De ce „chestiunea palestiniană” preocupă tot mapamondul

De ce „chestiunea palestiniană” preocupă tot mapamondul

Autor: Alexandru Lăzescu

Agendele politice interne, iritarea față de existența unui implant occidental în regiune, agenda de stânga radicală antioccidentală sunt motivele reale, nu considerente de natură morală.

În discursul de acceptare a primului său premiu Emmy, actrița Hannah Einbinder și-a declarat susținerea pentru „eliberarea Palestinei” explicând că era datoria ei sacră, ca evreică, să critice statul evreu, „etno-naționalist”, pentru că problema Palestinei „îi este foarte dragă”. În timp ce, etalându-și ținutele, actrițe ca Eibinder alături de marea majoritate a suflării de la Hollywood țineau să comunice lumii cât de mult sunt preocupate de cauza cu pricina cu prilejul Galei Emmy, o adevărată „orgie de antisionism cu șampanie”, după cum remarca The Free Press, nu s-a spus niciun cuvânt despre asasinarea lui Charlie Kirk, probabil cea mai mediatizată ucidere a unei personalități politice din anii ’60 încoace.  Un eveniment pe care mulți l-au comparat în ceea ce privește impactul potențial cu asasinarea lui Martin Luther King. Și nu e deloc o exagerare dacă ne uităm la ceremonia uriașă dedicată lui Charlie Kirk organizată în Arizona, la care a participat in corpore întreaga echipă a Administrației Trump, în frunte cu președintele, sau la sutele de manifestări în onoarea acestuia nu doar pe tot cuprinsul Americii, ci și pe plan global, din Coreea de Sud, Australia, Africa de Sud până în Europa. Ceea ce nu face decât să ilustreze enorma falie care desparte majoritatea elitelor culturale, academice, din mass-media, de restul populației, apreciere în mare măsură valabilă și în Europa.

Mulți se vor întreba, probabil, de ce „chestiunea palestiniană”, în particular ceea ce se întâmplă acum în Gaza, preocupă atâta lume? Propaganda globală în materie nu este comparabilă decât cu cea privitoare la schimbările climatice, care ar fi provocate, în principal, de om. Ambele sunt utilizate în sprijinul unei agende globale de tip Davos de remodelare profundă a lumii, așa că nu e de mirare că se intersectează în multe locuri. De pildă ONU, deși există în lume multe alte nenorociri, violări flagrante ale drepturilor omului, crize umanitare, este fixată obsesiv doar pe această direcție. În ultimii zece ani au fost votate în Adunarea Generală peste 150 de rezoluții de condamnare a Israelului, mai multe decât toate celelalte însumate. Mai nou, un număr de țări din Europa de Vest, în frunte cu Marea Britanie și Franța, considerate tradițional aliați ai Israelului, au decis să recunoască „statul Palestina”, în fapt o ficțiune care nu respectă niciuna dintre condițiile fundamentale care ar justifica un astfel de gest. Premierul spaniol, Pedro Sanchez, chiar a deplâns recent faptul că țara sa nu are capacitatea de a folosi arme nucleare împotriva statului evreu, pentru a opri războiul acestuia împotriva Hamas. Între timp, chestiunea privind amenințarea existențială la adresa statului evreu, evidențiată de masacrul din 7 octombrie 2023, provocat de Hamas, și cea a ostaticilor pe care organizația teroristă continuă să îi dețină s-au evaporat pur și simplu.

Retorica privind soluția miraculoasă a „celor două state” care ar duce la rezolvarea „problemei palestiniene” și la instaurarea păcii în regiune, la care au recurs și Starmer, și Macron, pentru a justifica decizia de recunoaștere a unui stat palestinian fictiv, ignoră cu bună știință o realitate factuală de care o bună parte din opinia publică occidentală nu este conștientă, pentru că mass-media are grijă să nu o aducă mai niciodată în discuție, dar pe care cei doi lideri, fără îndoială, o cunosc: palestinienii au respins în mod repetat, din 1947, cu sprijinul lumii arabe, cinci soluții distincte privind un stat palestinian separat. Cele din 2000 și 2008 prevedeau chiar ca Ierusalimul de Est să fie capitala acestuia.

