Israel vs Iran

Israel vs Iran

Autor: Alexandru Lăzescu

(Articol scris în data de 17 iunie, n.n.)

Spre deosebire de trecut, deznodământul actualului conflict din Orientul Mijlociu va avea reverberații globale asupra celui din Ucraina și asupra celui potențial din Taiwan.

Ca și războiul din Ucraina, atacul Israelului vizând distrugerea sau compromiterea severă a programului nuclear iranian și a arsenalului său de rachete balistice reprezintă nu doar un eveniment major pentru întreaga regiune a Orientului Mijlociu, ci și un punct major de inflexiune în actuala dinamică geopolitică, care marchează, practic, demantelarea unei ordini internaționale, care până acum doar câțiva ani părea perenă.

Un succes al Israelului ar avea o semnificație care depășește cadrul limitat al Orientului Mijlociu. Iranul este parte proeminentă activă a conflictului geopolitic global dintre Occident, în principal Statele Unite, și nucleul revizionist alături de Rusia, China și Coreea de Nord, nucleu sprijinit mai mult sau mai puțin explicit și de alți aliați din așa-numitul Sud Global, precum Venezuela, Cuba sau Africa de Sud. Un Iran substanțial slăbit, poate chiar un colaps al regimului de la Teheran, ar fi o lovitură pentru întregul front anti-occidental. Iranul are parteneriate strategice și cu Moscova, și cu Beijingul, livrează drone și rachete Rusiei și inițiază constant atacuri cibernetice.

Până la invazia Ucrainei, Moscova a întreținut relații relativ cordiale cu Israelul, chiar a închis ochii la incursiunile aeriene în Siria împotriva unor resurse Hezbollah. Lucrurile s-au schimbat însă radical după aceea, pe fondul consolidării nucleului revizionist anti-american și anti-occidental din care Teheranul face parte activă, și mai ales a sprijinului de război iranian oferit Rusiei, drone și rachete balistice. Așa se explică reacția iritată a reprezentantului rus la ONU în intervenția acestuia de la ședința Consiliului de Securitate. A criticat nu doar încălcarea suveranității Iranului, o probă remarcabilă de ironie, având în vedere invazia Ucrainei, ci și declarația oficială a Agenției ONU pentru Energie Nucleară, care acuza Teheranul de nerespectarea prevederilor tratatului de neproliferare nucleară. Cât despre China, așa cum era de așteptat, a enunțat genul de platitudini obișnuite, cu trimitere la „de-escaladare” și soluții diplomatice, de parcă Iranul ar fi dat până acum vreun semn că ar fi interesat de o astfel de rezolvare.

Una dintre întrebările frecvente din aceste zile este de ce a ales guvernul de la Tel Aviv să atace acum? Dacă experții israelieni avertizau de ani întregi că Iranul îmbogățea uraniu la un nivel care îl plasa tot mai aproape de nivelul necesar pentru armele nucleare, recent lucrurile s-au precipitat. Potrivit unor surse din Serviciile secrete israeliene, Iranul era pe punctul de a asambla un dispozitiv nuclear rudimentar. Pe de altă parte, Israelul avea în acest moment o fereastră de oportunitate. Decimase anul trecut, în septembrie, Hezbollah, formidabila grupare proxy iraniană aflată în Liban, iar apoi, în octombrie 2024, distrusese bateriile de apărare aeriană S-300 furnizate de Rusia Iranului. Un alt element important a fost căderea principalului aliat regional al Iranului, regimul Assad din Siria. La fel, în Gaza Hamas se află la limita extincției, incapabilă să reacționeze în vreun fel în sprijinul Teheranului, în timp ce grupările Houthies din Yemen au fost și ele sever afectate de atacurile efectuate de forțele armate americane din zona Golfului. În fine, în acest moment, se află la Casa Albă o administrație cu mult mai prietenoasă față de Guvernul Netanyahu.

