat muta lupta ardelenilor în Ardeal. Bucureştiul era de zece ani dominat cultural de ardeleni, care ridicau puternic vocea pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile românilor care erau asupriţi. Or, tratatul le interzice brusc să protesteze în Bucureşti pentru eliberarea Transilvaniei. Ioan Slavici este nevoit să fugă din Bucureşti în 1883. Întemeiază ziarul “Tribuna” în 1884 la Sibiu, unde apărea și “Telegraful Român”, ziarul ortodoxiei române. Misiunea noii publicații era una hotărât politică. În jurul ei se organizează primele lupte pentru Transilvania. Condiţia semnării tratatului era deci amorţirea vocii pentru Transilvania în Bucureşti. «Directiva de sus» s-a reverberat în diferite moduri la nivel cultural. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele, întrucât el, publicistul,  sermoniza subiectele cele mai acute, dovedind o rectitudine inebranlabilă, primejduind pe potentații vieții politice, așa cum observase și Ioan Slavici. De aceea, el trebuia să fie anihilat.

Într-adevăr, 28 iunie 1883 este o zi în care se petrec mai multe evenimente importante. Austro-Ungaria rupe relaţiile diplomatice cu România timp de 48 de ore. Cancelarul Germaniei, Otto von Bismark, îi trimite regelui Carol I o telegramă prin care ameninţă România cu războiul. La Bucureşti au loc descinderi şi percheziţii simultane la sediile mai multor organizaţii care luptau pentru Ardealul românilor, printre care şi Societatea “Carpaţii”, în care activa Eminescu.

Este închis ziarul “L’Independance Roumaine”, iar directorul acestuia, Emil Galli, este expulzat din ţară. La fel şi Zamfir C. Arbore. Societatea „Carpaţii” este pur şi simplu desfiinţată, în urma unui raport al baronului von Mayr, agent al serviciilor secrete austro-ungare. Intimidaţi de aceste măsuri, mulți dintre militanţii pentru Ardeal se dezic de ideile lor şi îşi trădează confraţii, pentru a-şi salva propria piele. Printre ei se află Simţion şi Chibici, preşedinţii Societăţii „Carpaţii”, Ocăşeanu şi Siderescu, membri în conducerea aceleiaşi societăţi, Grigore Ventura, ziarist la “L’Independance Roumaine”, este cel pe care Caragiale îl ridiculizase în personajul Rică Venturiano. În semn de obedienţă, toţi aceştia se vor implica, plini de zel, în acţiunea de internare forţată a lui Eminescu.

Eminescu nu a acceptat să facă niciun fel de compromisuri, şi de aceea era cel mai periculos dintre ei. El deranja nu doar prin ceea ce scria, ci mai ales prin faptul că plănuia să pună bazele unei organizaţii independente, aflate în afara controlului francmasoneriei, de trezire şi promovare a spiritului românesc şi de refacere a Daciei Mari.

„Mai potoliţi-l pe Eminescu!”Acesta este mesajul pe care francmasonul şi junimistul Petre P. Carp îl transmitea de la Viena mentorului Junimii, francmasonul şi parlamentarul Titu Maiorescu. Comanda va fi executată întocmai de cei din ţară pe 23 iunie 1883. Eminescu avea 33 de ani.

Ultimul articol scris de  Eminescu, înainte de a fi sechestrat şi izolat în ospiciu, era îndreptat împotriva măsurilor represive luate de Brătianu şi guvernul său. Jurnalistul de la ziarul “Timpul” pleda pentru incoruptibilitatea generică a publicistului: ”Cât pentru presă, am putea să-l asigurăm pe regim că oricât de cumplite ar fi actele sale de răzbunare, nu va fi nici el în stare a abate unele caractere tari ce se găsesc într-însa, şi teamă ne e că, căutând victoria peste tot, va pierde şi cea deja câştigată în monstruoasa sa pornire de a-şi subjuga şi presa”[4].

