De ce a produs atâta nervozitate la Bruxelles succesul Giorgiei Meloni în Italia?

De ce a produs atâta nervozitate la Bruxelles succesul Giorgiei Meloni în Italia?

Autor: Alexandru Lăzescu (Iaşi)

Alegerile din Italia accentuează tendinţa de a aduce valorile culturale şi chestiunea raporturile dintre Comisia Europeană şi statele membre în centrul disputelor electorale viitoare din UE.

„Vom fi în curând într-o lume în care cineva poate fi huiduit pentru că spune că doi şi cu doi fac patru şi vom spânzura un om pentru că a înnebunit lumea cu ştirea că iarba este verde.” Cu acest citat din colecţia de eseuri „Heretics” a scriitorului şi filosofului britanic G.K. Chesterton, publicată în 1905, a încheiat Giorgia Meloni, viitorul prim-ministru italian, un discurs din 2019, al cărui videoclip a fost distribuit pe Twitter de 19 milioane de ori doar în primele 36 de ore după aflarea rezultatelor la alegerile din Italia de acum o săptămână, făcând înconjurul lumii, din Europa în America, până în Australia. „Vom apăra credinţa în Dumnezeu, ţară şi familie” spunea atunci Giorgia Meloni, vorbind despre atacul asupra familiei, identităţii naţionale, identităţii de gen şi credinţei creştine. „Nu mă pot defini drept creştină, femeie, mamă! Trebuie să devin cetăţeanul x, genul x, parintele 1, părintele 2, trebuie să devin un număr.”

Aceleaşi idei esenţiale le-a repetat pe diferite platforme şi pe diferite meridiane. În 2018 la o reuniune UN Global Compact din Parlamentul italian, la conferinţa National Conservatism din 2020, de la Roma (în engleză), la un miting din 2021 al grupării conservatoare Vox din Spania (în spaniolă). Discursul, în esenţă unul anti-globalist şi în favoarea valorilor tradiţionale, atacă temele fundamentale ale ideologiei progresismului, curent care a deveni în ultimele decenii extrem de influent în zona stângii liberale, la Bruxelles, în Europa Occidentală, la Washington, la nivel politic, în spaţiul academic, în mass-media şi în ultima vreme şi în corporaţii. În fapt, sub forma „woke” şi prin prisma ofensivei unor mişcări ca Black Lives Matter, care între altele luptă pentru eradicarea familiei nucleare (formată din mamă, tată şi copii), sau promovării în educaţie, de la şcoala elementară, la universitate, a studiilor de gen sau a aşa numitei Critical Race Theory, acest curent a căpătat adesea chiar accente extreme.

Aşa că nu e de mirare că vestea despre rezultatul alegerilor din Italia, în care datorită schimbării legii electorale, alianţa de centru dreapta al cărei lider este Giorgia Meloni va obţine o majoritate solidă în ambele camere ale Parlamentului, a fost primită în toate cercurile menţionate mai sus cu extremă ostilitate, a provocat chiar panică, sugerând prin reacţiile avute scenarii cvasi-apocaliptice pentru Europa. Asta este impresia creată de titlurile de pe burtierele BBC, CNN sau ABC – postul public din Australia, cele ale relatărilor principale agenţii de presă, de la Reuters, AP la France Press, ori din relatările, analizele sau articolelor de opinie din New York Times, Washington Post, în Statele Unite. Desigur şi în Europa. The Guardian, în Marea Britanie, Le Monde şi Le Figaro, în Franţa, Die Zeit în Germania sau El Pais în Spania, alături de multe alte titluri, anunţă cu maximă îngrijorare o reîntoarcere a fascismului pe vechiul continent amintind de „rădăcinile fasciste” (sintagmă devenită cu acest prilej una standard), cu trimitere la Mussolini, ale partidului „Fratelli d’Italia” al Giorgiei Meloni.

Într-un comentariu făcut în cadrul ultimei dezbateri Hoover Good Fellows, din 26 septembrie, istoricul Niall Ferguson observa ironic, apropo de panica creată de rezultatul alegerilor din Italia, că de o bucată de vreme New York Times vede fascismul în ascensiune mai peste tot în lume. Adăugând că dacă e să ne uităm la pedigree-ul politic al Partidului Democrat, alături de care ziarul în cauză se poziţionează explicit, acesta are o istorie cât se poate de complicată legată de segregarea rasială în Sudul Americii, inclusiv ca iniţiator a Legii Jim Crow.