Pe de altă parte, un alt motiv de îngrijorare îl reprezintă creșterea potențial masivă a parcului iranian de rachete balistice. Se estimează că regimul de la Teheran dispune în prezent de aproximativ 2000 de rachete balistice, cel mai mare arsenal din lume în acest moment, dar că acest număr ar putea crește la 8.000 în decurs de doi ani, cu sprijin chinezesc, conform Fox News, care citează un înalt oficial al serviciilor de informații israeliene. Deși scopul principal al acțiunii Israelului împotriva Iranului este distrugerea programului nuclear, pentru forțele armate israeliene distrugerea acestui arsenal balistic reprezintă, de asemenea, un obiectiv prioritar. După cum se vede în aceste zile, chiar un baraj masiv de rachete cu încărcături convenționale ar fi devastator pentru o țară de dimensiunea Israelului. „Barajele de rachete balistice ale Iranului din 2024 au părut să fie o repetiție generală nucleară, la fel ca și atacurile pe care regimul le-a lansat împotriva centrelor populate în 2025, ca răspuns la atacul preventiv al Israelului asupra programului său nuclear”, crede Behnam Ben Taleblu, un analist specializat în Iran, citat de National Review.

În timp ce tirurile iraniene de rachete balistice vizează explicit populația civilă, Israelul s-a concentrat exclusiv pe instalații militare, la care s-au adăugat atacuri chirurgicale în Teheran, al căror obiectiv a fost acela de a elimina, cu succes, lideri militari proeminenți și oameni de știință implicați în programul nuclear iranian. Atacuri care ar putea fi extinse vizând infrastructura energetică a Iranului, pentru a paraliza economic țara, drept răspuns la atacurile asupra populației civile. Această strategie face o distincție între regimul teocratic și restul populației, în speranța că, pe fondul nemulțumirilor față de regimul ayatolahilor, acesta ar putea intra în colaps. În acest sens, eliminarea unui consilier influent al ayatolahului Khamenei este văzută drept „o escaladare strategică, menită să destabilizeze regimul iranian în esența sa, să provoace incertitudine și teamă în rândul elitei politice”, crede o expertă în Iran, citată de Fox News Digital.

Dar cât de realiste sunt aceste așteptări? În mod evident, regimul de la Teheran este masiv antipatizat. Începând din 2009 au fost permanent mari proteste de stradă, înăbușite violent de forțele de securitate iraniene. O bună parte a populației, în majoritate tânără, este secularizată, o problemă structurală pentru un regim fundamentalist teocratic. În sine, e remarcabil faptul că au fost semnalate manifestări de bucurie după loviturile israeliene, fapt ce l-a determinat pe judecătorul-șef al Iranului să emită un avertisment potrivit căruia orice cetățean iranian care a postat comentarii pe rețelele sociale în sprijinul atacului va fi pasibil de pedepse cu închisoarea de până la șase ani. Însă după cum știm, în sine, nemulțumirile populare, oricât de extinse, nu duc la căderea unui regim autoritar dacă nu defectează structurile de forță din stat, armata sau Serviciile secrete.

Decizia Israelului ar putea rămâne în istorie ca începutul unui război regional semnificativ și ca momentul care va marca explicit, în viitor, statutul Iranului de putere nucleară sau, din contra, în care acest risc major va dispărea pentru un lung timp. După cum scrie Foreign Affairs, după ce ani buni analiștii au studiat posibilele rezultate și consecințe ale unui astfel de atac, ajungând la concluzii foarte diferite, de la o revoltă împotriva regimului de la Teheran până la o distrugere masivă a infrastructurii petroliere din regiune, rezultatul fiind o recesiune globală, vom afla probabil în curând care dintre previziuni a fost corectă. În afară de asta, o altă întrebare importantă este cum va reacționa Iranul, dincolo de tirurile cu rachete balistice și drone? Temerea este că vor urma acțiuni asimetrice, atacuri cibernetice sau atacuri teroriste asupra unor obiective diverse, ambasade, turiști, companii, nu doar israeliene, ci și americane. Experți în domeniu au atras atenția că imensul flux de imigranți ilegali, facilitat în ultimii patru ani de Administrația Biden, a permis infiltrarea unor celule teroriste, inclusiv unele finanțate de Iran, pe teritoriul Statelor Unite.