Reputatul eminescolog Nicolae Georgescu lămureşte în ce context a avut loc internarea forţată a lui Eminescu. Titu Maiorescu pregătise internarea lui Eminescu încă de la primele ore ale dimineţii.

Varianta cea mai des vehiculată despre cele petrecute pe 28 iunie 1883 este următoarea: În dimineaţa acelei zile, Eminescu s-ar fi trezit cu noaptea în cap şi, lovit de nebunie, ar fi început să se certe cu soţia lui Slavici, la care locuia în gazdă, Ecaterina Szöke Magyarosy. Aceasta îi trimite la orele şase dimineaţa un bilet lui Maiorescu, cerându-i să o scape de Eminescu, întucât chiriașul ei dădea semne de nebunie. Este bine cunoscut faptul că în casa familiei Slavici, exact acea femeie producea cele mai multe certuri. De aceea, s-a acreditat ipoteza că biletul trimis lui Maiorescu făcea parte dintr-o înscenare bine ticluită. Lipsa din București a lui Ioan Slavici i-a fost fatală lui Eminescu. Ne întrebăm omenește: Cum a putut decide Slavici să plece din casă, el, care observase de mai mult timp semnele  alienației chiriașului său? Dacă prietenul său de studenție era de față, credem că cu totul alt curs ar fi avut acea zi fatidică a lui Eminescu.

Maiorescu ia o măsură de excepţie,  în loc să meargă direct la Slavici acasă, pentru a o salva pe soţia acestuia de „nebun”. El se duce împreună cu Constantin Simţion, preşedintele Societăţii “Carpaţii”, la spitalul doctorului Şuţu şi, pentru suma de 300 de lei, aranjează internarea imediată a lui Eminescu. A doua ciudăţenie, Maiorescu, bazându-se exclusiv pe spusele acestei femei, cere direct internarea, şi nu examinarea lui Eminescu de către doctorul Şuţu, aşa cum ar fi fost firesc. Întors acasă, se pomeneşte însă cu Eminescu, care avea cu el un exemplar din ziarul “Timpul”, în care tocmai îi apăruse articolul despre Emile Galli. Maiorescu nu-l întreabă nimic despre incidentul de dimineaţă cu doamna Slavici (presupunând că acesta ar fi avut într-adevăr loc). Îl trimite însă la sediul Societăţii “Carpaţii”, unde Poliţia făcea percheziţie, pentru a se întâlni, chipurile, cu Simţion, care era în mod ineluctabil complicele său la internare.

„Numai, de s-ar face asta fără greutate”[5] scrie Maiorescu în jurnalul său în dimineaţa zilei de 28 iunie 1883, după ce petrecuse o noapte de nesomn, sub apăsarea a ceea ce ştia că va face a doua zi. Nu se va face însă „fără greutate”, aşa cum îşi dorea Maiorescu, căci Eminescu îşi schimbă traseul. Nu se duce la Societatea “Carpaţii”, unde imobilizarea lui s-ar fi făcut fără martori în planul lui Maiorescu, ci la Capşa. La acea vreme, Capşa nu era doar un local de lux, ci şi sediul Ambasadei SUA şi reşedinţa mai multor ambasadori occidentali. Eminescu se duce la Capşa cu speranţa de a semnala abuzurile guvernului României acestor diplomaţi şi în special ambasadorului SUA, Eugene Schuyler, pe care îl cunoştea personal şi care era un fervent apărător al drepturilor omului. Orchestratorii monstruosului complot sunt nevoiţi, la rândul lor, să îşi schimbe planul.