Chiar dacă liderii Fatah, spre deosebire de Hamas, nu vorbesc explicit despre eliminarea completă a statului evreu, retorica lor care face trimitere la „eliberarea teritoriului de sub ocupația israeliană” înseamnă, în realitate, același lucru. O conducere profund coruptă, care sifonează în folos propriu banii livrați generos din afară, în principal de la țările occidentale, care nu a mai organizat alegeri de două decenii, încearcă să se legitimeze în fața populației prin opoziția față de „opresorul israelian”, încurajând atacurile teroriste sinucigașe prin acordarea de beneficii financiare familiilor celor care le execută, lucru evident mult mai facil decât să asiguri o guvernare eficientă. „Detalii” care nu au împiedicat ONU să-l invite pe Mahmoud Abbas să se adreseze prin conexiune video Adunării Generale, după ce Departamentul de Stat a refuzat să-i acorde viza de intrare în Statele Unite, exact din cauza sprijinului explicit pentru acțiuni teroriste.

Așa că este evident absurd să i se ceară Israelului, printr-o rezoluție votată cu 14 voturi din 15 în Consiliul de Securitate, dar respinsă prin veto de Statele Unite, să înceteze imediat operațiunile militare în Gaza și să accepte „soluția celor două state”, lăsând de facto Hamas, o organizație teroristă care îi neagă dreptul la existență, în continuare în control în Gaza, sau să accepte constituirea unui stat palestinian pe care ceilalți, inclusiv Fatah, nu-l văd decât unul extins „from the River to the Sea”, așa cum se și strigă în campusurile universitare americane sau pe străzile de la Londra, ceea ce presupune dispariția Israelului.

Când li se pun întrebări pe această temă, liderii occidentali care au anunțat susținerea pentru un stat palestinian fictiv fie le evită, preferând să vorbească abstract despre singura soluție care aduce pacea, fie, la fel ca activiștii cauzei, își exprimă speranța că se va produce un adevărat miracol, vor apărea peste noapte, în ciuda tuturor evidențelor, niște lideri palestinieni moderați care, cu sprijinul unui segment majoritar moderat al populației – care, de fapt, nu există, vor respinge soluția radicală susținută de Hamas.

Decizia liderilor europeni de a vota în favoarea unei astfel de rezoluții, promovată în comun de Franța și Arabia Saudită, poate avea însă un impact negativ deloc neglijabil și în ceea ce privește relațiile transatlantice într-un moment critic pentru securitatea unei Europe. Paul McCarthy, de la Centrul Margaret Thatcher pentru Libertate al Fundației Heritage, scrie în RealClear World că liderii europeni se înșală dacă cred că votul lor de la ONU nu va avea niciun cost, deși în mod clar subminează politica și interesele americane dintr-o regiune în care Israelul este un aliat strategic. „Graba Europei de a recunoaște un stat palestinian imaginar expune o problemă mai profundă: clasa politică a continentului încă se agață de dogma globalistă eșuată potrivit căreia summiturile nesfârșite și gesturile goale pot înlocui puterea reală și securitatea reală”. În opinia sa însă fac o greșeală, e o „trădare”, peste care nu e deloc sigur că Washingtonul va trece cu vederea, ca în trecut, „în numele unității”.

Dar, ca să revenim la întrebarea inițială, de ce liderii europeni își asumă astfel de poziții riscante și de ce o parte importantă a elitelor occidentale, preponderent de stânga, se aliniază unei cauze care favorizează o organizație a cărei ideologie este în teorie complet divergentă față valorile pe care o promovează? Chiar dacă  Hamas stăpânește la perfecție arta manipulării, știe pe ce pedale emoționale trebuie să apese pentru a manevra opinia publică occidentală. Însă asta probabil nu ar fi suficient dacă elitele politice de pe continent nu s-ar confrunta cu problemele politice și mizele electorale interne create de zecile de milioane de imigranți, în majoritate musulmani, veniți în Europa în ultimele trei decenii. Se creează astfel o enormă presiune publică asupra liderilor occidentali care se văd obligați să se arate permanent îngrijorați de soarta populației palestiniene și să avertizeze Israelul asupra unor „crime de război” imaginar, deși armata israeliană, IDF, confruntată cu un inamic care utilizează cinic „scuturi umane”, acționează de o manieră în care nicio altă armată din lume nu a făcut-o în istorie pentru a proteja populația civilă. Oricum, este absurd să vorbești despre un genocid în Gaza, deci de acțiuni concertate de exterminare a unui grup etnic, o acuzație utilizată frecvent, în condițiile în care Israelul asigură alimentarea permanentă cu apă a populației din Fâșia Gaza, nemaivorbind de cele 2,2 mil. tone de alimente distribuite de la declanșarea ostilităților.