Deși pagubele provocate de atacurile Israelului asupra instalațiilor iraniene par a fi importante, dimensiunea impactului acestora asupra programului nuclear iranian este greu de apreciat. După cum nu există indicii că Israelul a făcut inutilizabile stocurile de uraniu îmbogățit ale Iranului. Dacă aceste stocuri sunt încă disponibile și dacă centrifugele Iranului încă există, Teheranul ar putea să repornească un program de arme nucleare în doar câteva săptămâni. Ar putea, de exemplu, să-și transporte rezerva de uraniu îmbogățit în proporție de 60% la Fordow, sub un munte, la câteva sute de metri adâncime, sau la o altă locație secretă pentru îmbogățire suplimentară, obținând rapid suficient uraniu pentru a fabrica o bombă.

Pentru a distruge instalațiile nucleare de la Fordow, în lipsa unui atac din interior, este nevoie de implicarea directă americană, cu bombardierele grele B-2 care să transporte Massive Ordnance Penetrator (MOP), bombe care permit lovirea unor ținte îngropate adânc sub pământ. Dar, deocamdată, Washingtonul, deși sprijină Israelul prin facilitățile sale de apărare anti-balistică, a evitat să facă asta, probabil pentru că vrea să evite atacurile iraniene asupra bazelor sale militare din regiune și poate pentru că încă mizează pe reluarea convorbirilor cu Teheranul. Între altele și pentru a para criticile nu doar din partea unor Democrați, ca senatorii Bernie Sanders sau Tim Kaine, ci și din partea aripii MAGA izolaționiste. În cazul Iranului, Donald Trump a favorizat, cel puțin la nivel declarativ, o soluție diplomatică. A decis să propună negocieri cu Teheranul, pe care mulți le-au considerat o probă de naivitate, în care a introdus două condiții importante: 1. durată limitată, de 60 de zile, acordată Iranului pentru un răspuns (de aceea atacul iranian s-a declanșat exact la expirarea perioadei menționate); 2. condiția imperativă privind renunțarea la îmbogățirea uraniului pe plan intern, o cerință naturală dacă vrei să eviți un program nuclear militar, dar pe care era greu de crezut că mulahii iranieni vor fi dispuși să o accepte.

Deocamdată, acest tip de abordare, convenită aproape sigur în avans cu premierul Netanyahu, o combinație de sprijin evident pentru Israel plus declarații publice de neimplicare (precum cea a lui Marco Rubio), îi dă președintelui o anumită marjă de manevră și, deocamdată, a descurajat atât atacurile directe ale Teheranului asupra unor obiective americane, cât și atacurile venite din partea zonei MAGA izolaționiste (de pildă Tucker Carlson). Prin această strategie, inclusiv prin apelul în continuare pentru negocieri, chiar după atac, Donald Trump a urmărit pe de o parte să tempereze reacțiile critice interne menționate anterior, dar și să câștige puncte în bătălia de comunicare pe plan internațional, transmițând semnalul că, deși Washingtonul și-a dovedit buna-credință militând pentru o soluție negociată, iranienii sunt cei vinovați de torpilarea negocierilor. După cum remarca într-un editorial Wall Street Journal, Iranul a făcut greșeala de a-i subestima și pe Benjamin Netanyahu, și pe Donald Trump. Rămâne însă de văzut dacă acest conflict se va solda doar cu o victorie tactică de etapă a Israelului sau vom asista în final la o mutație disruptivă strategică, cu un impact major nu doar asupra regiunii, ci și asupra competiției geopolitice în curs.

Foto. Alexandru Lăzescu