Poezii

Poezii
Autor: Marioara Vişan (Roma, Italia)

Luminițele de la capătul tunelului

Mă plimbam plictisit prin rețeaua de imagini crepusculare
cu un braț de nedumeriri într-o geantă ponosită a trecutului.
Ochiul providenței mă urmărea atent la fiecare mișcare a uitării de sine.
Prin pâcla deasă a speranțelor facerii lumii,
luminițele de la capătul tunelului abia mai pâlpâie.
Rătăcesc la margine de neant
fără sa-mi pese de tic-tacul ultimelor secunde.
Apocalipsa deschide o falie între trecut și viitor,
făcând loc prezentului nemuritor și permanent.
La răscrucea dintre acum și aici mă opresc,
nehotărât, dau cu zarul zilelor de pe urmă,
să găsesc calea de întoarcere la matcă.
Unu- unu zuruie în tâmpla lumii de apoi,
nimeresc în neantul intuiției deșarte
și mă opresc.
Nimeni nu îmi poate pătrunde taina existenței împlinirilor lumești.
Mă răsucesc pe călcâiul lui Achile și pornesc spre o nouă galaxie.
Galaxia Gutenberg,
poate reușesc să îmi găsesc rostul pe foaia albă a existenței.
Doar sunt un cuvânt ce se respectă,
sau nici în cuvinte nu mai poți avea încredere?

Zece degete

Uite așa m-am trezit azi cu o poftă de viață,
de stau la marginea patului și număr fluturi.
Unu, doi, trei…până la zece, nu îmi vine să cred,
zece fluturi, zece degete la mâini, cum se poate?
Mă ridic încetișor să nu îi sperii (fluturii).
Încep să merg prin cameră, un pas, doi pași…
La al zecelea pas mâinile mele se miră de ce stau
Ele care știu să scrie, să coase cuvinte pe foi de papirus.
Drept pentru care se ceartă cu cele zece degete
care zboară indiferente după cei zece fluturi.
Este ca în cantecelul ,,Zece negri mititei”,
unul mai mic decât celălalt.
Nu că m-ar interesa, dar nici degetele nu sunt egale.
Doar diafanul fluturilor e mereu același.
Și totuși încă e noapte și degetele mele
alunecă armonios pe taste, într-un dans al efemerului.
Mâine e o alta zi… alți fluturi, alte cuvinte.

O pânză albă

E noaptea-n care nu reușesc să-mi desenez chipul
Ori ochii nu mai răzbat prin noianul de văluri opace
Cu care am încercat să îmi acopar trecutul
Ori chipul din oglinda anilor ce au trecut, azi nu-mi mai place.
Am încercat să colorez clipele de deznădejde în culori mai vii
dar s-au pierdut una câte una în albul anilor târzii.
Azi îmi tremură mâna pe forma buzelor din tabloul vieții,
rămâne doar o schiță strâmbă al frumosului zâmbet din anii tinereții.
Nu mai zăresc în oglinda prăfuită
nici trupul zvelt, nici părul ondulat.
Să pictez ce-am fost, am renunțat.
Rămân o pânză albă frumos împăturită
Pe care nimeni încă viața nu și-a colorat.

Poveste cu lăstuni

E miezul nopții, în mare oglindit.
În Lumina palidă a lunii,
se harjonesc pe cer lăstunii,
trezind la viață, cerul adormit.
Talazurile spumegânde a durere
îmbracă marea în straie de visare,
se zbat captive în imensa mare,
lovindu-se de maluri, cu putere.
Basme nescrise, cu un marinar plecat
pe mări ascunse Lumii muritoare.
Prin vrăji, când se jucau în mare
Ne amintesc sirenele, că l-au legat.
Povesti, nepovestite, pline de mister,
se-nalță-n zori din valurile mării.
Dispar iar în neant lăstunii,
obosiți de jocul lor din cer.

Istoria se repetă

Mă iau de mână
și mă port printre
circumvoluțiunile
Abisului primordial.
Lumina facerii de bine,
se estompează pe măsură
ce labirintul cunoașterii,
ne ascunde de ochiul minții.
Nu recunosc intrarea
și nici ieșirea
din puzzle-ul vieții,
așa că mă las condusă
de Eu cel ce Sunt,
printre zidurile plângerii,
mâzgălit cu sângele
celor ce au crezut în nemurire.
Picături
din oceanul iubirii de Dumnezeu
îmi umezesc buzele
însetate de nectarul existenței.
Uneori,
mă odihnesc pe un fir de nisip stelar al Căii Lactee
și adorm pe o rază indigo
din sfera luminilor celor aleși.
Când mă trezesc…
istoria se repetă…
Mă iau de mână,
și… circumvoluțiuni,
labirint, sferă,
într-un ciclu atemporal din holograma infinitului.

Foto. Marioara Vişan