După cum, în ceea ce îl priveşte pe Mussolini, e poate interesant de amintit, după ceremonia de inaugurare a primului mandat al preşedintelui F.D. Roosvelt (care la un moment dat s-a declarat chiar „impresionat” de realizările acestuia) din martie 1933, The New York Times scria că momentul „aminteşte în mod straniu de Roma în primele săptămâni după marşul cămăşilor negre, de Moscova, la debutul Planului Cincinal”. Subliniind că şi „America de azi cere literalmente ordine”. „Administraţia Roosevelt are în vedere o federaţie a industriei, muncii şi guvernului după moda statului corporatist, aşa cum există în Italia.” Sigur că severa criză economică din Statele Unite din acea perioadă explică acest gen de privire admirativă, nu doar faţă de Mussolini, ci şi faţă de Stalin. La fel cum, după alianţa lui Mussolini cu Hitler în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, opiniile pe acest subiect s-au schimbat radical. Însă tocmai de aceea trebuie evitate etichetările artificiale pripite.

Lucrurile stau complet diferit în Italia. În timp ce în afara ţării, mass-media aşază aproape automat în dreptul lui Meloni eticheta de extremă dreapta sau de fascism, cele din Italia, de la RAI, unde simpatiile de stânga sunt vechi şi solide, la marile cotidiane, vorbesc doar de dreapta sau de centru-dreapta. De partea cealaltă, rezultatul alegerilor din Italia a fost desigur primit cu satisfacţie în zona conservatoare şi au existat relatări echilibrate în publicaţii precum The Telegraph sau Wall Street Journal. Însă, în ansamblu, tonul dominant a fost cel proiectat de cercurile intelectuale şi mass-media de stânga care domină categoric spaţiul public occidental.

Nici România nu a făcut excepţie. S-a mers, previzibil, pe linia dominantă de interpretare imprimată pe plan internaţional. O postare de pe site-ul Ştirilor ProTv ilustrează perfect acest gen de disonanţă logică mediatică care preia mecanic ceea ce se scrie în presa internaţională chiar şi atunci când subiectul în sine contrazice flagrant temerile alarmiste avansate anterior. Ştirea este despre mesajul de sprijin trimis de Giorgia Meloni preşedintelui ucrainean Volodimir Zelenski în care i-a transmis acestuia că poate conta pe sprijinul Italiei în războiul cu Rusia. Însă asta nu-l împiedică pe autor să o eticheteze pe Giorgia Meloni „liderul de extremă dreapta” al „partidului cu rădăcini fasciste (Fratelii d’Italia, FDI)” şi să menţioneze că „presa internaţională a scris că schimbarea de putere ar putea fi un avantaj pentru Vladimir Putin”. Acuzele de fascism au curs lanţ şi în cazul altor canale mediatice chiar şi atunci când relatau despre declaraţiile dure ale viitorului prim-ministru italian la adresa Kremlinului, cu care, dacă ne luăm după ce se spusese în trecut, ea ar fi trebuit să stabilească relaţii cordiale. Unul dintre acestea, după ce citează declaraţia Giorgiei Meloni în care condamnă „referendumurile simulacre care au avut loc sub o ocupaţie militară violentă” fără „nicio valoare juridică sau politică” adăugând că „Putin îşi demonstrează încă o dată viziunea neoimperialistă a caracterului sovietic ce ameninţă securitatea întregului continent european”, are grijă să nu uite precizarea că Meloni este „şefa partidului pro-fascist Fratelli d’Itallia”.

În realitate nu a fost nimic surprinzător în legătură cu succesul electoral al dreptei în Italia, aşa cum par să sugereze unele reacţii. Era de aşteptat. După cum şi etichetele ideologice utilizate nu sunt surprinzătoare. În general, abordările superficiale şi partizane au devenit un loc comun în peisajul mediatic internaţional ori de câte ori intrăm în zona subiectelor cu încărcătură ideologică, orientarea conservatoare fiind privită în tot mai mare măsură în cel mai bun caz cu suspiciune. De partea cealaltă, regăsim eticheta „extremă” semnificativ mai rar asociată cu stânga. La o căutare pe Google, termenul „Extema Dreaptă” apare în de peste 3 ori mai multe rezultate decât cel de „Extrema Stângă”. La prima vedere pare oarecum surprinzător pentru o fostă ţară comunistă. Nu însă şi dacă facem observaţia că majoritatea jurnaliştilor şi a celor din spaţiu academic se aliniază în general la etichetele puse în Occident de aceste medii care sunt preponderent de stânga.

