Gânduri pe marginea volumului „Răsfoind filele vieții” de Elena Buică

Gânduri pe marginea volumului „Răsfoind filele vieții” de Elena Buică

Autor: Gabriela Căluțiu-Sonnenberg (Benissa, Spania)

Nu este prima oară când scriu despre cărțile prietenei și mentorului meu literar Elena Buică. Multe au fost ocaziile în care ne-a desfătat cu lucrările sale. Celebrăm activitatea ei de scriitor de mai bine de douăzeci și doi de ani, răstimp în care au văzut lumina tiparului nu mai puțin decât 23 de volume semnate de autoarea cu pseudonimul Buni.

Mereu s-a făcut luntre și punte între America și Europa, uzând condeiul pe post de ancoră, pentru noi, românii de pe mapamond. La 92 de ani, continuă să ne ofere sufletul ei pe tavă, cu o sinceritate și claritate pe care nu le-am mai întâlnit la nimeni altcineva. Nu mai există scriitor asemeni dânsei în peisajul literar actual, om capabil să formuleze idei cu spor și profunzime, la o vârstă la care alții se văd copleșiți de povara propriei vremelnicii, coborând steagul.

Volumul „Răsfoind filele vieții” prezintă cele mai noi creații de, cu și despre Elena Buică. Pe cât sunt de vaste domeniile asupra cărora s-a aplecat scriitoarea în perioada din jurul aniversării vârstei de 90 de ani, pe atât de larg este evantaiul articolelor incluse în sumar. Structurată pe șase capitole, cartea ne poartă pe scala timpului, din zona amintirilor anilor prunciei în România până la momentul actual, în Canada. Nu puține sunt pasajele în care ne regăsim, fie ca elevi care deschid cu mirare ochii asupra lumii, fie ca adulți căutându-și rosturile prin aceeași lume, dar în cercuri concentrice mai largi. În acest mod, nu există cititor care să nu rezoneze sufletește măcar cu unul dintre capitolele „foilor vieții” Elenei Buică. Personal, mißau mers la inimă pasaje din capitolul secund, dedicat valorilor perene, dar și reflexiei pe tema condiției umane, în general. Iată o scurtă trecere în revistă:

Capitolul I. Ne conduce pe ulițele satului natal, Țigăneștiul teleormănean, și prin odăile casei părintești, pentru că „spre finalul vieții, te absoarbe o sete deosebită a locului natal. (…) În țara noastră există frumusețea specială pe care n-am mai văzut-o în altă parte. Are o aromă, un puls toată priveliștea țării, când te uiți peste vârfurile pădurilor românești, simți că ești foarte aproape de ceea ce se spune că România este Grădina Maicii Domnului”, cum bine remarcă autoarea într-unul din interviurile incluse în carte.

Lumina pozitivă în care sunt zugrăvite ritmurile ancestrale ale vieții „rânduite de la Dumnezeu”, cunoscute fie din proprie experiență, fie din alte cărți semnate de autori români, ne ancorează și ne induce starea de spirit calmă, care ne va însoți pe tot parcursul lecturii. Nu întâmplător, doamna Elena Buică și-a câștigat renumele de „un Creangă feminin al literaturii românești contemporane”. Mama mea, la rândul ei profesor de limba română, dar dintr-o generașie mai recentă, mi-a mărturisit că a lăcrimat când s-a revăzut, prin ochii minții, în multe pasaje care descriu viața rânduită a familiilor și obștilor sătești, în care și ea a crescut în aceeași perioadă.

În completare, vin textele care transferă copila din România în mediul de peste ocean, fără a-i modifica ordinea interioară. Sufletul de român al fostei eleve și profesoare harnice din România vibrează în același ton pozitiv și pe malul lacului Ontario, făptuindu-se aici metamorfoza din fluturele zburdalnic în colecționarul contemplativ de idei, doar aparent imobil, cu impresii pe care le decantează cu aceeași hărnicie. Pe scurt: BUNI!

Termenul „Buni” duce cu gândul la bunicile așezate pe băncile din fața porților de pe la sate, privind și judecând viața care vibrează în jurul lor. În cazul Elenei Buică, nu este doar atât. Ea însăși participă la iureș, ca personaj vivace, animat de explozia gândurilor pe care ni le transmite, deschizând larg porțile reflecției.