Se știe că la Capşa, Eminescu este abordat de Grigore Ventura. Aici, conform declaraţiilor lui Ventura, Eminescu ar fi început să ţină un discurs „politico-socialo-naţional” înfierbântat. Mai mult, ar fi scos un pistol, ar fi ameninţat-o pe soţia patronului şi ar fi strigat „la toate aceste nu-i decât un leac. Să îl împuşc pe rege!”. Scena cu pistolul, relatată numai de Grigore Ventura, este o nouă înscenare. Nae Georgescu a comentat acest episod, consemnând faptul că încă din jurul lui 10 mai 1883 s-a răspândit zvonul că se pune la cale un atentat împotriva regelui Carol I. Atunci când regele însuși a luat la cunoștință de o asemenea intenție, el i-a scris surorii sale Maria de Flandra într-o epistolă abia acum descifrată şi editată, din care cităm: „În ajunul zilei de 10/22 mai /1883/ veni vestea de la Iaşi că se intenţionează să se comită un atentat asupra mea la sărbătoarea naţională. Această ameninţare, fie falsă sau adevărată, s-a răspândit rapid în rândurile publicului. Eu am insistat să nu fie modificat programul festivităţilor căci am avut imediat sentimentul că se vrea intimidarea mea, ca sărbătoarea să se contramandeze în stradă, ceea ce ar fi făcut o impresie penibilă. Opoziţia, de la care a pornit zvonul, contase cu atât mai mult pe neparticiparea mea, deoarece bănuia că nu i-aş expune unei primejdii pe cei doi nepoţi ai mei. Dar nu m-am stăpânit şi am participat la defilare… Sărbătoarea a decurs strălucitor şi entuziasmul a fost încă mai sporit prin această ameninţare josnică. Ancheta nu a dovedit nimic şi eu cred că totul a fost un coup d’epeé dans l’eau.”[6]

Să fie acestea niște semne clare de nebunie? În sprijinul acestei aserțiuni,  biografii lui Eminescu au adus cu consecvență versul final din Scrisoarea IV: „Ah! organele-s sfărmate şi maestrul e nebun.”, ca o presimțire a maladiei. Așadar,  „maestrul” ar fi poetul însuşi conștient de boală ce-l pândea. Se știe că Scrisoarea IV a fost publicată în septembrie 1881, când redactorul de la „Timpul” se antrenase într-o diatribă cu „Românul” , atrăgând interesul opiniei publice prin argumentările convingătoare ale atacului întreprins. După ce descinde în problematica polemicii dintre cele două publicații, Nae Georgescu conchide:  “este o dezvoltare în organic a bârfelor venturiene din viaţa şi de după viaţa lui Eminescu”. [7], discreditând astfel supoziția publicistului. Conservatismul lui Eminescu la “Timpul”  era în tonul politicii europene, prea bine cunoscute de redactor.

În loc să îl calmeze la Capșa,  Eminescu și Ventura, ajunși la Cotroceni, află că Regele nu este în Bucureşti. Pe drumul de întoarcere, Ventura îl duce pe Eminescu la băile publice Mitraşevski, îl lasă într-una din camere şi apoi alertează Poliţia că un nebun s-a închis în baia publică. Îi cheamă la faţa locului pe alţi doi membri ai Societăţii “Carpaţii”, Siderescu şi Ocăşanu. Ca un făcut, cei doi au cu ei o cămaşă de forţă.. Intră în baie, îl imobilizează pe Eminescu şi spre orele 19 îl duc la stabilimentul Şuţu, unde Eminescu avea deja rezervat un loc de cu noaptea în cap.

Scena cu pistolul de la Capşa şi declaraţia lui Eminescu că îl va omorî pe Rege sunt piesele de rezistenţă ale tezei nebuniei sale. Ele sunt relatate însă doar de o singură persoană, Grigore Ventura, care va povesti acest episod în stânga şi dreapta, dar va ezita să scrie totuşi despre el, deşi era ziarist. Scena va fi consemnată de-abia în octombrie 1911 de Al. Ciurcu într-un articol apărut în “Adevărul”, sub titlul Eminescu, din amintirile mele.