Într-un articol din UnHerd, Mary Harrington povestește despre un joc din copilărie, „Contaminarea”, în care cel atins „era afectat de o boală divină” și pentru a scăpa de ea trebuie să atingă la rândul său pe altcineva, pentru a face o paralelă cu „contagiunea progresismului” care, spune ea, ne paște pe toți. În opinia ei așa se explică de ce Giorgia Meloni a fost descrisă în masă, pe plan internațional, drept de extremă dreapta. „Nu contează acuratețea relatării, scopul este disciplinar: întregi teritorii morale pot fi desemnate ca având un statut problematic sau chiar fiind toxice. Dacă le atingeți, veți fi contaminați.”

Adepții progresismului sunt foarte abili în a introduce etichete politice pentru a-i discredita public pe cei care nu le împărtășesc opiniile ideologice. Atunci când Jean Luc Melanchon, care chiar propune politici de stângă extremă, a luat 22% în primul tur al alegerilor prezidențiale franceze din acest an, cu doar 1,2 procente mai puțin ca Marine Le Pen, nu s-a neliniștit nimeni. Nici atunci când cei de la partidul Podemos, la fel de radicali pe stânga, simpatizanți pe față ai regimului autoritar corupt Maduro care a adus Venezuela la faliment, au ajuns în guvernul de la Madrid sau când comuniștii au intrat în cel de la Lisabona.

E neclar în ceea ce îi privește pe jurnaliști dacă e vorba de ignoranță sau de fixism ideologic care privește orice deviație de la ideile progresismului, pe care mulți le împărtășesc, ca o adevărată blasfemie. Cei vinovați neputând fi, prin definiție, decât naziști, fasciști, rasiști, supremațiști. Demonizarea recurge la etichetări care nu sunt însoțite de argumente solide care să justifice încadrarea ideologică, acuza de extremism, care ar presupune că e vorba despre un pericol iminent pentru democrație și ordinea constituțională. Motivații de genul celor care resping imigrația ilegală nu pot fi considerate în mod credibil extreme. După cum remarca un jurnalist australian, comentând pe marginea relatărilor de la postul public de televiziune de acolo, ABC, partidul laburist, de stânga, aflat acum la guvernare la Canberra, are politici mult mai restrictive la acest capitol.

În cursul unui discurs ținut la Universitatea Princeton, pe 22 septembrie, cu doar câteva zile înaintea alegerilor din Italia, când rezultatele erau deja previzibile, Ursula von der Leyen, Președintele Comisiei Europene, după ce a vorbit despre îngrijorările față de guvernele național-conservatoare de la Budapesta și Varșovia care, a spus ea, s-au aflat în conflict în mod regulat cu Bruxellesul în ceea ce privește statul de drept, s-a referit și la o posibilă victorie a partidelor de dreapta în viitoarele alegeri din Italia. „Dacă lucrurile merg într-o direcție dificilă avem instrumente de intervenție.” Cu trimitere la blocarea sumelor cuvenite din Fondul de Reziliență, la fel ca în cazul Ungariei și Poloniei. Remarcile au fost stârnit reacții dure la Varșovia, care le-a calificat drept scandaloase, o „evidență a ingerințelor anti-democratice ale Uniunii Europene în politica internă a țărilor membre”.

Un purtător de cuvânt al PiS, partidul de guvernământ din Polonia, a declarat că remarcile făcute „dovedesc că deciziile privind, de exemplu, fondurile de redresare, sunt pur politice”. „Discursul ei a fost plin de cuvinte frumoase despre democrație, dar când vine vorba de punerea ei în practică, se vede că von der Leyen încearcă în mod deschis să influențeze procesele democratice într-un stat democratic, sugerând că, dacă nu îi va plăcea alegerea italienilor, vor fi folosite instrumentele potrivite, după s-a exprimat ea.” Prin astfel de declarații, birocrația bruxeleză riscă să provoace falii tot mai mari și periculoase în interiorul UE a ținut să sublinieze și un fost ministru de externe polonez, Witold Waszczykowsk, „întorcându-i și mai mult pe italieni împotriva instituțiilor europene și făcându-i să voteze și mai mult pentru partide care apără suveranitatea națională” sau chiar încurajând părăsirea UE.