Tot aici, în capitolul secund, în articolele despre Lumea Nouă, noi, românii din afara țării, ne amintim de primele emoții la confruntarea cu cerințele patriilor noastre adoptive. Sunt acele momente de surpriză și contrariere, pe care mulți le-am avut la început, dar cărora nu le-am acordat poate atenția cuvenită. Buni nu le lasă să cadă în uitare. Citind reportajele scurte despre episoade din Canada, volens nolens ne amintim de poticnirile și micile noastre izbânzi de la începutul acestei „vieți secunde”. Îi suntem recunoscători că le readuce în prezent, confirmându-ne faptul că nu am fost singuri, atunci când ne-am luptat cu ele. Acesta este dealtfel unul dintre meritele cele mai mari pe care le are scriitoarea Elena Buică: acela de a ne suda, redându-ne sentimentul de apartenență la o nație care înseamnă mult mai mult decât un popor înghesuit între granițele geografice ale unei țări predeterminate.

Urmează capitolul al II-lea, care propune idei pe teme de zi cu zi, tratate dintr- perspectivă sintetică, rotunjită de experiența acumulată peste ani. Fără intenții concluzive, autoarea ne ia de mână și ne relatează în ce constă secretul atingerii unei senectuți benefice. Mărturisesc că acesta este capitolul meu preferat. Am sorbit rândurile dedicate puterii adevărului. Încredințarea că minciuna, atât de agresiv propagată acum, nu poate ieși câștigătoare pe termen lung, transpare în întreaga carte, ca trăsătură definitorie a autoarei. Adevărul, bunătatea, frumusețea, tot ce înnobilează sufletul, primesc o aură luminoasă, așa cum reiese din acest pasaj înduioșător: „Pentru că ni se face dor câteodată de ceva frumos, cald și bun, care să primenească acea căptușeală a inimii purtătoare a omenescului din noi, iată că am ajuns acum să poposesc la lumina adevărului”.

Autoarea crede în puterea gândurilor pozitive, ca mijloc de a armoniza întreaga noastră ființă. Filozoful-împărat Marcus Aurelius susținea cândva, stoic: „Pe măsură ce trec anii, spiritul nostru dobândește culoarea gândurilor pe care le nutrim.” Cât de bine i se potrivește această constatare Elenei Bu(n)ică! Calificativul de stoic o caracterizează perfect. Cum bine spune chiar dânsa, în perioada „subcerescului“ din viețile noastre, a senectuții, am face bine să degustăm deliciul propriului nostru eu, nedisimulat. Iar singurătatea, care inevitabil ne poate copleși la vârste înaintate, are și ea o latură pozitivă. Trebuie doar să știm să o folosim pentru a ne concentra asupra esențelor, pentru a ne adânci judecata. Singurătatea, pedeapsă sau lux rar, a făcut posibile cele mai multe progrese ale lumii, remarcă autoarea.

Citându-l pe Costantin Dulcan, autorul volumului de succes „Inteligența materiei”, Elena Buică mizează pe un Dumnezeu sau o Inteligență care ordonează și menține universul și viața ca pe un întreg. Această încredere nezdruncinată îi dă puterea de a fi liniștită în fața implacabilei finalități a vieții. Impresionează mult această împăcare cu soarta, fără remușcări sau regrete. Câți dintre noi ar avea puterea de a se privi în acest mod neutru? „Eu sunt liniștită, am bagajele făcute, mă așteaptă la ușă. Până să îmbrac haina tăcerii definitive, îmi trăiesc viața, atât cât mi-a rămas, ca un dar prețios și mă bucur de frumusețile acestui univers, de prietenii dragi și buni și de familia în grija căreia mă aflu. (…) Nu pierd din vedere că unul dintre motoarele vieții e speranța și, de aceea, am așezat-o la inima proaspăt revigorată.”

Cartea ne poartă mai apoi pe tărâmul inteligenței și umorului, adevărate medicamente, care ne prelungesc viața, dar și al iertării și toleranței, al respectului și hărniciei. Nu în ultimul rând, forța cuvintelor ne poate mobiliza spre împlinire, ca o medicină prin cuvânt. Autoarea însăși este un exemplu pentru modul în care literatura, citită sau chiar scrisă de noi, ne poate schimba viața în bine.

Capitolul al III-lea conține interviuri acordate de apreciata și prolifica autoare diferiților interlocutori din mass media românească. Se remarcă aici tonusul tineresc și aleasa exprimare, răspunsurile cumpănite, veselia și prietenia, stilul direct, fără ascunzișuri, care farmecă cititorul și, respectiv, ascultătorul. Nicăieri nu găsim reproșuri sau mânie, aluzii subversive, trimiteri negative sau critici. Într-un cuvânt, fiecare convorbire ne lasă sentimentul unei armonii perpetuate prin cuvânt, ca un crez care merită dat mai departe. Aici, Elena Buică face cinste supranumelui care i-a fost dat, acela de „ambasadoare a sufletului românesc”.

