Eminescu ne ţine împreună

Eminescu ne ţine împreună

Autor: Doina Dabija (Chişinău, Basarabia)

După 1940, în Basarabia Eminescu era interzis. Prima carte de poezii a fost editată abia în 1954, după moartea lui Stalin.

De aceea, românii noştri basarabeni ascundeau cărţile lui Eminescu după icoane sau sub scândurile din podea, pentru că versurile marelui poet îi ajutau să nu uite că sunt români.

Iar mulţi dintre aceştia atunci, când au fost deportaţi în Siberia, l-au luat şi pe Eminescu cu ei, ca în clipele de grea încercare să murmure:

„De la Nistru pân’ la Tisa,

Tot românul plânsu mi-sa,

Că nu mai poate străbate,

De atâta străinătate…”

Iar în 1953, când poemul „La arme” a fost lipit de un zid, în care Eminescu spunea:

„Auzi!… departe strigă slabii

Şi asupriţii către noi:

E glasul blândei Basarabii,

Ajunsă-n ziua de apoi”,

Şeful de atunci al NKVD-ului, Iosif Mordoveţ, a dat ordin ca autorul acestor versuri să fie imediat găsit, arestat şi împuşcat.

Doar că acest individ nu ştia că marele Eminescu nu mai era demult în viaţă, dar ne ajuta pe noi basarabenii să nu ne pierdem identitatea.

Or, sunt convinsă că, dacă mai trăia autorul Luceafărului, i-ar fi răspuns acelui nemernic, dar şi trădătorilor noştri de neam din ziua de azi în felul următor:

„Prea făcuraţi neamul nostru

de ruşine şi ocară,

Prea v-aţi bătut joc de limbă,

de străbuni şi obicei,

Ca să nu se arate – odată –

ce sunteţi – nişte mişei!”

Iar pentru aceste spuse, socialiştii ar fi încercat şi ei să-l otrăvească cu mercur, aşa cum au procedat şi cu alţi patrioţi de-ai noştri. Fiindcă cei care l-au omorât pe Eminescu nu-s cu nimic mai buni decât vânzătorii de ţară pe care-i avem în prezent.

Aşa că nouă, celor de astăzi, nu ne rămâne decât o singură datorie: să-l apărăm în continuare pe Eminescu. Pentru că atâta timp cât îl vom apăra pe Eminescu şi Eminescu ne va apăra, amintindu-ne în fiecare clipă că suntem români.

Foto. Doina Dabija