Reacții au fost, bineînțeles, și în Italia unde politicieni de diferite culori ideologice, i-au cerut Ursulei von der Leyen să nu se amestece în politica internă a țării. Printre ei și fostul premier de stânga, Matteo Renzi, cu vederi pro-UE. Iar Matteo Salvini, liderul Lega, formațiune care face parte din alianța de dreapta care a câștigat alegerile, a spus la televiziunea italiană că „dacă cineva de la Bruxelles se gândește să taie fondurile care aparțin Italiei, pentru că Lega câștigă alegerile, atunci trebuie să regândim această Europă”. Adăugând că „aceasta este o agresiune instituțională”.

Însă nu doar relația noului guvern italian cu Bruxellesul pleacă de la premise nu tocmai favorabile, ci și cea cu Franța. Parisul crease cu Italia în perioada guvernului Draghi o axă sudică pentru a-și întări poziția în raport cu Germania, dar lucrurile vor deveni mai complicate de acum încolo. Nu ajută, desigur, din acest punct de vedere declarațiile prim-ministrului francez, Elisabeth Borne, care a ținut să avertizeze că țara sa „împreună cu președintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, se va asigura că drepturile omului, respectul reciproc, în special respectul pentru dreptul la avort, sunt respectate de toți” sau ale fostului președinte, socialistul François Hollande, care s-a grăbit și el să considere că „victoria extremei drepte în Italia este atât o amenințare la adresa drepturilor fundamentale, cât și un risc de paralizie pentru Europa”. În mod asemănător am asistat și la alte reacții „șablon” ale unor lideri europeni care și-au exprimat îngrijorările privind marile amenințări care ar pluti deasupra continentului în urma alegerilor din Italia.

Într-un video de asemenea intens circulat pe Internet se vede cum Giorgia Meloni reacționează dur după ce Emmanuel Macron descrisese partidul ei drept „dezgustător, cinic și iresponsabil”. Reacția Giorgiei Meloni a fost extrem de tăioasă, acuzându-i pe francezi, între altele, că inițiind atacul împotriva Libiei au creat „haosul imigrației ilegale”. În cursul altor discuții, ea criticase Uniunea Europeană pentru că în timp ce sprijinise Germania prin oferta financiară făcută Turciei pentru a bloca fluxul migraționist din Siria a refuzat să acorde un ajutor similar Italiei, expusă unui influx masiv de imigranți veniți pe mare din nordul Africii.

Însă asta se petrecea cu ceva vreme în urmă. În prezent Meloni este conștientă că lucrurile se schimbă atunci când ajungi la guvernare, mai ales din cauza poziției economice precare a țării. Așa că între timp, într-un alt video, ea vorbește, în franceză, despre politicile pe care le va promova, respingând acuzele de extremism.

Însă, pe de altă parte, e limpede că relațiile cu Parisul nu vor mai fi ce au fost, iar în noile condiții noua orientare de la Roma va slăbi influența Franței și va întări poziția celor care resping ingerințele excesive ale Comisiei Europene în statele membre și demersul federativ. Din acest punct de vedere discrepanța dintre acuzele nejustificate de extremism din exterior și declarațiile și pozițiile politice făcute de Meloni, care pentru oricine de bună credință sunt de natură conservatoare, dar nu extreme, vor atârna mai degrabă ca un balast la Bruxelles. Însă nici noul premier italian nu va avea o viață ușoară. Una e retorica de campanie și cu totul altceva este gestiunea guvernării. După cum e conștientă și de faptul că în domeniul economic marja ei de manevră este relativ redusă. Mai ales în condițiile dificile cu care se confruntă întregul continent și a unei securității energetice precare. Şi din primele declarații se pare că e conștientă de asta. Cu un deficit de 150 procente din PIB, cu o criză energetică care afectează întregul continent, Italia se bazează în bună măsură pe cele 191,5 miliarde euro din Fondul de Reziliență alocate de către UE. Pe care, am văzut deja în cazul Poloniei și Ungariei, Comisia Europeană este oricând gata să-l condiționeze politic. Deși, deocamdată, probabil pentru a mai calma spiritele după declarațiile dnei von der Leyen din Statele Unite, a fost eliberată zilele trecute o tranșă de 21,5 miliarde euro.