Cel de-al IV-lea capitol se adresează cititorilor de literatură contemporană, relatând dintr-o perspectivă personală impresii după citirea unor cărți. Se cuvine făcută aici o scurtă mențiune: ca scriitori, ne concentrăm adeseori pe propriile noastre creații, neavând suficient timp pentru a ne dedica lecturării operelor colegilor noștri. Se creează uneori impresia unei distanțări precaute între scriitori, o tendință care poate evolua denaturat, sugerând un tablou dezbinat. Exact acesta este punctul în care Elena Buică proptește ferm condeiul pe hârtie, punctând: „Nu numai că promovați limba română, dar aveți generozitatea să îi promovați pe ceilalți scriitori. O cultură nu se formează numai din vârfuri. De la bază se ajunge.”  Este un mare merit această mărinimie de a rupe din timpul propriu prețios pentru a te apleca asupra trudei colegilor. Să sperăm că ne vom molipsi în număr cât mai mare.

Este o mare onoare și mândrie pentru mine să fiu inclusă în acest capitol de impresii, în companie strălucită, căci știu prea bine că o cronică de carte nu se scrie ușor. Cu atât mai mare este respectul meu pentru profesionalismul literatei Elena Buică, știind că are de luptat mult mai mult decât noi pentru a depăși limitările fizice inerente vârstei. Este un adevărat miracol că poate păstra linia gândului cristalin, în ciuda mobilității reduse și a luminii ochilor aproape stinse. Nimic nu o îngenunchează. Dârzenia a fost dealtfel motivul pentru care a fost distinsă cu primele ei premii, după debutul la avansata vârstă de 70 de ani.

Capitolul al V-lea aduce în atenția cititorilor portrete ale autoarei, zugrăvite în oglinda ochilor colegilor de breaslă. Iarăși, sunt bucuroasă să-mi regăsesc aici propriile reflecții, zugrăvind scriitoarea și, mai cu seamă, OMUL Elena Buică, pe care am privilegiul de a-l avea alături de mai bine de 37 de ani. Nu încetează să surprindă și să incite zi de zi, atrăgându-mă în neașteptate aventuri intelectuale și împingându-mă delicat din spate, atentă să nu pierd din ochi „drumul cumpănit și magistrala vieții”. Și nu sunt eu singurul ei discipol! Reiese din articolele adunate în acest capitol faptul că Elena Buică a marcat și schimbat în bine traiectoria literară a multor generații. Prinosul de recunoștință și dragostea care îi ies în întâmpinare i se cuvin pe deplin. Numeroasele premii și distincții care i-au fost acordate la cele mai diverse ocazii sunt o dovadă în plus a prețuirii care i se așterne la picioare.

Capitolul al VI-lea completează tabloul experienței de viață al autoarei, cumulând materiale din activitatea ei de profesorat și literatură. Cum bine remarcă Elena Buică, „Scrisul a devenit pentru mine un alt mod de a exista. Universul interior a căpătat alte dimensiuni. Nu știu cât vor dăinui peste timp, dar am în minte părerea lui Nicolae Titulescu: «Chiar de nu voi fi un far, ci o candelă, ajunge. Chiar de nu voi fi nici candelă, tot ajunge, fiindcă m-am străduit să aprind lumina». Nu piscul este important, ci lupta să ajungi la el.”

Nu putem pune punct definitiv acestei succinte treceri în revistă, pentru că sunt semne precum că lucrurile nu ne vor opri aici. La scurt timp după lansarea acestui volum, Elena Buică propune noi teme de dezbatere, mai ales prin rubrica permanenetă pe care o întreține în paginile ziarului Observatorul din Torornto. Tema celui mai recent articol este „Despre recunoștință”. Cât de bine s-ar potrivi în paginile acestei cărți! Dar, va fi, probabil, începutul unei noi cărți. Activitatea literară a decanei noastre de vârstă, care ei îi este destin iar cititorilor ei fidel alinare, se va continua. Pentru încheiere, un sfat pe care ni-l adresează: Să nu uităm că tot ce dăm, primim înapoi, sub altă formă și când nu ne așteptăm. Îmbrățișându-i cu drag pe toți cei care poartă lumina în suflet, Elena Buică îi sfătuiește să pășească încrezători în viață, să-și iubească semenii și să le zâmbească plini de bunătate.

Foto. Gabriela Căluțiu-Sonnenberg