Realitatea este că apelul constant la dimensiunea umanitară, morală, fie că vine din Occident, fie că vine din spațiul musulman, este unul profund ipocrit. Altfel, grija pentru soarta palestinienilor s-ar manifesta și față de soarta celor peste o sută de mii de refugiați armeni din Nagorno Karabach, față de soarta populației din Sudan, unde se practică curent sclavia, față de cea a uighurilor din China sau față de victimele războiului civil din Yemen, 400 de mii la număr, privitor la care pe străzile orașelor din Occident nu a ieșit nimeni să-și exprime compasiunea și indignarea. După cum nimeni nu pare preocupat de ideea de a discuta la ONU o propunere privind un stat al kurzilor, în jur de 30 de milioane, răspândiți în Irak, Siria și Turcia.

Nici motivația retoricii pro-palestiniene din spațiul arab sau din Turcia nu este autentică. De altfel, Egiptul a sigilat efectiv granița sa cu Fâșia Gaza pentru a împiedica refugiul populației civile prinse în conflict. Aceeași atitudine o regăsim la Iordania sau Arabia Saudită, care se tem că refugiații palestinieni pot crea, așa cum au făcut-o în trecut în Iordania, serioase probleme interne. Altul e motivul real. Statele arabe și-au exprimat încă din 1947, prin primul atac asupra statului evreu, continuat în 1967 și 1973, opoziția față de varianta existenței Israelului, pe care îl văd ca un implant occidental în regiune. Amenințarea reprezentată de Iran pentru Egipt, Iordania, Țările din Golf, a dus la o ajustare a abordării, dar probabil la nivel profund această idee continuă să existe. Altfel, de ce de pildă Qatarul, în principiu un aliat relativ apropiat al Statelor Unite, ar finanța masiv curentul anti-Israel, pro-palestinian, pro-Hamas, în marile universități americane?

Cât despre preocuparea Stângii liberale pentru „chestiunea palestiniană”, aici motivațiile merg pe două direcții. Pe zona radicală, în prim-plan sunt agenda anticapitalistă și în general resentimentele împotriva civilizației occidentale în ansamblu. În al doilea rând, Yascha Mounk explică manifestațiile de amploare pro-Hamas la care asistăm constant, făcând trimitere la maniera dramatică în care s-a schimbat natura Stângii liberale în ultimele decenii. „Împarte lumea în categorii simpliste de asupritori și asupriți, de albi și oameni de culoare, de colonizatori și colonizați. Concluzionând apoi că orice fel de cruzime este justificată în numele celor marginalizați și pretinzând că toate nedreptățile din lume sunt cumva legate între ele (principiul „intersecționalității”), de unde obligația morală a fiecărui activist de a susține fără rezerve toate cauzele cele mai la modă ale stângii”.

Interesant, poate surprinzător pentru unii, oarecum pe aceeași linie ideologică se plasează și stânga din Israel. De pildă, Yuval Harari, unul dintre intelectualii evrei extrem de prizați la Davos, spunea într-un interviu că masacrul din 7 octombrie 2023 a fost un eveniment catastrofal pentru Israel, poate cel mai important din antichitate până astăzi. Dar nu pentru motivele pe care le-ați putea anticipa, ci pentru că va determina, se plângea el, consolidarea, întărirea economică și militară a Israelului.

Foto. Alexandru Lăzescu