Un gest abil, care semnalizează faptul că doamna von der Leyen și alți lideri europeni „îngrijorați” după alegerile din Italia vor avea în Giorgia Meloni un interlocutor redutabil, a fost condamnarea ei, severă și promptă, a anexării de către Rusia a teritoriilor ucrainene ocupate, la pachet cu declararea sprijinului ferm față de Kiev. Ceea ce i-a lăsat în ofsaid pe criticii ei din exterior, din zona politică și din mass-media, care speculaseră anterior că schimbarea de guvern de la Roma va fi aplaudată la Kremlin, cu toate că Meloni își exprimase în dese rânduri poziția pro-NATO și pro-Ucraina.

Însă un lider politic pentru care valorile fundamentale sunt credința creștină, patria și familiă, care privește critic ștergerea identității sexuale, își propune să lupte pentru apărarea valorilor civilizației europene tradiționale și se pronunță ferm pentru reafirmarea suveranității naționale în relația cu structurile UE, nu poate fi privit decât cu ostilitate la Bruxelles. Un vot precum cel din Italia, sau cel anterior din Suedia, unde tot o coaliție de dreapta va prelua puterea de la foștii social-democrați reprezintă o lovitură severă dată „ordinii din UE bazată pe progresism”, scrie The Telegraph, „o respingere populară a stilului tehnocratic de guvernare iubit de elitele bruxelleze”.

Există cel puțin trei motive pentru care aceste elite sunt serios îngrijorate. Primul este acela că Italia este o țară mare. Cu aproape 60 de milioanede locuitori este a treia ca mărime din UE, după Germania și Franța. O țară care de acum înainte se va alătura unui front conservator explicit eurosceptic, tot mai solid. Al doilea, Giorgia Meloni, s-a dovedit a fi un actor politic extrem de redutabil. Are charismă, este pasională, are o extinsă carieră politică la vârsta de 45 de ani, vorbește fluent 3 limbi străine, ceea ce îi oferă o capacitate sporită de influență pe continent, și, inclusiv datorită amplelor atacuri mediatice la care a fost supusă la nivel internațional, a căpătat statut de politician global. Faptul că premierul indian Narendra Modi, care cu siguranță agreează profilul ei ideologic, a felicitat-o imediat pentru succesul electoral, simpatia pe care a căpătat-o în cercurile conservatoare din America și Australia după alegeri, sunt toate dovezi în acest sens. Dar probabil principalul ei atu e că, în contrast cu marea majoritate a figurilor politice din Europa occidentală și de la Bruxelles, dă senzația de autenticitate, o calitate prețioasă în politică.

În fine, al treilea motiv, probabil cel mai important, este legat de cel anterior. Discursul ei conservator are reverberații majore în interiorul UE, și chiar în ansamblul spațiului occidental. Încurajând un curent care are șanse să schimbe semnificativ natura viitoarelor alegeri, cum ar fi de pildă cele din Spania care vor avea loc aproximativ într-un an de zile de acum încolo, cu toate că războiul din Ucraina face întregul peisaj extrem de volatil și periculos. Chestiunile de natură culturală, opoziția în creștere față de excesele progresismului promovat de la Bruxelles, și dorința de a modifica raporturilor dintre țările membre și Comisia Europeană în favoarea primelor, vor deveni probabil chestiuni proeminente în confruntările electorale.

Acest curent suveranist, criticat virulent de elitele din UE care visează la federalizare, se va amplifica. Un prim motiv este acela că oamenii realizează că transferând grosul deciziilor către executivul de la Bruxelles, aflat sub influența covârșitoare a Germaniei și Franței, alegerile naționale, care le oferă șansa să mai poată influența lucrurile, devin tot mai puțin relevante. În al doilea rând, enorma birocrație de la Bruxelles, a eșuat în bună măsură lamentabil, în ultimii 15-20 de ani, în gestionarea unor chestiuni esențiale precum securitatea energetică și competitivitatea Uniunii în domeniul economiei digitale. În aceste condiții ești puțin credibil atunci când soliciți puteri sporite și ceri celorlalți să se respecte disciplinat deciziile tale.

Foto. Alexandru Lăzescu