Povestea lui Grigore Ventura nu este plauzibilă din mai multe motive. În primul rând, Ventura susţine că a asistat la toate evenimentele din acea zi. Fiind principalul martor, ar fi trebuit să apară în procesul verbal încheiat de Poliţie, însă numele său nu apare deloc. Ventura susţine că el este cel care a alertat Poliţia, dar în procesul verbal este consemnat că poliţia a fost sesizată de domnii Ocăşeanu şi Siderescu. Numai că aceştia dau detalii pe care nu aveau cum să le cunoască, întrucât nu fuseseră prezenţi la faţa locului. Ceea ce arată că cineva îi informase. Acesta nu poate fi decât Ventura, care a avut rolul de a-l intercepta pe Eminescu şi de a face în aşa fel încât acesta să poată fi luat pe sus dintr-un loc izolat şi dus la psihiatrie, în condiţiile în care primul plan imaginat de Maiorescu căzuse. Ventura a imaginat apoi şi spre a răspândit povestea cu pistolul pentru a crea impresia că Eminescu era nebun şi a justifica astfel internarea.

Aceasta a fost ziua cu rol de piatră turnantă din viața lui Mihai Eminescu, care în mod practic este pus sub interdicție ca jurnalist, iar ca poet nu s-a mai putut apropia de caietele sale cu versuri, care au fost sechestrate de Titu Maiorescu. Psihoza maniaco-depresivă de care suferea Eminescu lăsa multe momente de limpezime a minții, când poetul trebuia să facă imense eforturi de memorie spre a-și relua versurile pe care încerca să le șlefuiască, așa cum făcuse întreaga viață. Dar personalul sanatoriului avea ordin să arunce tot ce ieșea de sub condeiul său.

În literatura de specialitate, Eminescu este comparat cel mai adesea cu un alt poet romantic, anume cu germanul  Friedrich Hölderlin (1770-1843), care la 40 de ani s-a îmbolnăvit de manie depresivă. Dar nimeni nu a crezut necesar să distrugă tot ce avea să mai iasă de sub condeiul său, ci s-au păstrat toate poemele pe care poetul le și semna. Dureros avea să fie faptul că în ultimii șase ani de viață ai lui Eminescu publicarea în presă a unor texte ale sale, cum s-a întâmplat cu publicația “Fântâna Blanduziei”, nu a bucurat pe Titu Maiorescu, care a ordonat să se interzică orice apariție cu numele lui Eminescu. Totuși mintea poetului a avut și momente de luciditate creatoare și astfel se explică adevărul că în halatul pe care îl purtat în ziua accidentului fatal din 15 iunie 1889 s-a găsit o poezie de o rară frumusețe, Stelele-n cer. Versurile acelea au o patină testamentară a unui poet care își ridică privirea spre înaltul cerului în momentul apropierii morții:”Până nu mor/ Pleacă-te îngere,/ La trista-mi plângere/ Plină de-amor// Nu e păcat/ Ca să se lepede/Clipa cea repede/ Ce ni s-a dat?”

Ne întrebăm: Câte asemenea poezii nu ar mai fi îmbogățit creația eminesciană, dacă bolnavului de depresie i s-ar fi aplicat tratament medical adecvat și un comportament social corect?

[1]Ioan Slavici, Eminescu-omul, în vol. Amintiri,  Ediție îngrijită, prefață, note și indici de George Sanda, Editura pentru Literatură,  1967, p. 30.

[2] Sculptorul francez Emmanuel Frémiet realizase  în 1876 statuia lui Mihai Viteazul, așezată în fața Universității.

[3] Ioan Slavici, Op. cit, ed. cit., p. 24.

[4] M.Eminescu, Pentru libertatea presei şi a jurnalismului, “Timpul “, Bucureşti, 8 (1883), nr.142, iunie 29, p.1.

[5] Titu Maiorescu, Însemnări zilnice, Cu introducere, note, facsimile și portrete de I. Rădulescu-Pogoneanu, vol. II (1881-1886), Editura Librăriei Soccec, București, s.a., p. 191.

[6] Regele Carol I către Maria de Flandra, din 20 mai / 1 iunie 1883. Apud Nae Georgescu, Să vină medicul. În “Arena literară”, București, an X, nr. 38, iulie-septembrie 2025, p. 1.

[7] Ibid., p. 3.

Foto. Anca Sîrghie